RDW

Bucureştiul neiubit, peisaj… sau nu… (?)

DSC_0029

Se vorbeşte deseori despre Bucureştiul neiubit (cele mai multe oraşe româneşti sunt neiubite, dar am să vorbesc despre Bucureşti căci eu în el trăiesc şi, mai ales, pe el eu îl iubesc). Cu toate acestea, cunosc foarte mulţi alţi oameni care iubesc Bucureştiul. Cu pasiune! Este perfect adevărat că mulţi dintre aceştia fie nu sunt români, fie nu locuiesc în România. Să fie oare vorba despre distanţa necesară percepţiei clare la care se referea Kant atunci când vorbea despre peisaje? Să avem nevoie de îndepărtare pentru a putea vedea şi, mai ales, înţelege?

Prietenii mei internaţionali (Germania, Canada, Estonia, Portugalia, Olanda, Marea Britanie, Franţa, Austria, Belgia…) găsesc Bucureştiul ca un oraş fermecător. Sudiştii se regăsesc în atmosfera lui delăsătoare, nordicii tânjesc după mirosul său de tei şi caprifoi. Pe toţi îi emoţioneză (uneori până la lacrimi!!!) atmosfera sa patriarhală, ce le aminteşte de copilăriile lor mai mult sau mai puţin îndepărtate sau despre poveştile acesteia. Pe de altă parte, pe toţi Bucureştiul îi oboseşte. Toţi îl descriu ca pe un paradis atunci când privesc în sus, spre coroanele arborilor şi spre casele burgheze, dar tot ei îl descriu ca pe o cursă cu obstacole atunci când privirea le coboară la nivelul chioşcurilor, bolarzilor şi maşinilor ce le stau în drum sau spre gropile din acesta din urmă. Mulţi spun că Bucureştiul i-a învăţat ce înseamnă să fii environmentally conscious, adică să stai cu toate simţurile treze căci nu se ştie ce te loveşte sau unde cazi. Pe de altă parte, mirosurile şi zgomotele oraşului îi trezesc la rândul lor la realitate. Şi aceasta pendulează între patriarhal (vegetaţia aromată şi foşnetul ei, farfuriile zdrăngănind a copios de prin curţi, cocoşii ce încă trezesc bătrânele mahalale, copiii ce încă mai chiuie pe străzi) şi agresivitate (trafic îmbâcsit, gunoaie rătăcitoare, bălţi colcăitoare).

În acest timp, noi, bucureştenii, şi edilii aleşi tot de noi, ne demonstrăm fanatici susţinători ai tuturor surselor de disconfort în timp ce luptăm cu înverşunare să distrugem tot ce îi copleşeşte (experienţă pozitivă) şi entuziasmează pe ceilalţi, pe călătorii în căutare de frumos sau pe cei ce nu înceteză să penduleze între două acasă.

Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva Kant avea dreptate. Suntem incapabili să sesizăm frumosul/peisajul atunci când acesta este „bruiat” de utilitate. Nu ne deranjează haosul de pe străzi pentru că noi îl generăm din… nevoie (?). Parcăm pe trotuare, cu bara bine înfiptă în gard pentru că nu e loc (?), dar totuşi Bucureştiul are străzi infinit mai largi decât orice oraş pe care îl admirăm în concedii. Aruncăm lângă pubele pentru că acestea sunt pline (?) deşi suspinăm după curăţenia altor metropole [să fie ea oare adevărată (?)]. Sau să fie oare vorba despre o orbire la burghezia patriarhală a oraşului, sau un fel de grecească orbire la verde? Crescuţi printre grădini ajungem să le ignorăm şi, ulterior, să le distrugem fără ca măcar să ştim/înţelegem?

Sau să fie vorba despre o altă dimensiune a peisajului care ne face nu să nu îl percepem din prea-submersie, ci să nu îl cunoaştem ca posibilitate? Mă gândesc la dimesiunea colectivă/comunitară a peisajului. În limbile germanice această dimesiune este conţinută de cuvântul însuşi – landshaft/landscape. Chiar şi în limbile latine rădăcina cuvântului trimite la o realitate colectivă – pays/ţinut. Ţinutul este un teritoriu al colectivităţii, al unei culturi comune. Pe de altă parte, cuvântul românesc  de origine slavă – privelişte – trimite mai degrabă la dimensiunea vizual-perceptivă a peisajului, cea despre care remarcam că pare a fi absentă din viaţa bucureşteanului (cel puţin).

Citiți textul integral în numărul 5/2013 al revistei Arhitectura

Foto:

Oana Pîrvu

 

 

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog