RDW

Tranziția naturii urbane

Teren viran, strada  Barbu Văcărescu

Teren viran, strada Barbu Văcărescu

Natura urbană nu e un element inocent. Indiferent de felul în care se prezintă – lucrată sau lăsată să crească – diversele forme de vegetaţie vorbesc limbaje suprapuse: despre politică şi ideologie, despre concepţie arhitecturală şi urbană, dar şi, pur şi simplu, despre gust.

La Bucureşti, de câţiva ani buni, vegetaţia a intrat şi ea într-o perioadă de tranziţie. Schimbarea este evidentă şi reflectă, la o altă scară şi cu alte mijloace, dinamica largă a schimbărilor post-1989. Nu atât transformările urbane (şi arhitecturale), cât mai ales mutaţiile de mentalitate. De la parcurile şi scuarurile bucureştene până la copacii care te acompaniază la plecarea sau sosirea în oraş, totul afişează, într-un un amestec paradoxal, opulenţa naturii eliberate şi grija tipicară a spiritului gospodăresc. Flori şi plante exotice pe drumul spre aeroport, în parcuri – puzderie de arbori şi arbuşti, paturi de flori, multe multicolore, garduri şi împrejmuiri felurite, intrări aproape triumfale (dacă nu ar fi alcătuite din ţevi şi tablă) care te anunţă în ce parc păşeşti, panouri (şi ele metalice) care te lămuresc sub a cui oblăduire s-au petrecut toate aceste minunate prefaceri.

Despre ce vorbeşte această natură aproape naturans? Şi mai ales, despre ce vorbeşte în comparaţie – sau, mai bine spus, în opoziţie – faţă de natura naturata a anilor de regim comunist?

Voi încerca să descifrez limbajele suprapuse despre care pomeneam la începutul articolului, plimbându-mă pe străzi şi în spaţiile verzi comune ale blocurilor şi, mai ales, în două din cele trei parcuri ale cartierului Floreasca1. Ceea ce mă interesează sunt spaţiile publice si semipublice care permit o înţelegere a articulării urbane a acestui cartier pe corpul oraşului.

Exemplul nu a fost ales la întâmplare – Floreasca este renumită de la începuturile configurării sale urbane (de aproximativ un secol) ca fiind una dintre zonele cel mai înverzite ale oraşului. Noul cartier socialist se prevalează de acest microclimat de excepţie – o zonă urbană unde natura se invită abundent în oraş, spre bunăstarea celor ce vor locui acolo. Proiectul noului cartier a fost suficient documentat pentru a înţelege atât motivaţiile arhitecţilor, cât şi substratul (politico-)ideologic. În plus, este cartierul unde m-am născut şi am crescut, prin urmare îi cunosc fiecare întorsătură de stradă, fiecare alee de parc.

 

Puţină ideologie

Vegetaţia, în general, şi parcurile, în special, ocupă un rol important în oraşul socialist, indiferent de momentul ideologic, chiar dacă aparent funcţia lor este diferit exprimată. În anii realismului socialist, natura urbană este privită în primul rând ca un element ideologic, Moscova fiind – ca în atâtea altele – modelul de urmat. În planul stalinist de reconstrucţie al Moscovei, esteticul – „acţiunea de înfrumuseţare [a oraşului] cu ajutorul plantaţiilor”2 –  se întovărăşeşte cu politicul, căci această atenţie constituie un factor distinctiv al „caracterul[ui] statului şi regimul[ui] social”3. În oraşul socialist, zonele verzi sunt mai numeroase şi sunt gândite să reprezinte adevărate „instituţii culturale de masă, de tip nou”4. Natura urbană are deci rolul de a şterge vechile diferenţe de clasă, dar şi de a înlătura „contrastul dintre periferie [pierdută în verdeaţă] şi centru [supraconstruit]”5. Prin compoziţia lui, spaţiul verde public este un element de armonie socială şi urbană – construit după acelaşi Gestalt politizat ca şi arhitectura realist-socialistă – contribuind, în acelaşi timp, la ridicarea „nivelul[ui] ideologic, politic, cultural şi profesional” al oamenilor muncii6.

Începând cu prima destalinizare, natura urbană este diferit privită, referinţele fiind căutate de această dată în situările de poziţie ale arhitecturii occidentale7. „Plantaţia” devine tot mai mult „un element de compoziţie la scara oraşului” şi un „factor de umanizare”8. În locul compoziţiei centrate şi simetrice, tectonic construită, spaţiul verde oferă acum o natură mai „naturală”, adoptând forme pitoreşti, aproape deconstruite; ceea ce îşi propune este numai ridicarea nivelului de trai, ci „culturalizarea”, loisirul etc.

Citiți textul integral în numărul 5/2013 al revistei Arhitectura

FOTO:

Carmen Popescu

Aurelian Stroe

Eftimie Popescu

NOTE:

1 Am abordat tema acestui articol în feluri diferite în „Realismul capitalist – rapidă incursiune prin parcurile bucureştene” (Dilema Veche, nr. 242, 28 septembrie 2008) şi „Projected happiness. Old myths and new ambitions in a Bucharest neighborhood” (Alfrun Klimes/ Marina Dmitrieva (dir.), The Post-socialist City. Continuity and change in urban space and imagery, Berlin, Jovis, 2010;

p. 170-195).

2 „Bibliografie”, Arhitectura R.P.R., 1952/ 1-2; p. 59-60.

3 R. Laurian, „Spaţii libere plantate în oraşul socialist”, Arhitectura R.P.R., 1954/1; p. 16-24.

4 Idem.

5  „Marea revoluţie socialistă din Octombrie”, Arhitectura R.P.R., 1951/p. 10-11; p. 3-4.

6 R. Laurian.

 

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog