RDW

Metodologia de identificare şi evaluare a peisajului

p2_05

Pe 23 iulie 2002, în Monitorul Oficial al României a fost publicată Legea nr. 451 din 8 iulie 2002 pentru ratificarea Convenţiei europene a peisajului, adoptată la Florenţa la 20 octombrie 2000. Prin această acţiune, România s-a angajat să „armonizeze implementarea” Convenţiei „prin politici proprii şi fără derogări de la prevederile acesteia”. Angajarea presupune recunoaşterea juridică a peisajului, stabilirea şi implementarea „politicilor care au ca scop protecţia, managementul şi amenajarea acestuia”, stabilirea de proceduri de participare pentru public, autorităţi regionale şi locale şi „integrarea peisajului” în politicile de amenajare a teritoriului, de urbanism şi în cele culturale, de mediu, agricole, sociale şi economice.

În timp ce „măreşte gradul de conştientizare al societăţii civile”, formează şi informează, România se angajează „să identifice peisajele din ansamblul teritoriului propriu”, „să analizeze caracteristicile acestora, precum şi dinamica şi factorii perturbanţi”, „să le urmărească transformările”, apoi „să evalueze peisajele astfel identificate, ţinând seama de valorile particulare atribuite lor de către părţile interesate şi de populaţia implicată” şi „să definească obiective de calitate a peisajului pentru peisajele identificate şi evaluate”, după procese de consultare publică.

În cei 11 ani şi o lună care au trecut de la ratificarea Convenţiei, în România nu au fost adoptate măsuri legislative sau metodologice care să corespundă angajamentelor statului în ceea ce priveşte peisajul, deşi MTCT (ulterior MDLPL, MDRT, astăzi MDRAP) a încercat să se ocupe de această problemă. Acum 6 ani, în septembrie 2007, la Sibiu a avut loc A şasea reuniune a atelierelor Consiliului Europei pentru punerea în operă a Convenţiei europene a peisajului, eveniment de mare anvergură profesională, organizat, din partea MTCT, de Cristina Herţia, responsabilă pentru punerea în operă a Convenţiei europene a peisajului în România1. Lucrările reuniunii au avut loc la Muzeul Astra din Dumbrava; participanţii au vizitat Sibiul, Mărginimea, dar şi Borduşanii.

 

Ce căuta Consiliul Europei la Borduşani?

În acelaşi an 2007, ministerul iniţiase elaborarea Metodologiei de identificare şi de evaluare a peisajului, pe baza studiului-pilot al „zonei naturale şi construite de interes naţional Borduşani”2. Borduşani este un sat reşedinţă de comună din Judeţul Ialomiţa, aşezat pe malul Borcei. Teritoriul comunei cuprinde şi o parte a Bălţii Ialomiţei – pământul inundabil dintre Braţul Borcea şi Dunărea Veche3 -, unul dintre ultimele locuri de pe cursul inferior al Dunării care a rămas mai puţin alterat de modificările ultimei jumătăţi de secol4 şi, mai cu seamă, evitat de lucrările hidrotehnice ale anilor 1960-1970.

Pe un monticul zis Popina Borduşani se găseşte unul dintre cele 10 situri arheologice de interes prioritar din România. Descoperit în primii ani ai secolului al XX-lea ca sit arheologic 5, a fost cercetat perieghetic în perioada interbelică şi în anii 1960-1980. Cercetările sistematice au fost iniţiate după 1980 de colectivul condus de S. Marinescu-Bîlcu (din componenţa căruia au făcut parte Gh. Trohani şi Gh. Matei6. Momentele de intensitate a locuirii descoperite aici sunt eneoliticul (culturile Boian şi Gumelniţa, mileniul V î.H.) şi Epoca Fierului, respectiv La Tène.

Popina este cercetată sistematic, deci, de peste 30 ani; de 15 ani este subiect al cercetărilor pluridisciplinare sub coordonarea Muzeului Naţional de Istorie a României (dr. Dragomir Popovici, care se alăturase colectivului în 1987). La Borduşani găsim, probabil, singurul sit din România unde – graţie rezultatelor cercetării – se poate realiza un diagnostic pertinent privind evoluţia mediului şi a relaţiilor dintre comunităţi şi teritoriu (deci a valorilor culturale pe care mediul le poate purta), într-un interval atât de larg.

Astfel, comuna Borduşani, la prima vedere lipsită de caracteristici naturale şi culturale de prestigiu, integrează valori culturale de mare diversitate, a căror importanţă ştiinţifică depăşeşte cu mult nivelul teritoriului în cauză; pentru aceasta, a constituit cea mai solidă bază pentru elaborarea Metodologiei de identificare şi evaluare a peisajului. Situaţia de la Borduşani face lumină asupra relaţiei dintre cunoaştere şi valoare culturală: teritoriul este înnobilat prin decriptare şi, implicit, rememorare. Perceperea teritoriului se modifică, creând un alt peisaj (iar de data aceasta termenul este folosit în sensul său propriu, de reconstrucţie culturală).

Citiți textul integral în numărul 5/2013 al revistei Arhitectura

FOTO:

Irina Popescu-Criveanu

Ioana Popescu

Dragomir Popovici

1 Paysage et patrimoine rural. Sixième réunion des Ateliers du Conseil de l’Europe pour la mise en œuvre de la Convention européenne du paysage, Sibiu, Romania, 20-21 Septembre 2007, Actes (Aménagement du territoire européen et paysage, No. 88), Council of Europe Publishing, 2009.
http://www.coe.int/t/dg4/cultureheritage/heritage/landscape/Publications/ATEP-88_bil.pdf

2 Quattro Design, Muzeul Naţional de Istorie a României, Point Zero, Metodologia de identificare şi de evaluare a peisajului. Studiu-pilot: zona naturală şi construită de interes naţional Borduşani, 2007-2008, beneficiar: MTCT/MDLPL. Vezi şi Irina Popescu-Criveanu (coord.), Borduşani – âge, usage, visage, paysage, Târgovişte: Editura Cetatea de Scaun, 2007, publicaţie realizată de MTCT pentru reuniunea de la Sibiu (din care sunt extrase părţi ale articolului de faţă).

3 În baltă, ostroavele au un contur în continuă schimbare; malurile abrupte (potmoluri) sunt cele către „chisc”; coada este o „renie” nisipoasă. Renia dintr-un an este lipsită de vegetaţie, cea cu un an mai veche are iarbă; cea de trei ani are lăstar de salcie şi tot aşa, „până dăm de pădurea de salcie bătrână”. Lacurile, iazurile, benturile, ezerele, privalurile au o suprafaţă care depinde de nivelul Dunării. Ochiurile de apă sunt unite prin gârle şi privaluri, cu ieşire la Dunărea Veche sau la Borcea. Lacurile adânci care sunt acoperite de plaghie (scochină) se numesc „benturi”. Plaghie = strat vegetal de suprafaţă. Grinduri sunt locurile înalte, geru inundabile (Grindul Cegii, care urmăreşte privalul Cega şi începe de la Bentul Ceganilor, nu e niciodată inundat) şi au, aproape întotdeauna, urme de aşezări omeneşti. Popinele (sau grădiştile) sunt resturi din vechile terase ale Dunării, martori ai scufundării regiunii Dunării de Jos. Popina Borduşani, zisă Pochina, este o „movilă rotundă” de 27,3 m, rest dintr-o terasă mai veche decât terasa de jos de la Borduşani (22-23 m). „Pomostele” sunt movile de pământ pentru vite sau stupi, ridicate de oameni (cca. 11 m înălţime). După V. Morţei, „Balta Ialomiţei. Contribuţiuni la cunoaşterea părţii de nord a ei”, în Analele Dobrogei. Revista Societăţii Culturale Dobrogene, Anul V şi VI, 1924 şi 1925, p. 59 sq. în fapt, „popina” desemnează două telluri: tellul mare (tellul I), cu o înălțime astăzi de 15,40 m şi o formă ovală cu diametrele la bază de cca. 150 x 80 m, şi tellul mic (tellul II), situat la sud de primul, tot oval, cu diametrele la bază de cca. 50 x 30 m şi o înălțime de cca. 8-9 m, între care există o înşeuare, parțial afectată de drumul de acces spre primul tell – unde se construise un canton silvic.

4 În zona inundabilă, conservată, plantaţiile de plop canadian au înlocuit pădurea veche, din care se mai păstrează zone restrânse.

5 La Pochină „s-au găsit multe borcane şi oale, care au fost ridicate şi trimise la Bucureşti de către actualul director al şcolii normale din Călăraşi – dl Petre Popescu – pe când era student la Facultatea de Litere, secţia geografică”. V. Morţei, op. cit.

6 Dragomir Nicolae Popovici, „Situl arheologic Popina Bordușani”, în Studiu arheologic (Metodologie…, Faza II, 2007, Cap. 2.1.)

 

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog