Arhivele - patrimoniu al arhitecturii

text: Nicolae LASCU

În mod curent, atunci când ne referim la patrimoniu, asociem cuvântului, aproape instantaneu, patrimoniul construit de valoare (clădiri sau ansambluri deseori înscrise pe lista monumentelor istorice) și, în consecință, privim problema ca una aparținând celor specializați în conservarea și restaurarea monumentelor. Într-o accepțiune mai largă, patrimoniul include totalitatea clădirilor existente - și a ansamblurilor urbane și/sau rurale, indiferent de vechimea lor: cu alte cuvinte, în patrimoniul arhitecturii sunt luate în considerare și clădirile (ansamblurile) realizate în prezent care, poate, în timp, vor intra în categoria celor clasate. Fără îndoială, faptul construit este cel care semnifică, în cel mai înalt grad, o epocă sau o societate, în ansamblul ei. Totuși, o sferă mai largă, dar mult mai cuprinzătoare prin semnificație, este aceea care include în patrimoniul arhitecturii diferitele categorii de documente referitoare la construcții, posibil de găsit în diferite arhive - asupra cărora se vor concentra rândurile de mai jos - precum și publicațiile care privesc arhitectura și orașul și bibliotecile specializate - sau nu - în domeniul acesta. Fiecare dintre acestea - arhivele și bibliotecile - au, poate contrar unei opinii suficient de răspândite printre arhitecți, un rol cât se poate de important în cunoașterea uneia sau alteia dintre perioadele istorice, în înțelegerea și aprecierea întregului fenomen arhitectural, a culturii unei epoci trecute sau prezente, a personalității arhitecților etc.
În mod particular, ceea ce putem numi fără a greși „patrimoniul arhitectural al arhivelor”, puțin cunoscut și luat în seamă, are câteva particularități care-l definesc:

Este un patrimoniu difuz, în sensul în care el se află (depozitat sau nu) în diferite locuri (și localități): sediile arhivelor naționale (centrală și județene), diverse ministere sau alte instituții centrale, instituții de învățământ superior, primării, biblioteci (de la Biblioteca Academiei până la diverse biblioteci județene sau municipale), muzee la nivel național sau local, diferite instituții religioase (mănăstiri, episcopii, parohii etc.), fostele institute de proiectare, actualele firme de arhitectură, organizațiile profesionale, familiile foștilor sau actualilor arhitecți. Acestora trebuie să le fie adăugate arhivele din diferite țări, apropiate sau foarte îndepărtate nouă, în care se găsesc documente revelatoare pentru un teritoriu al țării, pentru o perioadă, pentru un arhitect activ în România etc. În ultima perioadă, sistemele moderne de căutare pe internet sau pe Wikipedia sunt surse utile de acces la documente care, este adevărat, nu sunt originale, ci copii scanate sau fotografiate (uneori la rezoluție foarte mare), dar care permit orientarea celui interesat spre surse ale diferitelor documente, uneori fundamentale pentru înțelegerea arhitecturii noastre, a influențelor și a contextului epocii respective.
În anumite cazuri, există fonduri specializate, cum este cel al Uniunii Arhitecților din România - Arhiva digitală, cuprinzând Arhiva de fotografii a revistei Arhitectura (1953-1989) și Arhiva de fotografii și diapozitive a UAR. La Uniunea Arhitecților se află, de asemenea, fondurile arhivistice ale câtorva arhitecți de valoare: Constantin Joja, Ioana Grigorescu, Ion Enescu și alții.

Este un patrimoniu cu un dinamism aparte, s-ar putea spune „specific”. În mod normal, un patrimoniu arhivistic - imens din punct de vedere potențial - este în continuă creștere a fondurilor, a documentelor etc., pe măsură ce acestea se arhivează (în instituțiile specializate sau la „producător”) sau se adaugă celor existente, în urma obligațiilor legale, prin achiziții sau prin donații. Acestei tendințe firești trebuie să-i fie aduse anumite corecții. Ele țin, fără îndoială, în primul rând, de dezinteresul pentru acest tip de patrimoniu, manifestat deseori (nu numai din vina arhitecților) prin aruncarea întregii documentații sau doar a fazelor incipiente ale unui proiect: schițe, reprezentarea prin desene sumare a unei idei, care, uneori, sunt mult mai revelatoare pentru imaginea de ansamblu a unei clădiri decât proiectul final. Dispare, prin urmare, acel „laborator” esențial al evoluției unui proiect care ne permite înțelegerea aprofundată a concepțiilor unui arhitect. Pe de altă parte, este un fapt foarte cunoscut și regretabil dispariția sau, de multe ori, distrugerea cu bună știință a unei mari părți a arhivelor fostelor institute de proiectare din perioada socialistă. Odată cu aceste arhive dispare și memoria profesiunii pe parcursul a circa patru decenii, precum și posibilitatea de a reconstitui contextul mai larg și cel concret al practicării profesiei, într-o perioadă care a produs schimbări profunde ale orașelor, prin cantitatea foarte mare de construcții de toate felurile. În acest context, este mai puțin importantă discuția asupra calității acestora, cât dezbaterea faptului în sine.

Planul de sistematizare, Sibiu, 1936 (Arhiva Primăriei Sibiu, Fond Mag. Or. Sibiu, dosar U-9(b)

Este un patrimoniu de o foarte mare diversitate. O lucrare apărută acum câțiva ani - Fondul documentar de arhitectură din România¹ - face, printre multe probleme ridicate de cei care și-au expus punctul de vedere, și un „inventar” al tipurilor și categoriilor de documente care alcătuiesc, în sensul cel mai larg, arhivele de interes pentru domeniul arhitecturii și urbanismului: proiecte originale sau copii ale acestora, realizate sau nu (de la schițele și desenele premergătoare, la variantele intermediare și la proiectul final de execuție), proiecte de concurs, note, contracte, autorizații de construire, corespondență (cu clientela și cu autoritățile), fotografii de epocă (inclusiv cele din timpul execuției), memorii, manuscrise diverse, date personale (familia, studii etc.), machete, apoi documente ale manifestărilor dedicate arhitecturii, cum sunt expozițiile și cataloagele aferente, afișe, pliante etc. Atelierul de arhitectură (fie el mic birou individual sau firmă de mari dimensiuni) poate recurge, deseori, prin autorii proiectelor, la ceea ce se numește „arhivarea verbală”, o parte dintre cele mai interesante ale unei arhive de atelier. O altă categorie de documente sunt cele care au reflectat relațiile cu autoritățile (cereri, memorii, contestații, decizii etc.), care nu pot fi găsite printre documentele tipărite și publicate. „Suporturile” pe care sunt stocate aceste informații - „tradiționale” (hârtie, calc, foiță etc.), digitale, CD sau DVD - sunt toate mai mult sau mai puțin perisabile (în special hârtia, dar nu este cunoscut în detaliu nici modul de „rezistență” în timp al suportului electronic), astfel încât acest patrimoniu este supus degradării în timp.

Este un patrimoniu imens, în mare parte necunoscut și, deseori, greu accesibil. Uneori doar întâmplarea conduce la descoperirea unor fonduri arhivistice sau, în alte situații, o informare completă asupra unui subiect oarecare poate rezulta doar din consultarea unor fonduri diverse, aflate în arhive diferite. În cazurile fericite, documentele de arhivă pot ilustra fiecare pas făcut pe drumul concretizării ideii de arhitectură: de la solicitarea clientului, la primele schițe, intenții, la proiectul final și la toate etapele edificării. Nu poate fi cuantificat un volum al arhivelor de arhitectură și cred că un astfel de tip de informație nici nu prezintă vreo importanță oarecare. Este însă cert faptul că volumul documentelor care privesc arhitectura - și orașul - este unul de foarte mare amploare.

În mod paradoxal, poate, interesul pentru cercetarea arhivelor (a fondurilor care conțin elemente referitoare la arhitectura și orașul din România) a crescut masiv, în mediul arhitecților, abia în ultimii aproape 30 de ani, respectiv după 1989. În perioadele anterioare (inclusiv deceniile interbelice), puțini au fost arhitecții care, pentru studiile și cercetările lor, au făcut apel la documente din arhive. Paul Niedermaier, Eugenia Greceanu, Andrei Pănoiu și Mihai Opriș au fost printre cei ale căror lucrări importante s-au bazat pe cercetarea arhivelor. Marea lor majoritate au fost însă grupați în jurul Comisiei Naționale a Monumentelor și, prin urmare, studiile acestora, aprofundate, au servit drept elemente preliminarii restaurării monumentelor istorice recunoscute ca atare (aflate pe lista monumentelor). Aceștia s-au alăturat arheologilor, istoricilor și istoricilor de artă, mult mai familiarizați cu acest tip de cercetări.

Arhivele de toate categoriile au devenit, după 1989, un instrument relativ uzual pentru arhitecți. Fără a analiza, în profunzime, cauzele, pot fi totuși semnalate câteva motivații mai frecvente: (1) obligația legală a tuturor birourilor de arhitectură de a avea propria arhivă, deci de a-și organiza evidența propriilor proiecte; (2) noile prevederi referitoare la intervențiile asupra monumentelor clasate, documentațiilor necesare clasării altora sau în zonele construite protejate. Pentru toate aceste categorii de proiecte, cercetarea de arhivă a devenit un element obligatoriu, necesar pentru stabilirea valorii culturale a monumentului sau a zonei respective și, în continuare, pentru fundamentarea modului de intervenție; (3) studiile academice de nivel doctoral, orientate spre diferite monumente, zone sau perioade ale istoriei noastre au avut drept rezultat teze deseori fundamentale pentru cunoașterea arhitecturii noastre, a arhitecților noștri etc. Cel puțin în marile orașe, s-au înmulțit cercetările individuale sau de grup referitoare la arhitectura locală sau la evoluția orașului. Cele mai frecvente tipuri de subiecte tratate sunt: monografii de arhitecți, curente și stiluri arhitecturale, perioade istorice (de la antichitate la perioada socialistă a anilor 1960-1970); tipologii constructive (clădiri de cult, clădiri publice, locuințe), monografii ale unui oraș într-o perioadă bine definită sau tipologii urbane etc.; diferitele expoziții de arhitectură, de mare amploare sau mai restrânse, organizate în anii 1990 de UAR și apoi și de OAR, s-au bazat, în foarte mare măsură, pe informațiile din arhive.

În fine, în ansamblul său, este un patrimoniu de foarte mare valoare, prin potențialul său care, în timp, va îmbogăți considerabil cunoștințele noastre despre tot ce ține de mediul construit din România. Importanța sa nu este, însă, numai pentru arhitectură (și urbanism), ci și, în general, pentru cultura noastră. El face parte, până la urmă, din patrimoniul cultural național, alături de toate celelalte domenii ale culturii noastre.

Arhivele de toate categoriile au devenit, după 1989, un instrument relativ uzual pentru arhitecți. Fără a analiza, în profunzime, cauzele, pot fi totuși semnalate câteva motivații mai frecvente: (1) obligația legală a tuturor birourilor de arhitectură de a avea propria arhivă, deci de a-și organiza evidența propriilor proiecte; (2) noile prevederi referitoare la intervențiile asupra monumentelor clasate, documentațiilor necesare clasării altora sau în zonele construite protejate. Pentru toate aceste categorii de proiecte, cercetarea de arhivă a devenit un element obligatoriu, necesar pentru stabilirea valorii culturale a monumentului sau a zonei respective și, în continuare, pentru fundamentarea modului de intervenție; (3) studiile academice de nivel doctoral, orientate spre diferite monumente, zone sau perioade ale istoriei noastre au avut drept rezultat teze deseori fundamentale pentru cunoașterea arhitecturii noastre, a arhitecților noștri etc. Cel puțin în marile orașe, s-au înmulțit cercetările individuale sau de grup referitoare la arhitectura locală sau la evoluția orașului. Cele mai frecvente tipuri de subiecte tratate sunt: monografii de arhitecți, curente și stiluri arhitecturale, perioade istorice (de la antichitate la perioada socialistă a anilor 1960-1970); tipologii constructive (clădiri de cult, clădiri publice, locuințe), monografii ale unui oraș într-o perioadă bine definită sau tipologii urbane etc.; diferitele expoziții de arhitectură, de mare amploare sau mai restrânse, organizate în anii 1990 de UAR și apoi și de OAR, s-au bazat, în foarte mare măsură, pe informațiile din arhive.

În fine, în ansamblul său, este un patrimoniu de foarte mare valoare, prin potențialul său care, în timp, va îmbogăți considerabil cunoștințele noastre despre tot ce ține de mediul construit din România. Importanța sa nu este, însă, numai pentru arhitectură (și urbanism), ci și, în general, pentru cultura noastră. El face parte, până la urmă, din patrimoniul cultural național, alături de toate celelalte domenii ale culturii noastre.

Ion D. Berindei: convenție pentru întocmirea proiectului reședinței lui Toma Stelian, 1912, București (Biblioteca Națională a României, fond Saint Georges, pachetul CXCII, dosar 2, filele 5-6)

Este imposibil să facem o apreciere, fie și globală, asupra valorii de ansamblu a acestor lucrări puse la dispoziția publicului în ultima vreme (la care trebuie să adăugăm și nenumăratele lucrări nepublicate), în număr impresionant, cu siguranță, foarte variate, de altfel: de la ample teze de doctorat sau volume publicate, la studii și articole publicate în diferite reviste, până la mici semnalări. Credem că ar fi cât se poate de utilă o dezbatere asupra calității diferitelor contribuții de istorie, teorie, critică din ultimele trei decenii asupra arhitecturii noastre (din trecut și din prezent), pentru a putea aprecia rolul pe care îl au în evoluția arhitecturii noastre. Alături de lucrări de o mare valoare, au apărut și altele în care publică doar unele documente de arhivă (îndeobște planșe), sub forma unor „albume” de imagini, fără comentarii sau, mai mult chiar, fără referințele elementare riguros menționate ale surselor acelor planșe. Această categorie este, cu siguranță, nocivă atât pentru semnificația importanței pentru arhitectură a arhivelor, cât și pentru întregul domeniu al istoriei arhitecturii. Cu toate acestea, se poate aprecia că toate aceste lucrări, rodul unor atente cercetări în arhive, nu sunt altceva decât un început al valorificării bogatului fond al arhivelor care au ca obiect arhitectura și orașul. Ele contribuie la cercetarea treptată a patrimoniului deținut de arhive, conducând, totodată, la îmbogățirea celuilalt patrimoniu al arhitecturii, reprezentat de biblioteci și, în general, de scrierile despre arhitectură.
Aceste începuturi nu pot însă trece cu vederea problemele extrem de complicate și complexe pe care le ridică arhivele de arhitectură, cum sunt cele legate de necesitatea existenței unor spații adecvate de depozitare (și cercetare), de selecția documentelor care vor constitui parte a arhivelor viitoarea și de persoanele care fac aceste selecții, de modalitățile de acces la documente, drepturile de autor sau cele stabilite de diferite instituții posesoare de arhive etc. De mai bine de două decenii se discută, în mediile noastre profesionale, necesitatea înființării unei instituții care, printre altele, să aibă rolul de a pune bazele unei arhive a arhitecturii. De-a lungul timpului s-au formulat mai multe denumiri, cea mai frecventă fiind aceea a Muzeului Arhitecturii din România. Denumirea unei astfel de instituții, absolut necesară, după părerea noastră, se găsește, sub diferite forme, în foarte multe țări din lume, înscrise fiind printre instituțiile de primă importanță pentru cultura țării respective. Nu poate fi vorba, fără îndoială, de a transfera, de la actualii posesori de arhive, toate documentele referitoare la arhitectură și urbanism într-un singur loc/instituție, loc de studiu, cercetare și diverse manifestări, ci de a coagula, într-o formă modernă, pe de o parte, arhive întregi sau documente disparate ale arhivelor care se află în prezent la arhitecții activi sau la familiile arhitecților dispăruți, dar și de a iniția un sistem de informare asupra tuturor arhivelor, fondurilor sau altor documente aflate acum în proprietatea diferitelor instituții.

Horia Creangă, H. Georgescu: Halele Obor, București, plan parter, 1937 (A.N. - fond MLPC - Direcția Generală a Construcțiilor Publice, Direcția Construcțiilor, dosar 87/1943, pl. 4)

Eforturile comune ale Uniunii Arhitecților din România, ale Ordinului Arhitecților din România, ale UAUIM și ale celorlalte facultăți de Arhitectură din țară (știut fiind că din cadrul institutelor de învățământ superior fac parte majoritatea celor cu competențe reale în utilizarea arhivelor), pot duce, cu sprijinul statului, la înființarea acestei structuri importante pentru profesia de arhitect. Este, până la urmă, interesul întregii bresle să aibă o astfel de instituție utilă și necesară tuturor. Căci nu trebuie să ne amăgim: (și) în această privință există un decalaj considerabil față de alte țări europene (vestice și estice), care știu mai bine decât noi să aprecieze și să valorifice patrimoniul arhitectural al țărilor lor. Este, poate, reflexul unui redus sentiment al istoricității, nu în sensul unei istorii în date și persoane, ci acela al conștiinței sedimentării, în timp, a unei culturi profesionale solide. În acest sens nu putem decât să fim de acord cu cele afirmate, în volumul menționat mai sus, de studioBASAR: „Arhiva arhitecturii românești este mai mult istoria unei lipse, a discontinuității ca metodă și a memoriei fragmentare ca paradigmă”².

NOTE

1. Mirela Duculescu (editor), Fondul documentar de arhitectură din România. Raport preliminar de politică culturală, Ed. Simetria, București, 2011.
2. Op. cit., p. 152.

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.4-5/2018
DE PATRIMONIO