RDW

Roşu de Bitolia – Un longeviv pe scena picturii

George Ștefănescu în atelier, 1985
© Dinu Lazăr

Cu ocazia retrospectivei dedicate lui Alexandru Ţipoia la cinci ani de la moartea sa, Amelia Pavel anunţa demersul provocator de noi clasamente valorice privind studierea artiştilor născuţi între 1914 şi 1920. În acest sens, sugestiile sale au schimbat, cu interes şi perplexitate, chiar selecţia Galeriei Naţionale a Muzeului de Artă.

Se împlinesc tot cinci ani de când George Ştefănescu, aflat în exil din 1989, lângă Münster, a încetat să picteze. Nu doar acelaşi an de naştere, 1914, apropie destinul postum al pictorului Ştefănescu de exemplara reconsiderare, făcută prin grija fiului după 1990, a creaţiei lui Ţipoia. Ambii artişti au rădăcini paterne macedo-greceşti. Ambii au slujit o formulă de modernism echilibrat, Ţipoia preponderent prin ritmări formale, Ştefănescu în arpegii cromatice. Opera clasaţilor drept „mici maeştri” poate oricând pune în discuţie vedetele unei epoci, prin revizitare exegetică subordonată unei etalări revelatorii. Surpriza vine printr-un nou filtru de coerenţă stilistică, mai ales atunci când persoana artistului a optat pentru discreţie şi penumbra propriului atelier. Iar în jocul cotelor de piaţă, lucrările care înfruntă bine timpul (ca tehnică de execuţie), au şi un plus de autenticitate istoristă, dar şi o originalitate netocită prin mediatizare, pot încânta ca noutate restituită şi pot lărgi panopticul de destin al vocaţiei artisticeşti pe canavaua unei epoci istorice.

Până la 50 de ani, George Ştefănescu nu a avut liniştea unui atelier tihnit pentru „certificatul de cerebralitate modernă” pe care i l-a acordat exigenta Anca Arghir în revista Arta, cu referire la expoziţia de la Galeria Simeza, din 1970. Destinul de pictor i s-a forjat încă din anii de şcoală la Râmnicu Sărat, apoi, din 1933 până la mobilizarea pe front, în ambianţa lui Theodorescu-Sion, Lucian Grigorescu şi, mai ales, Nicolae Dărăscu. Dar seismele istoriei mijlocului de secol al XX-lea l-au dirijat pe George Ştefănescu spre diverse expresii plastice cu debuşeu concret: pictură şi decoraţie murală, grafică publicitară, afiş şi mai cu seamă scenografie. Creaţia dedicată teatrului (1958-1974) i-a realimentat dexteritatea pentru culoarea puternică, sensibilitate care se periclitase, circa un deceniu, după traumele fizice ale războiului. George Ştefănescu a lăsat în grija fiului, architect şi pictor, sute de lucrări de grafică de şevalet şi de picturi. Artistul a fost analizat stilistic în monografia apărută în 1987 la Editura Meridiane (semnată de Adriana Bobu), în cheia unui expresionism fov îmblânzit armonic. Deloc ostentativ, pictorul captează un con extins de stimuli-pretext din realitate pentru o figuraţie stilizată în forme arcuite şi imbricate ca o compoziţie pentru emailuri. Mai mult decât peisagist, Ştefănescu este un imaginativ cu figuri compuse parabolic (teme meditative, arlechini, dans, obiceiuri folclorice) care se pot sublima în grafeme cromatice, bine stăpânite în regnul abstracţiei lirice. Pe de altă parte, naturile statice sau peisajele toponimice pot gâlgâi de pretexte ale familiilor cromatice coapte şi ale arabescului de contur. „Taina albastrului” este titlul unei pânze în ulei din 1983, dar poate roşul de covor balcanic vechi este un laitmotiv al cromatismului stenic a lui George Ştefănescu. Este senzual cu smalţul picturii, dar onorând şi conturul formei, într-un fel dejucat-despletit.

Făptura sadoveniană a pictorului apare meditativ-concentrată în remarcabilele-i autoportrete, ale celui născut la Marele Război, rănit grav în al doilea şi apucând să vadă Europa Unită. Longevivul artist este un minunat exemplu de senectute seniorială alimentată de un destin artistic care a învins răul vremurilor, acea „Tristeţe a tinerelor femei” din miezul veacului al XX-lea.

Fotografii: Radu Ștefănescu

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog