RDW

Arhitectura ca peisaj

Arhitectura este o „artă a spațiului”, ea rezidă în relații. Substanța arhitecturii pendulează între materia primă de modelat și cadrul natural în care survine sau se instalează. Esența arhitecturii pleacă de la regulile specifice de compunere și constă în legăturile pe care le propune, le afirmă și le induce unui peisaj cu mult mai amplu creat de intervenția arhitecturală însăși. 

Arhitectura ca peisaj se bazează pe asumpțiunea că spațiul arhitectural poate fi înțeles ca o manifestare a imaginii mentale a mediului1 construit. Imaginea mentală în acest sens este o alcătuire, o reprezentare, un construct, dar mai ales o invenție.

Peisajul este un depozitar relevant pentru arhitectură şi urbanism deoarece el conține, reprezintă și informează un model de proces2. Peisajul nu poate fi proiectat şi controlat în aceeaşi măsură ca arhitectura; există grade variabile de artificialitate, dar supunerea peisajului-spațiu de către arhitectura-obiect este una tipică modernității. Ne întrebăm dacă astăzi relația arhitectură-peisaj nu este, mai degrabă, una de întrepătrundere și cuprindere. De aceea revista ARHITECTURA propune dosarul tematic PEISAJ.

Peisajul în arhitectură, sau mai bine zis în privirea, gândirea și practica arhitecților, a fost legat de foarte multă vreme cu ideea de grădină3. Peisajul se constituie –  în imaginarul arhitectului – prin dialogul dintre construcție (casă, palat, vilă, biserică, magazin, clădire de birouri…) și spațiul ei înconjurător – grădina, parcul, strada, piața… în această iterație peisajul este o relație.

Peisajul construit se naște din combinarea și suprapunerea mai multor factori naturali și culturali, care au evoluat în spațiu și timp și care se supun unor procese dinamice. Acestea sunt evident percepute diferit de oameni, în funcție de implicarea fiecăruia sau, altfel spus, de rolul jucat4.

Indiferent că este natural sau artificial5, peisajul este întotdeauna cuprins în privire. IMAGINEA peisajului se alcătuiește în urma unei apropieri subiective, sensibile. Spre exemplu, un artist induce emoțiile, senzațiile în opera sa interpretând o temă sau imaginând un subiect. Prin analogie, imaginea pe care fiecare dintre noi o alcătuiește privind un peisaj ține de o reprezentare comparabilă cu cea artistică6. Vedem nu doar fizic, ci și emoțional.

Kevin Lynch scria că „omul are o imagine asupra mediului, imagine ce rezultă din senzațiile imediate și din memoria experienței7. O imagine despre mediul construit, denumit oarecum restrictiv peisaj artificial, sau a peisajului natural dă celui care o întruchipează un reper. Imaginea îi oferă astfel prin calitatea de legibilitate (K. Lynch) a contextului conspectat (și contemplat8) securitate și echilibru emoțional. Observăm că procesul prin care o imagine a spațiului arhitectural poate fi transpusă în registrul emoțional este exprimată prin conceptul de peisaj.

Arhitectura poate fi privită, delimitativ, și ca formă. Înțelegând prin aceasta că forma implică vizualizarea unuia sau a mai multor volume cu geometrie pură sau alterată, dar care face recurs la o noțiune de natură abstractă – decupabilă din peisaj, cu legități autonome, dar nu autiste faţă de mediu. Dar forma construită împreună cu anumite determinări riguros spațiale, variații de uz și convenții de societate generează, la rândul său, un peisaj material, fizic denumit convențional artificial.

Citiți textul integral în numărul 5/2013 al revistei Arhitectura

Note:

1 Înconjurător

2 Înțelegem aici termenul de proces ca desfășurare în timp a unui eveniment sau a unui fenomen și propunem sensul de prefacere, transformare succesivă, progresivă.

3La popoarele orientale din antichitate, noțiunea de grădină era legată de ideea supremei fericiri omenești. O astfel de realitate ridicată cu efort, însă cu rostul de a provoca mirarea, este una dintre cele 7 minuni ale lumii antice – Grădinile suspendate ale Babilonului, construite de regele Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.H.) pentru una dintre soțiile sale, Amytis sau Amuhea.

4 Rolul poate fi direct sau indirect, activ sau pasiv, participativ sau neutru, de interpretare, cadru sau viziune, după cum într-o piesă există tipurile actor, spectator, scenograf, coregraf, scenarist sau regizor.

5 Termen asupra căruia ne rezervăm dreptul la nuanță.

6 Roland Barthes spune că fiecare tablou are tot atâtea imagini câte priviri sunt așezate pe suprafața lui de cei care-l văd (Œuvres complètes, tome II : 1966-1973, Éditions du Seuil, Paris, 1994, p. 114).

7 Lynch, Kevin, The Image of the City, MIT Press, Cambridge MA 1960, p. 58.

8 Probabil unul dintre marile păcate ale lumii contemporane este diminuarea disponibilităţii pentru contemplație.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog