RDW

Ion Cristodulo (1925-1991)

1925 – se naşte pe 25 octombrie, în Bucureşti

1943 – absolvent al Liceului „Gheorghe Lazăr”, din Bucureşti

1943-1948 – studii de licenţă: Arte Plastice (Bucureşti), Arhitectură (Bucureşti), Scenografie (Cluj)

1947 – debut scenografic la Teatrul Giuleşti

1950-1953 – detenţie politică la Jilava, Canal – Coasta Galeș și Poarta Albă, Constanța – Cazinou

1951-1952 – este detaşat, în cadrul detenţiei, ca şef de şantier pentru lucrările

de restaurare ale Cazinoului din Constanţa

1953 – este angajat ca referent tehnic şi ulterior încadrat ca arhitect,

la Trustul 3 Construcţii, Bucureşti

1954 – Opera Română din Bucureşti, şef de şantier lucrări de finisaje

stuco-marmură

1955 – Schitul Maicilor, arhitectură monumentală, execuţie şi finisaje

1955-1958 – Mănăstirea Caşin, arhitectură monumentală, execuţie şi finisaje

1956 – Casa Scânteii, arhitectură monumentală, finisaje

1956-1959 – Studiourile Cinematografice de la Buftea, şef de şantier

1958 – Biserica „Sf. Ilie”, Slănic Moldova, pictură murală

1958 – Agenţia 1 CFR Bucureşti, pictură murală

1959 – Teatrul de Stat, Braşov, arhitectură monumentală, şef de şantier

1960-1961 – detenţie la închisoarea din Codlea, condamnat la 5 ani închisoare, eliberat după un an

1961 – Magazinul Arta, Făgăraş

1962-1989 – Teatrul Dramatic din Braşov, scenograf

1991 – se stinge din viaţă pe 8 septembrie

Provenind dintr-o familie cu ancore puternice în viaţa creştină a Greciei, cu bunici şi străbunici prelaţi ortodocşi, familie refugiată în Bucureşti la sfârşitul secolului al XIX-lea, Ion Cristodulo1 urmează trei direcţii de studiu între 1942 şi 1949: arhitectura, artele plastice şi scenografia. În vremea războiului, precum şi a primilor ani de regim comunist, viaţa îi este marcată de lipsuri şi sărăcie, depunând mari eforturi pentru a-şi sprijini familia. Se întreţine făcând figuraţie la Teatrul Naţional, iar apoi se angajează ca artist-decorator la Casa de Cultură a sindicatelor CFR Pornind de la dorinţa de a-şi continua studiile în străinătate precum şi de a ajunge în Italia – fusese confirmat ca un potenţial candidat la un premiu de arhitectură2 – se înscrie în societatea grecească Orfeus, precum şi în organizaţia Pro America-Britania. Apar pri-mele nemulțumiri de ordin politic pe fondul transformărilor

prin care trecea societatea românească şi activează într-o „organizaţie subversivă monarhistă” – Vulturii Munţilor – care mi-lita pentru acţiuni de rezistenţă împotriva regimului. Nu deținem încă toate informațiile despre aceste activități ale arhitectului, dar, pe de o parte, documentele din arhiva CNSAS dovedesc o anchetă dură în beciurile din Rahova, iar un proces-verbal de percheziție domiciliară identifică în posesia lui Cris-todulo un pistol model 27, cartușe de diferite calibre, o petardă și o rachetă. Nici pe parcursul anchetei și nici în sentință nu regăsim referiri la aceste corpuri delicte, ceea ce denotă imposibilitatea anchetatorilor de a dovedi ceva concret3.

Aflăm prin intermediul unei note din jurnalul4 părintelui său, salvat şi recuperat peste decenii: „Pe 29 mai (1950 – n.n.) scumpul nostru fiu Neluță ne-a fost răpit de Securitate şi dus departe în surghiun, în beciurile de tortură şi suferinţă, lăsând un gol imens în sufletele noastre zdrobite”. De menționat că la vremea aceea soția era însărcinată, iar peste câteva luni urma să i se nască primul copil, pe care-l va vedea după eliberare5. Este ataşat unui lot de 15 membri şi condamnat pentru delictul de răspândire de publicațiuni interzise6. Ancheta foarte dură este dovedită și de o notă din dosar: „este nesincer, a declarat cu mare greutate şi numai în fața probelor” – pentru cei care sunt familiarizaţi cu metodele Securităţii: bătăi zilnice, tortură fizică şi psihică etc.

După o perioadă petrecută în penitenciarul de tranzit Rahova, este transferat pentru câteva luni la închisoarea Jilava7 (în iulie 1950), fiind apoi trimis pentru „reeducare prin muncă” la Canal. Munca la Coasta Galeș consta în descărcări și încărcări manuale ale vagoanelor cu pământ excavat. Programul de muncă era de 12 ore pe zi, în două schimburi. Munca nu se oprea nici iarna, excavarea pământului înghețat fiind un calvar8. Momentul cel mai important al experienţei concentraţionare este selectarea într-un lot de 100 de oameni ridicaţi în toamna lui 1951 din lagărul Coasta Galeş9 şi duşi la Constanța pentru restaurarea Cazinoului distrus de bombardamentele din timpul războiului. Dacă în primele două luni lucrările au fost „supervizate” de arhitectul Constantin Joja10, şef de şantier pentru următorul an – până la finalizare – a fost Ion Cristodulo. La peste 60 de ani de la acest eveniment mai trăiește un singur martor-supraviețuitor, fostul deţinut politic Mircea Nicolae11. Pios şi emoţionant, un „simplu” ucenic tipograf la momentul arestării – Mircea Nicolae afirmă astăzi că puşcăria a reprezentat posibilitatea lui de „studii superioare” alături de atâţia intelectuali, iar supraviețuirea se datorează faptului că „se aveau unii pe alţii şi toţi împreună îl aveau pe Dumnezeu12. Povestind fiului său despre episodul de la Cazino, Ion Cristodulo se raporta la acesta drept propriul Chateau d’If, iar actorul Ion Omescu – alt ucenic dintre cei 100 – îi numeşte pe deţinuţi cavaleri ai palidelor fețe/ cu puteri puţine, dar figuri semeţe13.

După încă o perioadă petrecută în lagărul Poarta Albă14, Ion Cristodulo este eliberat în 195315, nu înainte de a semna angajamentul standard pentru cei care părăseau temniţa. La punerea mea în libertate am luat la cunoştinţă faptul că nu am voie să divulg nimănui nimic din cele văzute şi auzite de mine, în legătură cu locurile de detenţie pe unde am trecut şi nici despre persoanele încarcerate. De asemenea, nu voi comunica nimic scris şi nici verbal rudelor sau altor persoane despre deţinuţii rămaşi în penitenciar. În cazul că nu voi respecta cele arătate mai sus am luat cunoștință că sunt pasibil de a suporta rigorile legilor Republicii Populare Române16.

Executând o condamnare de trei ani, care s-a plasat în miezul celei mai brutale perioade a detenției politice din România (când procesul de exterminare şi reeducare a duşmanilor poporului a îmbrăcat forme inimaginabile), arhitectul Cristodulo se eliberează drept un alt om, desăvârșit în închisoare din perspectiva credinței și a speranței. Drept pildă de credinţă nestrămutată, care în deceniile ruinante de restrişte umană, a făcut ca speranţa să nu moară şi harul să dăinuie şi să rodească necontenit prin aleşii săi, făcându-i pe cei frânţi a fi de neînfrânt17 stau și cele câteva rânduri pe care încearcă să le trimită din pușcărie fiului său și care ajung la destinație la câțiva ani distanță. Copilul meu. Astăzi am să-ți spun o poveste tristă. E povestea celor din țara fără bucurii și tatăl tău se găsește acum printre ei. Cei care cresc acolo sunt mulți și urâți. Pământurile sunt fără apă și zilele fără sărbătoare. Acolo sunt mașini care țipă mai tare decât oamenii și munți de nisip făcuți cu palma. Sub ei ne-am pierdut sufletul. Toți învățăm și mereu altceva. Eu am învățat să tac. Tu înveți să vorbești. Uite, asta e masa, scaunul și celelalte. Mai avem puțin. Într-o zi ai să mă tragi de haină și ai să spui: ăsta e tata. Viața e o corabie, copilul meu, și vânturile sunt rele, dar pânza să ne fie întotdeauna albă.

Afară găsește o lume radical modificată, valori răsturnate, cheia dialecticii marxiste prezentă în orice domeniu, o puternică alte-rare, inclusiv a breslei arhitecților18. Supusă realismului socialist și puternic condiționată de ideologie, arhitectura epocii adoptă o puternică atitudine împotriva cosmopolitismului și arhitecturii burgheze imperialiste. Sub pretextul simplificator al nevoii unei arte inteligibile pentru toți, care justifica limitarea exprimării la o sin-gură formulă, apărea clară ostilitatea pentru diversitatea artistică19.

În acest context de cotitură al arhitecturii românești, Ion Cristodulo îşi găseşte foarte greu un loc de muncă, iar după şase ani de participare la diferite lucrări de arhitectură, restaurare, pietrărie, stucatură, frescă bisericească, în 1959 i se încredinţează finalizarea construcţiei Teatrului de Stat din Braşov – unul din principalele repere ale activităţii sale de arhitect monumentalist – în special interioarele și, mai ales, plafonul sălii principale purtând amprenta talentului și priceperii lui Cristodulo. Ca urmare a unui denunţ calomnios, acuzat de prejudicii aduse statului în timpul gestionarii – inclusiv din punct de vedere financiar – a lucrărilor de la Teatru, beneficiind şi de circumstanţe agravante din cauza antecedentelor sale, este condamnat la 5 ani de închisoare. Jurnalul tatălui său ne descrie scena procesului: „Pe banca acuzării, între sentinele, se afla scumpul meu fiu în uniformă de deţinut, slăbit de durerile şi suferinţele morale îndurate în temniţa închisorii de la Codlea. Apariţia fiului meu în halul în care se găsea m-a zdrobit de durere, mă mir de cum am avut puterea să suport”. În urma recursului, unde s-a dovedit că prejudiciile invocate erau simple invenţii, după un alt an de închisoare, arhitectul Cristodulo este pus în libertate. Stabilindu-se la Braşov, se recăsătorește și se angajează ca scenograf la Teatrul de Stat, unde realizează decoruri şi costume pentru peste 50 de spectacole. Participă de-a lungul timpului şi la montarea altor piese de teatru, operă şi operetă la Bucureşti, Iaşi, Alba Iulia şi este scenograful primelor patru ediţii (1968-1971) ale Festivalului Internaţional Cerbul de Aur. După trauma detenţiei, încearcă să-şi găsească o formă de echilibru refugiindu-se în pictură20. Cele peste 60 de tablouri, alături de schiţe, studii, lucrări de scenografie şi arhitectură completează personalitatea unui artist complex, cu un traseu pe cât de dramatic, pe atât de impresionant. Suferinţele îndurate, stigmatizarea ulterioară eliberării, nemulţumirile acumulate după decembrie 1989, când arhitectul Ion Cristodulo a fost în stradă alături de braşoveni, cu toate grăbesc sfârşitul care vine pe 8 septembrie 1991, la vârsta de doar 66 de ani. Un arhitect, pictor și scenograf cu realizări deosebite, cu atât mai mult în contextul „calității” de dușman al poporului, o personalitate încă vie prin opera pe care a lăsat-o, înscriindu-se, de altfel, în linia generală a arhitecților întemnițați, asupra destinului cărora ne aplecăm. Ca mențiuni finale amintim interesul deosebit și sprijinul urmașilor arhitectului, care ne-au pus la dispoziție materiale din arhiva familiei, precum și inițiativa acestora de a face cunoscute viața și opera părintelui, pentru început printr-o expoziție de pictură, iar pe viitor prin expoziții dedicate lucrărilor de arhitectură, scenografie, fotografie și o monografie completă.

Note

1. Nume de familie grecesc care, în traducere, înseamnă câinele lui Hristos sau, prin extensie, slujitorul Domnului.

2. Interviu cu Apollon Cristodulo din 13.01.2012, arhiva pesonală a autorului.

3. În urma torturilor la care au fost supuși membrii lotului în timpul anchetei, Securitatea nu a reușit să dovedească caracterul „terorist” al organizației mulțumindu-se cu cel „subversiv”.

4. Aflat în arhiva personală a domnului Apollon Cristodulo, unul dintre fii arhitectului, ca de altfel toate ilustrațiile acestui articol.

5. Menționăm și calitatea de victime a soțiilor și copiilor deținuților politici, avere consfiscată, traseu profesional barat. Cel mai probabil în urma presiunilor Securității și a particularităților situației, soția divorțează de arhitectul Cristodulo în 1953.

6. Cei 16 condamnați aveau vârste cuprinse între 22 și 52 de ani și au primit pedepse cuprinse între 1 an și 10 ani, arhitectul Ion Cristodulo este condamnat la 2 ani închisoare corecțională.

7. La Jilava a fost coleg de celulă cu: G. D. Ioanițescu (profesor universitar și ministru), generalii Leonard Mociulschi și Gheorghe Mihail, intelectualii Ion Halmaghi, Camil Petrescu, Zahu Pană, George Ivașcu, precum și cu părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

8. Dicționarul Penitenciarelor din România Comunistă (1945-1967), IICCR, Muraru Andrei (coord.), Editura Polirom, 2008.

9. Arhitectul Cristodulo lucra într-o echipă de încărcători-descărcători din care făceau parte și preoții Arsenie Boca și Ilie Lăcătușu.

10. Architectul Constantin Joja (1908-1991), condamnat în 1948 la trei ani de închisoare corecțională, este subiectul unui viitor episod al serialului nostru.

11. Mircea Nicolae avea 17 ani când a fost arestat pentru apartenenţă la organizaţia Tineretul Partizan.

12. Interviu cu Mircea Nicolae din 16.02.2012, arhiva pesonală a autorului.

13. Poeţi după gratii, Mănăstirea „Petru Vodă”, 2010.

14. Cel mai mare lagăr de pe întinsul Canalului, cu o capacitate de până la 15.000 deținuți.

15. Mult după expirarea oficială a pedepsei, ceea ce denotă un comportament recalcitrant din perspectiva Securității, cei considerați reeducați se eliberau la termen.

16. Una din explicațiile pentru care Ion Cristodulo a vorbit puțin despre perioada detenției.

17. Ion Cristodulo – pictor, arhitect, scenograf, Apollon Cristodulo editor, București, 2012.

18. În 1951 se desființează Colegiul Arhitecților, în Institutul de Arhitectură se predau agresiv Economia Politică, Socialismul Științific și limba rusă, admiterea se bazează pe dosar, multe cadre didactice și studenți sunt eliminați din școală, mulți arhitecți sunt întemnițați, iar alții epurați, apar primele institute de proiectare, care au însemnat decapitarea profesiei liberale.

19. Uniunea Arhitecților din R.P.R./R.S.R., Arhivele Totalitarismului, Academia Română, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, numărul 3-4/2010, p. 234.

20. Expoziţie omagială, 22 mai-8 iunie 2012, organizată de Centrul Cultural Calderon al Primăriei Sectorului 2 în parteneriat cu Fundația React, TVR Cultural, la inițiativa fiilor arhitectului Cristodulo.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog