RDW

Interviu cu arhitectul Pablo Katz: „Istoria viitoare a oraşelor noastre va depinde de alegerile societăţii pe care noi o vom constitui”

Entretien avec l’architecte Pablo Katz:
« L’histoire future de nos villes dépendra des choix de société
que nous ferons »

„O casă mică, o grădină mică pot deveni obiectul viselor celui care nu are nimic. Dar este, oare, vorba de a flata dorințele iraționale ale ignoranței?”

Jean-Baptiste-André Gaudin, Solutions sociales, 18711

Alina Nechifor: Conferinţa dvs. de la Bucureşti, în cadrul Atelierelor Deschise de Arhitectură, analiza disoluţia urbană – mai precis, titlul său era: „O casă mică, o grădină mică, disoluția urbanului” – un titlu ironic, după cum bine aţi precizat. Aţi putea dezvolta acest concept în câteva fraze? Această dislocare urbană răs-punde ea unui exces de individualism, faptului că fiecare dintre noi visează şi se imaginează „într-o casă mică”, izolată, într-o independen-ţă totală? Care ar fi atunci răspunsul cabine-tului dvs. de arhitectură?

Pablo Katz: În 1950, număram 2 aglomerări urbane de mai mult de 10 milioane de locuitori în toată lumea. 30% din populaţia mondială era la acea dată urbană. Astăzi, numărăm 30 de aglomerări cu mai mult de 10 milioane de locuitori şi aproximativ 500 de oraşe cu mai mult de 1 milion de locuitori, în timp ce jumătate din populaţia mondială trăieşte de acum în oraşe.

Trei pătrimi din populaţia mondială va fi urbană în 2025.

Această urbanizare s-a dezvoltat, în general, în zonele periurbane, sub forma unor locuinţe individuale de slabă densitate. Din cauza acestei repartiţii urbane, totalitatea suprafeţelor cultivabile se reduce în fiecare an, conform ONU, cu 300.000 kmp, mai exact echivalentul suprafeţei Italiei.

În Franţa, deşi o ţară dezvoltată şi densă, cu o importantă istorie urbană, aproape 65% din an-samblurile de locuinţe sunt individuale. Ţesutul periurban ce se desfăşoară sub această formă, demonstrează dezangajarea politicului, o capitulare a arhitecturii, absenţa unei viziuni de amenajare a teritoriului şi incapacitatea arhitecţilor de a se exprima public şi de a se face auziţi. Toate acestea sunt simptomatice unei societăţi extrem de individualiste în care fiecare locuitor aspiră la a deţine mica sa casă împreună cu mica sa grădină.

În acelaşi timp, această formă de etalare urbană este extrem de costisitoare pentru colectivitate: ea consumă suprafeţe naturale şi agricole, dar, de asemenea, costisitoare în materie de căi de comunicaţie şi infrastructuri, tocmai din cauza densităţii slabe. Totuşi, în ciuda costurilor ridi-cate, aceste ţesuturi proliferante se dovedesc pe deplin incapabile de a da naştere unui oraş, unei urbanităţi.

Oraşul înseamnă spaţiu public, iar spaţiul public este marele absent al acestor forme de ţesuturi rezidenţiale!

A.N.: La polul opus teritoriului monofuncţional, al modelului pavilionar, găsim oraşele-dormitor, destinate locuirii şi care favorizează răspândirea revoltei. Susţineţi ideea conform căreia tocmai aceste periferii de case individuale, ce se întind la infinit, reproduc (printr-un efect de oglindă) carenţele şi problemele pe care le putem regăsi în oraşele-dormitor, că acestea se comportă într-o oarecare măsură precum un oraş-dormitor. Atunci, ne punem întrebarea: vom fi capabili să ne sustragem violenţei, izolării? Cum vedeţi toate aceste lucruri, ce schimbăm pentru a trăi mai bine?

P.K.: În mod cert, periferiile pavilionare, lipsite de in-frastructură, servicii, locuri de muncă şi spaţii de petrecere a timpului liber, se comportă precum oraşele-dormitor, în aceeaşi măsură cu un oarecare număr de mari ansambluri. Însă, dacă în acest caz este imposibil să prevezi transporturi publice, infrastructură, servicii, locuri de muncă şi de loisir, într-un ţesut de o densitate slabă, totuşi densitatea marilor ansambluri o va permite. Trebuie reintrodus amestecul de funcţional şi social în marile ansambluri rezidenţiale şi regândit raportul acestora cu peisajul. Dacă aceste mari ansambluri constituie o problemă azi, a le demola şi înlocui cu mici case individuale, trimiţându-le locuitorii de fiecare dată mai departe, nu numai că nu reprezintă o soluţie, însă agravează fenomenele de excludere.

Doar cu preţul unor politici publice ambiţioase cu privire la amenajarea teritoriului şi a strategiei oraşului ne vom putea sustrage violenţei şi izolării, aceasta din urmă nefiind altceva decât o altă formă de violenţă.

A.N.: Distingem cu acurateţe, în demersul dvs. de proiect, înclinarea spre chestiunile de dezvoltare du-rabilă, spre dimensiunile „ecologice”, probleme – susțineţi – centrale în dezvoltarea teritoriilor. Putem merge oare şi mai departe, credeţi că progresul oraşelor va conduce la o reabilitare a tramei sociale?

P.K.: Problema densităţii se află în centrul tematicii dezvoltării durabile. Toate soluţiile menite a face mai ecologică o locuinţă izolată nu sunt decât nişte atracţii înşelătoare. O casă individuală, izolată, aduce cu sine pierderi energetice de trei ori mai mari decât ale unei case învecinate şi consumă, în medie, de 10 ori mai mult teren decât o locuinţă colectivă.

Evident, problemele de dezvoltare durabilă, ecologie urbană, calitatea mediului înconjurător şi obiceiuri de consum energetic în casele noastre rămân esenţiale.

În Franţa, energiile regenerabile reprezintă mai puţin de 8% din ansamblul energiilor consumate, iar locuinţa consumă 40% din totalul energiilor. În consecinţă şi tinând cont de diminuarea energiilor fosile, această problemă va deveni din ce în ce mai sensibilă şi mai importantă. Totuşi, în timp ce chestiunile de dezvoltare durabilă ar trebui să facă apel la pertinenţa proiectului, constatăm că viziunea care se impune este o abordare tehnocratică şi demagogică, în contradicție cu bunul-simţ. Arhitecţilor le revine, deci, sarcina de a se apropia de aceste subiecte într-un mod critic şi minuţios, pentru a le da sens. Iată o mare confruntare la care profesia noastră se supune.

A.N.: Un personaj al lui Marguerite Duras pretindea că predă istoria viitorului. Simţiţi, ca arhitect şi urbanist, că predaţi la rândul dvs. o istorie a viitorului? Puteţi să ne-o povestiţi, cum se înfăţişează ea?

P.K: Arhitectura este considerată prin lege, în Franţa, drept o profesiune de interes public. Aceasta implică faptul că activitatea noastră este pusă în serviciul unei anumite idei de interes comun şi că ne asumăm o poziţie etică şi politică. Spre deosebire de toate celelalte forme de creaţie artistică, arhitectura se impune tuturor, în mod durabil. Toate acestea ar trebui să exige arhitecţilor o atitudine modestă, dar şi generoasă şi purtătoare de o viziune prospectivă a societăţii. Şi nu ca Max Thor, în Detruire dit-elle, pentru a adormi, ci pentru a ne trezi.

Planul caroiat, elaborat de Hippodamos din Milet în secolul al V-lea î.H., constituie retranscrierea spaţială a unui prin-cipiu democratic de imparţialitate, prezumat de a permite o reprezentativitate egală a tuturor cetăţenilor în faţa legii, în cetate.

La fel, am putea spune că, după cum afirma Andrea Branzi, Noua Cartă de la Atena reprezintă keynesianismul tradus spaţial.

Şi că periferiile pavilionare, pe gustul micului burghez, în jurul oraşelor, sunt expresia unei societăţi indulgente, individualiste şi indiferente, de „fiecare pentru sine” şi „se salvează cine poate”.

Oraşul, spaţiul public (ori absenţa sa) sunt oglinda societă-ţilor care le creează. Istoria viitoare a oraşelor noastre va depinde de alegerile societăţii pe care noi o vom constitui.

A.N.: Sunteţi de părere că profesia de arhitect este în criză, că arhitecţii sunt depăşiţi de constrângeri din ce în ce mai mari, de o viziune formatoare?

P.K.: Cred că societatea noastră se află în criză… iar arhitec-tura face parte din societate. Sporirea constrângerilor, a abordărilor normative, tedinţa spre hiperspecializare, individualismul, căutarea impetuoasă a profitului fac dificilă exersarea profesiunii noastre. Totuşi, niciodată până acum societăţile noastre nu au fost mai complexe, iar arhitectul – unul dintre profesioniştii cel mai bine formați în stăpânirea complexităţii.

A.N.: Este posibil ca, din acest punct de vedere, să chestionăm rolul arhitectului în lume, într-un context politic şi social, raportarea sa la timp, la concret, la datele imediate; chiar avem nevoie, până la urmă, să ne reîntoarcem la o viziune etică a arhitecturii, pentru care pledaţi în orice caz?

P.K.: Aţi înţeles bine, nu numai că este posibil, ci necesar, indispensabil de a reveni la o viziune etică, politică şi socială a arhitecturii, ancorată în realitate. În absenţa ei, arhitecţii vor fi designeri de faţade, ornamentişti ori decoratori. După ce a servit, pe parcursul istoriei, puterii şi banului, de mai bine de un secol arhitectura s-a pus în serviciul celor mulţi, pentru a deveni democratică. În această lume aflată într-o continuă transformare şi confuzie, acest proiect comunitar ar trebui continuat.

A.N.: Sunteţi preşedinte al Société française des architectes (SFA), membru onorific al Korean Institute of Architects (KIA) şi director al publicaţiei „Le Visiteur”. Ne-ar face plăcere să aflăm mai multe despre numărul special, dedicat oraşului Bucureşti, pe care „Le Visiteur” îl pregăteşte. Ne puteţi dezvălui mizele unui asemenea demers, care sunt exigenţele?

P.K.: Ne aflăm la începuturile unui proces editorial pentru a realiza, într-adevăr, un număr special dedicat Bucureştiului. Richard Edwards este cel care a demarat acest proiect, susţinut de Institutul Francez din Bucureşti şi de Institutul Cultural Român la Paris. Revista „Le Visiteur”, editată de SFA, nu este o publicaţie de actualitate, ci o revistă critică, cu un conţinut editorial foarte exigent. În acest sens ne dorim abordarea numărului special. Un important exerciţiu de selecţie, de analiză critică şi de conţinut redacţional rămâne încă de făcut. Bucureşti este un oraş fascinant, cu un enorm potenţial de transformare, asimilând un patrimoniu remarcabil, din perioade diferite. Ne dorim să exprimăm toate acestea, dar şi să facem cunoscute aspectele cele mai interesante ale producţiei arhitecturale contemporane.

Notă:

1.Citat din conferinţa susţinută de arhitectul Pablo Katz la Institutul Francez din Bucureşti, în data de 11 aprilie 2012.

Pablo Katz este arhitect D.P.L.G. și urbanist. După ani de experiență în Argentina, a creat GKP Architecture în Franța, apoi Pablo Katz Architecture. A realizat peste 2.000 de locuințe, numeroase școli și creșe la Paris, Centrul de Congrese de la Périgueux, Centrul Departamental de Comunicare Dordogne, restructurarea unui edificiu de secol al XV-lea pentru Opera Rhinm, precum și alte proiecte de urbanism. Pablo Katz a predat la Școala Camondo (Paris), la Universitatea UTDT (Buenos Aires), la FADU-UBA (Buenos Aires), la Școala Specială de Arhitectură (Paris) și la Kunstakademie (Stuttgart).
« Une petite maison, un petit jardin, peuvent être l’objet des rêves de celui qui n’a rien. Mais s’agit-il ici de flatter les désirs irréfléchis de l’ignorance ? »

Jean Baptiste-André Godin, Solutions sociales, 18711

Alina Nechifor : Votre conférence à Bucarest, dans le cadre des Ateliers Libres d’Architec-ture analysait la dissolution urbaine – plus précisément, son titre était : « Une petite maison, un petit jardin. La dissolution de l’urbain » – un titre ironique, comme vous l’avez déjà bien précisé. Pouvez-vous développer ce concept dans quelques lignes ? Cette dislocation urbaine est-elle liée à un excès d’individualisme, au fait que chacun d’entre nous rêve et se projette dans « une petite maison », isolée, dans une indépendance totale ? Quelle serait alors la réponse de votre cabinet d’architecture ? 

Pablo Katz : En 1950, on dénombrait deux agglomérations de plus de 10 millions d’habitants dans le monde. 30 % de la population mondiale était alors urbaine. Aujourd’hui on en compte 30 agglomérations de plus de 10 millions d’habitants et environ 500 villes de plus de 1 million, alors que plus de la moitié de la population mondiale vit désormais dans des villes.

Trois quarts de la population mondiale sera urbaine en 2025.

Cette urbanisation s’est développée très majoritairement dans les zones péri-urbaines sous la forme de logements individuels de faible densité. Du fait de cet étalement urbain, la totalité des surfaces cultivées est amputée chaque année, selon l’ONU, de 300.000 kmp, soit l’équivalent de la superficie de l’Italie.

En France, pourtant un pays développé et dense, avec une longue histoire urbaine, près de 65 % de l’ensemble des logements sont individuels. Le tissu péri-urbain qui se développe sous cette forme, témoigne d’un retrait du politique, d’une capitulation de l’architecture, d’une absence de vision d’aménagement du territoire et de l’incapacité des architectes à s’exprimer publiquement et à se faire entendre. Tout cela est effectivement symptomatique d’une société extrêmement individualiste où chaque citoyen aspire à posséder sa petite maison avec son petit jardin.

Toutefois, cette forme d’étalement urbain est extrêmement couteuse pour la collectivité : elle est consommatrice de surfaces naturelles et agricoles, mais couteuse aussi en matière de voiries et infrastructures, du fait de la faible densité. Pourtant, malgré leurs coûts élevés, ces tissus proliférants s’avèrent complètements incapables de produire de la ville et de l’urbanité.

La ville c’est l’espace public et l’espace public est le grand absent de ces formes de tissus résidentiels !

A.N. : A l’opposé de ce territoire mono-fonctionnel, du modèle pavillonnaire, on trouve les villes-dortoir, vouées à l’habitat et qui favorisent la contagion de la révolte. Vous soutenez l’idée selon laquelle justement ces banlieues de maisons individuelles, qui s’étendent à l’infini, reproduisent (par l’effet de miroir) les carences et les problématiques retrouvées dans une cité-dortoir, qu’elles se comportent d’une certaine façon comme une cité-dortoir. Alors, la question se pose : est-ce qu’on sera capable de s’échapper à la violen-ce, à l’isolement ? Comment vous voyez ces choses, quoi changer pour mieux vivre ?

P.K. : De fait, les banlieues pavillonnaires, dé-pourvues d’équipements, de services, d’emplois et de loisirs, se comportent comme des cités dortoirs, de la même façon qu’un certain nombre de grands ensembles. Mais, alors qu’il n’est pas possible d’amener des transports publics, des équipements, des services, des emplois et des loisirs dans les tissus de très faible densité, la densité des grands ensembles le permettrait. Il faut réintroduire de la mixité fonctionnelle et sociale dans les grands ensembles résidentiels et repenser leur rapport au paysage. Si ces grands ensembles posent problème aujourd’hui, les démolir et les remplacer par des petits maisons individuelles, en renvoyant leurs habitants chaque fois plus loin, n’apporte non seulement aucune solution mais aggrave les phénomènes d’exclusions.

Seulement au prix de politiques publiques ambitieuses en matière d’aménagement du territoire et de politique de la ville, nous pourrons échapper à la violence et à l’isolement, qui est aussi une forme de violence.

A.N. : On aperçoit nettement dans votre démarche projectuelle la propension vers les questions du développement durable, vers les dimensions « écolo-giques », des questions – vous dites – centrales dans le développement des territoires. Est-ce qu’on peut aller plus loin encore, croyez-vous que l’essor des villes conduira à une reconstruction de la trame sociale ?

P.K. : La question de la densité est au cœur des problémati-ques du développement durable. Toutes les solutions pour rendre la maison isolée plus écologique sont des leurres. Une maison individuelle isolée comporte une enveloppe de déperdition énergétique trois fois plus importante que des maisons mitoyennes et consomme, en moyenne, plus de 10 fois plus de foncier que l’habitat collectif.

Bien évidemment, les questions de développement du-rable, d’écologie urbaine, de qualité environnementale et de comportement énergétique de nos bâtiments sont essentielles. Les énergies renouvelables en France représentent moins de 8 % de l’ensemble des énergies consommées et le bâtiment consomme 40 % du total des énergies. Dès lors, et compte tenu de la raréfaction des énergies fossiles, cette question deviendra de plus en plus sensible et de plus en plus centrale. Pourtant, alors que les questions de développement durable devraient faire appel à l’intelligence du projet, nous constatons que la vision qui s’impose est une approche technocratique et dogmatique, à l’opposé même du bon sens. Il revient donc aux architectes de se saisir de ces questions de façon critique et circonstanciée pour leur donner du sens. Voilà un grand défi auquel est confronté notre profession.

A.N. : Un personnage de Marguerite Duras prétendait qu’il enseigne l’histoire de l’avenir. Est-ce que vous sentez, en tant qu’architecte et urbaniste, que vous enseignez une histoire de l’avenir ? Alors, pouvez-vous nous la partager avec nous ; cette histoire de l’avenir, elle se représente comment ?

P.K. : En France, l’architecture est considérée par la loi comme un métier d’intérêt public. Cela implique qu’on mette notre action au service d’une certaine idée de l’intérêt commun et qu’on assume un positionnement éthique et politique. A la différence de toutes les autres formes de création artistique, l’architecture s’impose à tous, durablement. Tout cela devrait exiger des architectes une attitude modeste, mais aussi généreuse et porteuse d’une vision prospective de la société. Non comme Max Thor dans Détruire dit elle, pour nous endormir, mais pour nous éveiller.

Le plan en damier, conceptualisé par Hippodamos de Milet au Vème siècle avant JC, constitue la retranscription spatiale du principe démocratique d’équité, censé permettre une représentativité équivalente de tous les citoyens devant la loi, dans la cité.

On pourrait aussi dire, comme l’affirme Andrea Branzi, que la Charte d’Athènes c’est le keynésianisme traduit spatia-lement. Et que les banlieues pavillonnaires, au gout petit-bourgeois, autour des villes, sont l’expression d’une société libérale, individualiste et désabusée, du chacun pour soit et sauve qui peut.

La ville, l’espace public (ou son absence), sont le reflet, un miroir, des sociétés qui les créent. L’histoire future de nos villes dépendra des choix de société que nous ferons.

A.N. : Pensez-vous que la profession d’architecte est en crise, que les architectes sont excédés par des contra-

in-tes de plus en plus fortes, par une vision formatrice ?

P.K. : Je pense que notre société est en crise… et l’architecte fait parti de la société. La multiplication des contraintes, les approches normatives, la tendance à la hyperspécialisation, l’individualisme, la recherche effrénée du profit, rendent difficile l’exercice de notre métier. Pourtant jamais nos sociétés n’ont été aussi complexes, et l’architecte est l’un des professionnels le mieux formé à la maîtrise de la complexité.

A.N. : Est-il possible, de ce point de vue, d’interroger le rôle de l’architecte dans le monde, dans un contexte politique et social, son rapport au temps, au réel, aux données immédiates ; a-t-on besoin d’un retour à une vision éthique de l’architecture, pour laquelle vous plaidez en tout cas ?

P.K. : Vous l’avez bien compris, ce n’est non seulement possible mais nécessaire, indispensable, de revenir à une vision éthique, politique et sociale de l’architecture, ancrée dans le réel. A défaut, les architectes deviendront des designers de façades, des embellisseurs ou des décorateurs. Après avoir, tout au long de l’histoire, servi le pouvoir et l’argent, depuis un siècle l’architecture s’est mise au service du plus grand nombre, pour devenir démocratique. C’est celui là le projet sociétal que nous devons continuer, dans un monde en mutation et en plein bouleversement.

A.N. : Vous êtes président de la Société française des architectes (SFA), membre honoraire du Korean Institute of Architects (KIA) et aussi directeur de la publication « Le Visiteur ». On aimerait bien en savoir un peu plus sur le numéro spécial, dédié à Bucarest, que « Le Visiteur » est en train de préparer. Pouvez-vous dévoiler les enjeux d’une telle démarche, quelles sont les exigences ?

P.K. : Nous sommes aux prémisses d’un travail éditorial pour réaliser un numéro spécial sur Bucarest. Richard Edwards est à l’origine de ce projet, soutenu par l’Institut Français de Bucarest et l’Institut Culturel Roumain, à Paris. La revue « Le Visiteur », éditée par la SFA, n’est pas une revue d’actualité architecturale, mais une revue critique avec un contenu éditorial très exigeant. C’est dans cet esprit que nous souhaitons aborder le numéro dédié à Bucarest. Un grand travail de sélection, d’analyse critique et de contenu rédactionnel reste à faire. Bucarest est une ville fascinante, avec un énorme potentiel de transformation, comprenant un patrimoine remarquable, de périodes diverses. Nous souhaitons rendre compte de tout cela, mais aussi faire connaître les aspects les plus intéressants de la production architecturale d’aujourd’hui.

NOTE:

1. Citation évoquée par l’architecte Pablo Katz dans sa conférence à l’Institut Français de Bucarest, le 11 avril 2012.

* Pablo Katz est architecte D.P.L.G. et Urbaniste. Après des années d’exercice en Argentine il fonde en France GKP Architecture, puis Pablo Katz Architecture. Il a réalisé plus de deux milliers de logements, plusieurs groupes scolaires et crèches à Paris, le Centre de Congrès de Périgueux, le Centre Départemental de Communication de la Dordogne, la restructuration d’un édifice du XVème siècle pour l’Opéra du Rhin ainsi que divers projets d’urbanisme. Pablo Katz a par ailleurs enseigné à l’Ecole Camondo (Paris), à l’Université UTDT (Buenos-Aires), à la FADU-UBA (Buenos-Aires), à l’Ecole Spéciale d’Architecture (Paris) et à la Kunstakademie (Stuttgart).

 

 

 

LOCUINŢE COLECTIVE
Paris XIV
Cost: 10 mil. € fără TVA
Antreprenor general: RIVP
Suprafaţa: 6.502 mp Scd
Data: 2011

 

LOCUINŢE COLECTIVE
Paris XX
Antreprenor general:
FRANCE HABITATION
Suprafaţa:
559 mp Scd
Concurs: 2007

 

BIROURI FRANCE BLEU PÉRIGORD
Périgueux
Cost: 10 mil. € fără TVA
Antreprenor general: CONSEIL GÉNÉRAL
DE DORDOGNE
Suprafaţa: 700 mp Scd
Data: 2006
Foto: Hervé Abbadie

 

CASA CK06
Paris XX
Antreprenor general: PRIVAT
Suprafaţa: 250 mp Scd
Structură: BETON-METAL
Anii de realizare: 2006-2008
Durata de studiu: 18 LUNI
Durata lucrărilor: 18 LUNI
Data de livrare: 2009
Foto: Arnaud Rinuccini

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog