Toate acestea nu sunt lipsite de temei, bineînţeles, însă ţin de anumite orientări atribuite noţiunii de peisaj de-a lungul timpului. O analiză a celor mai vechi ocurenţe ale termenului ne îndeamnă să ne distanţăm de actualii săi determinanţi, capabili să favorizeze deschiderea gândirii către alte spaţii, la intersecţia dintre peisaj şi arhitectură. Din aceste analize vom reţine numai trei caracteristici care structurează ideea de peisaj. Prima este apartenenţa peisajului la aria reprezentării (ceea ce corespunde asocierii peisaj /privire). A doua este acea trăsătură de „ansamblu”, intrinsecă ideii însăşi de peisaj. A treia este puterea de invenţie cerută celui care îl concepe. Trăsăturile acestea merg mână în mână. Prezente încă de la primele ocurenţe ale cuvântului, ele au străbătut secolele fără a îmbătrâni şi pot contribui la instaurarea unui dialog între arhitectură şi peisaj. Înainte de a le explicita însă, vom atrage atenţia asupra unei serii de non-echivalenţe între peisaj şi grădină, peisaj şi natură, peisaj şi câmp, peisaj şi mediu, pe care simpla alăturare tinde inprudent să le pună în relație de sinonimie. În cele din urmă, pentru a evita orice confuzie, vom preciza că abordarea pe care o propunem cu privire la peisaj nu va fi nici una estetică, nici una fenomenologică. Cele trei trăsături asupra cărora ne vom apleca în continuare se bazează pe sensurile atribuite termenului, atestate încă din primele momente ale apariţiei sale.

Apartenenţa peisajului la aria reprezentării 

Nu există, la ora actuală, multe lucrări în limba franceză care să nege faptul că peisajul ţine de reprezentare. Până şi geografii, antropologii şi o parte dintre ecologi recunosc acest lucru. Definiţiile din dicţionare nu trec nici ele cu vederea acest fapt, numai că îl consemnează în mod secundar, dând de înţeles că anterioară ar fi definirea sa drept „Privire de ansamblu asupra unui ţinut, a unei regiuni din natură (Vue d’ensemble, qu’offre la nature, d’une étendue de pays, d’une région)” sau „Privire de ansamblu asupra unui loc, oricare ar fi el – oraş, cartier (Vue d’ensemble d’un endroit quelconque – ville, quartier)”¹. Prima  apariţie a cuvântului în dicţionarul francez-latin al lui Robert Estienne, publicat în 1549, este în realitate destul de vagă, chiar dacă ni se spune că termenul este folosit în mediul pictorilor:

„Paisage : nom commun entre les painctres” (Peisagiu: substantiv comun între pictori).

Însă o anchetă privind utilizarea acestui termen anterior anului 1549 a scos la iveală câteva ocurenţe care se refereau toate la ceea ce pictorul trebuia să realizeze în locurile rămase albe, neocupate de subiectul principal al tabloului. Niciuna dintre ocurenţele documentate nu este folosită în afara unei reprezentări picturale. Aceasta este o particularitate a francezei faţă de alte limbi latine (îndeosebi italiana) şi anglo-saxone (în special olandeza şi germana). Căci în vreme ce franceza inventa un cuvânt nou pentru a vorbi despre o imagine, luată fie ca parte, fie ca întreg, restul limbilor amintite transferau în mod nemijlocit în pictură termenul folosit în mod uzual cu referire la ţinut sau teritoriu, reducând prin aceasta diferenţa, atât de fundamentală totuşi, care trebuie menţinută între un lucru şi reprezentarea acestuia, între o regiune şi imaginea respectivei regiuni². Faptul că peisajul ţine de domeniul reprezentării pune bazele tuturor viitoarelor construcţii cărora acesta le-ar putea da naştere. Astfel stau lucrurile, de pildă, cu termenul luat din domeniul picturii şi transpus asupra „teritoriului până acolo unde ajunge privirea – le territoire jusqu’où la vue peut porter” (dicţionarul lui Furetière, 1690). În această definiţie, ca şi în toate cele ce-i vor urma, peisajul nu este sinonim cu ţinut, cu teritoriu. Elementul la care trimite el, de fapt, este de fiecare dată teritoriul „privit”, înfăţişarea ţinutului aşa cum e el văzut, „privirea de ansamblu asupra unui ţinut (la vue d’ensemble d’une étendue de pays)”. Această participare a vederii este cea care face diferenţa între ţinut şi peisaj. Ea menţine peisajul în câmpul reprezentării, ceea ce caracterizează modul de utilizare a acestui termen în franceză, faţă de termenii paese, în italiană, sau landschaft, în germană.  

Tout cela n’est pas faux, bien sûr, mais relève de certaines orientations attribuées à la notion de paysage au fil du temps. Une analyse des occurrences les plus anciennes du mot invite à faire un pas de côté, par rapport aux déterminants actuels, susceptible d’ouvrir d’autres espaces à la réflexion entre paysage et architecture. De ces analyses, trois traits structurant l’idée de paysage seront retenus. Le premier est son appartenance au champ de la représentation (ce qui va avec l’association paysage/regard). Le deuxième est le trait « ensemble » intrinsèque à l’idée même de paysage. Le troisième est la puissance d’invention qu’il sollicite auprès de celui qui le conçoit. Ces trois traits sont solidaires. Présents dès les premières occurrences du mot, ils traversent les âges sans une ride. Ils peuvent contribuer à instaurer un dialogue entre architecture et paysage. Avant de les expliciter, insistons sur une série de non équivalences entre paysage et jardin, paysage et nature, paysage et campagne, paysage et environnement, comme leur rapprochement actuel tend à les établir imprudemment. Enfin, pour éviter toute méprise, l’abord ici proposé du paysage ne sera ni une approche esthétique ni une approche phénoménologique. Les trois traits ci-dessous développés prennent appui sur des usages attestés des premiers moments du mot.

L’appartenance du paysage au champ de la représentation

Aujourd’hui, il n’y a plus beaucoup de travaux de langue française pour réfuter l’appartenance du paysage au champ de la représentation. Même les géographes, les anthropologues et une partie des écologues le reconnaissent. Les définitions des dictionnaires ne sont pas sans le consigner, mais toujours en seconde position, laissant croire à une précédence de sa désignation en tant que « Vue d’ensemble, qu’offre la nature, d’une étendue de pays, d’une région » ou « Vue d’ensemble d’un endroit quelconque (ville, quartier) »¹. La première présence du mot dans le dictionnaire Français-Latin de Robert Estienne paru en 1549 reste en effet assez vague, bien que ce soit entre les peintres que ce nom soit en usage :

« Paisage : nom commun entre les painctres ».

Mais une enquête sur des usages antérieurs à 1549 a permis de retrouver quelques occurrences référant toutes à ce que le peintre doit accomplir dans les blancs laissés par le sujet principal du tableau. Aucune des occurrences retrouvées n’est en usage hors d’une représentation picturale. Ceci est une particularité de la langue française par rapport aux autres langues latines (l’italien en particulier) et anglo-saxonnes (le néerlandais et l’allemand en particulier). En effet, tandis qu’un mot nouveau était inventé en langue française pour parler de tout ou partie d’une image, ces autres langues transposaient le terme courant pour parler du pays, du territoire dans le champ de la peinture, réduisant par là l’écart, pourtant si fondamental, qu’il y a lieu de tenir entre une chose et son image, entre le pays et l’image du pays². Cette appartenance du paysage au champ de la représentation fonde toutes les constructions postérieures auxquelles il peut donner lieu. C’est ainsi par exemple lors de la transposition du terme du champ de la peinture vers « le territoire jusqu’où la vue peut porter » (dictionnaire de Furetière, 1690). Dans cette définition, comme dans toutes les définitions postérieures, le paysage n’est pas synonyme de pays, de territoire. Ce à quoi il renvoie est bien toujours le territoire « vu », l’aspect du pays vu, « la vue d’ensemble d’une étendue de pays ». C’est cette participation de la vue qui introduit toute la différence entre pays et paysage. Elle maintient le paysage dans le champ de la représentation, ce qui spécifie les usages du terme en langue française par rapport aux termes italiens paese ou allemand landschaft.