RDW

European Travellers. Art from Cluj Today

Victor Man & Anna-Bella Papp
Those with Teeth and Those Without, 2012
mixed media installation, dimensiuni variabile
The individual works in this installation have been lent by the artists, Rodica Seward, Paris; Johnen Galerie, Berlin; Zero…, Milan; Plan B, Cluj / Berlin.
Foto: Miklós Surányi

Scena de artă din Cluj – despre spirit civic local, factori de coeziune comunitară şi geografie culturală într-un interviu cu Judit Angel*, curatorul expoziţiei

 

Alina Nechifor: Care sunt premisele expoziţiei „European Travellers. Art from Cluj Today”, prezentată la Műcsarnok & Kunsthalle, Budapesta, între 19 aprilie și 8 iulie 2012?

Judit Angel: Műcsarnok & Kunsthalle, din Buda-pesta, a prezentat în ultimii ani un interes special pentru tendinţele de reînnoire ale picturii – expoziţiile personale ale lui Luc Tuymans și Michael Borremans fiind exemple edificatoare în acest sens -, dar şi pentru realizările importante ale unor artişti provenind din spaţiul fost socialist. Printre aceştia din urmă aş menţiona organizarea expoziţiilor personale ale lui Dan Perjovschi, Lia Perjovschi şi Mircea Cantor, a unor expoziţii de grup având printre participanţi artişti români ca Mona Vătămanu şi Florin Tudor sau Matei Bejenaru. Actualul director al instituţiei, Gábor Gulyás, a iniţiat expoziţii pe temă de artă românească (expoziţii de grup din Oradea, Cluj, personala Sorin Tara) încă din perioada în care conducea MODEM, din Debrecen. Eu însămi mi-am început activitatea curatorială la Muzeul de Artă din Arad, am rămas în contact cu evenimentele artistice din România şi după stabilirea mea la Budapesta, în 1998. Interesul prezent pentru scena de artă din Cluj reflectă, deci, nişte preocupări mai vechi ale instituţiei, succesul internaţional al „fenomenului Cluj” jucând, în primul rând, un rol catalizator, nefiind un indiciu în sine. Unul dintre scopurile expoziţiei „European Travellers” este să prezinte nu numai producţia artistică din Cluj, ci şi instituţiile / iniţiativele individuale aflate în spatele acesteia. Expoziţia a fost precedată de un an şi jumătate de muncă de cercetare, vizite la Cluj, discuţii cu artiştii, instituţiile de artă şi colecţionarii în cauză. Un rol pozitiv a jucat relaţia mai veche cu Attila Kim, arhitectul expoziţiei, care a avut o relativ lungă perioadă de activitate în Cluj, fiind un bun cunoscător al scenei de artă locale.

A.N.: Care este povestea „Şcolii de la Cluj” şi a succesului pe plan internaţional al unor nume precum Adrian Ghenie, Victor Man, Şerban Savu, Ciprian Mureşan, Cristi Pogăcean şi al recentului câştigător al Premiului Marcel Duchamp, Mircea Cantor?

J.A.: „Povestea” este a lor şi cred că numai ei – sau cel puţin aceia care, într-un fel sau altul, au devenit protagonişti în acestă poveste – sunt cu adevărat în măsură să o spună.

Un cercetător, oricât de entuziast ar fi, este cineva din afară. De altfel, catalogul expoziţiei, aflat în curs de pregătire, conţine interviuri cu agenţii scenei de artă din Cluj şi, surprinzător (sau poate nu!?), naraţiunile lor sunt destul de diferite.

Există așadar chiar mai multe poveşti… Să nu lăsăm totuşi cititorii fără repere: un text de nelipsit din bibliografia temei este interviul cu Mihai Pop (Galeria Plan B Cluj / Berlin), realizat de Adriana Oprea, apărut recent în revista Arta, din Bucureşti, şi cred că studiul lui Jane Neal „Cluj International”, care va apărea în catalogul expoziţiei, descrie cu destulă acurateţe evoluţia internaţională a artiştilor conectaţi cu Clujul. Cât despre vederea mea de la „distanţă” aş menţiona câteva momente, pe care – prin concursul împrejurărilor – le-am receptat mai puţin indirect: plecarea lui Mircea Cantor la Nantes, apoi la Paris, la începutul anilor 2000, cariera internaţională a revistei Version, drumul revistei Idea artă + societate de la Balkon Cluj la documenta 12, parcursul Galeriei Plan B, de la întâlnirea noastră la Târgul de artă de la Viena, până la Basel actualmente şi, în sfârşit, Fabrica de Pensule, de unde nu doar se pleacă, dar mai ales se vine din străi-nătate… Rezumând, cred că este vorba de talent, coeziune de vârstă, ceva noroc şi extrem de multă muncă.

A.N.: Expoziţia documentează evoluţia scenei artistice clujene, scenă susţinută de numeroase iniţiative private şi, mai ales, de un important factor de coeziune comunitară. În ce termeni putem defini, în acest caz, relaţia ce se stabileşte între artişti – instituţii – colecţionari?

J.A.: Aveţi dreptate, coeziunea comunitară este un aspect important al scenei de artă din Cluj. Fabrica de Pensule, deschisă publicului în toamna lui 2009, este rezultatul unui proces îndelungat, chiar dacă înfiinţarea ei a avut loc în mod spontan. Este vorba, cred, de coagularea unei mentalităţi comunitare la care au contribuit o serie de factori: comunitatea de vârstă a majorităţii protagoniştilor, statut şi practici instituţio-nale asemănătoare (auto-organizare, autoreprezen-tare, autofinanţare), interese comune. Importantă mi se pare conturarea unui spirit civic local, manifest în activitatea Casei Tranzit, a revistei Idea artă + societate, a lui MindBomb și, desigur, a diferitelor iniţiative private ce îşi au sediul în Fabrică. Instituţiile îşi au „aura” lor: nu este vorba doar de artiştii galeriei, de exemplu, ci de un fel de network de preocupări, în care intră relaţiile cu artişti, instituţii, curatori, colecţionari. Galeriile ştiu că nu este destul să promoveze doar propriii artişti, trebuie vizibilizat şi contextul din care aceştia fac parte. Revista Idea acoperă un spectru internaţional, recontextualizea-ză artiştii/evenimentele locale. Vernisajele colective de la Fabrica de Pensule atrag multă lume, nu numai din Cluj, ci şi din ţară, chiar din afară. Fabrica a ajuns un loc de pelerinaj, se află pe lista curatorilor, galeriştilor, colecţionarilor din străinătate interesaţi de ceea ce se întâmplă astăzi în arta românească. Cam o treime din lucrările aduse în expoziţie provin din colecţii private din Cluj, Bucureşti, Germania, Elveţia, Italia, Franţa, Belgia şi Olanda. Printre ei se află colecţionari de pur hobby estetic, dar şi mulţi investitori. Mulţi artişti din Cluj au galerii în străinătate, care îi reprezintă, iar galeriile locale (momentan este vorba de Plan B și Sabot) participă la târguri de artă internaţionale. Deşi există câţiva colecţionari români – cum ar fi Răzvan Bănescu sau Mircea Pinte – care acordă un interes special artei clujene, piaţa acestora este Europa de Vest și Statele Unite. Cred că un lucru important este că, dacă are una sau mai multe galerii serioase, artistul îşi poate permite să rămână „acasă” şi să se ocupe doar de artă.

A.N.: În cadrul acestei expoziţii, dar şi în plan general, cum vedeţi rolul curatorului, relaţia artist-curator? Sunteţi mai apropiată de punctul de vedere al lui Claire Bishop care susţine, într-un articol publicat în revista IDEA1, că – deşi există o regiune de suprapunere între auctorialitatea curatorială şi cea artistică – este nesăbuit să le faci să fuzioneze, ori mai degrabă de cel al lui Boris Groys care evidenţiază faptul că, de la Duchamp încoace, rolul curatorului şi cel al artistului sunt unul şi acelaşi, fiindcă ready-made-ul a pus semnul egal între creaţie şi selecţie?

J.A.: Cred că, în felul lor, ambii au dreptate, poziţia mea cred că este undeva între. Punctul meu de vedere este unul funcţional: expoziţia trebuie să răspundă anumitor criterii legate de intenţia auctorială, de locul prezentării şi de categoriile de public vizate. Expoziţia de faţă tematizează un capitol de geografie culturală, este rezultatul unei munci de cercetare şi îşi asumă o viziune cvasi sociologică, motiv pentru care şi poziţia curatorului este una mai distanţată. Alta este situaţia în care curatorul are un sentiment vag, o idee sau anumite preferinţe care, aduse la suprafaţă, pot rezulta în ceva fie mai subiectiv (eseu curatorial) sau într-o lucrare conceptuală (de exemplu, o expoziţie bazată pe reguli de joc stabilite de curator, eventual în colaborare cu artiştii). Astfel, cred că e bine dacă un curator poate aplica mai multe metode şi, în acest sens, expoziţia este, mai degrabă, un medium. Însă pentru mine contează la fel de mult organismul expoziţional: cel în care vizitatorul se mişcă sau setul de propuneri prin care se mediază lucrările de artă (ultimul aspect se referă la faptul că, în ziua de azi, „spaţiul” real este doar unul din formele posibile ale expoziţiei, pe lângă acesta se recurge des la formatul discursiv sau editorial, de pildă). În acest sens, continui să cred în ceea ce formulasem mai demult, într-un interviu în revista Idea, expoziţia trebuie să fie un organism viu, adică o totalitate pe care receptorul s-o poată „locui”.

Ca atare, cred că expoziţia este creaţie. Diferenţa curator – artist rezidă, în primul rând, în rolurile şi responsabilităţile asumate de către aceştia, respectiv distribuite de către contextul social-cultural în care aceştia operează.

* Judit Angel este curator şi istoric de artă, stabilită la Budapesta. Între 1990-1998, a lucrat la Muzeul de Artă din Arad. În 1999, a fost curator al Pavilionului Românei la Bienala de la Veneţia. Din 1998, lucrează la Műcsarnok & Kunsthalle Budapesta. Deţine PhD în Istoria artei (ELTE Budapesta, 2010). În 2010, a obţinut Premiul AICA Maghiar pentru activitate curatorială.

1. Claire Bishop, „Ce este un curator?”, IDEA artă + societate, nr.26, 2007, p. 145

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog