Cu un pas înaintea demolărilor - interviu cu Eugenia Greceanu

Despre oportunitatea și paradoxurile studierii orașului istoric în România anilor 1970, interviu¹ cu Eugenia Greceanu

Pentru doamna arhitect Eugenia Greceanu, activitatea profesională în domeniul protecției și restaurării monumentelor, începută în anii 1950 în cadrul Direcției Monumentelor Istorice, a fost împletită cu o pasionată și dedicată muncă de cercetare. Fără îndoială, una dintre cele mai însemnate contribuții ale Domniei Sale o constituie seria de studii dedicate reconsiderării valorii istorice a fondului construit din orașele extracarpatice, rezultate în urma unor cercetări pe teren și de arhivă desfășurate în deceniul al șaptelea. Într-o recenzie scrisă cu ocazia republicării volumelor referitoare la ansamblurile medievale Pitești și Botoșani, arhitectul Teodor Octavian Gheorghiu sublinia schimbarea de perspectivă - cel puțin la nivel academic - pe care aceste studii au impus-o, respingând teoria presupusei urbanizări târzii a orașelor din Moldova și Țara Românească, dar și pe cea a lipsei de valoare a patrimoniului arhitectural, de altfel condamnat la dispariție de factorii politici ai vremii, dar și de profesioniști².

Începute ca o „temă-pedeapsă” în urma unui conflict cu directorul de atunci al DMI, istoricul de artă Vasile Drăguț, cercetările întreprinse de doamna arhitect Eugenia Greceanu în anii 1970 s-au concretizat în cele două volume menționate anterior, publicate inițial de către Muzeul de Istorie al R.S.R.³, precum și în câteva articole în reviste de specialitate. Acest interviu surprinde condițiile în care autoarea a efectuat cercetarea pe teren: solicitările venite din partea unor oficiali locali, îngrijorați de proporțiile demolărilor care se anunțau, reacțiile uneori surprinzătoare ale unor demnitari comuniști, vizitele în casele amenințate cu demolarea, dar și supravegherea din partea agenților Securității. Nelipsite sunt și situațiile paradoxale, spre exemplu cea în care arhitecta este cazată la „hotelul partidului” din Botoșani, beneficiind de toate avantajele aferente, deși lucra la un studiu care contrazicea politica de restructurare urbană a regimului comunist. Rememorarea acestor momente relevă câte ceva despre pasiunea și riscurile pe care le implica un asemenea demers, dar și despre abilitatea arhitectului-cercetător de a înțelege și a lucra cu ierarhiile de putere de la nivel local, nuanțe pe care nici un document de arhivă nu le-ar putea surprinde.

Ei, hai să începem povestea. Cum am ajuns la orașe? La studiul de orașe extracarpatice din România. Considerate în tratatul de istorie⁴ ca simple sate, până la sfârșitul secolului XIX, în afară de reședințe domnești, boierești și biserici-mănăstiri, restul nu erau decât sate. Și spre sfârșitul secolului XIX, într-un timp neprecizat în scrierile post ’50 - odată cu Regatul -, atunci au început și orașele să se croiască și să își formeze niște centre reprezentative.

Îndrăgostită de orașele din Transilvania - eu eram de aceeași părere. Sunt născută în București, dar Bucureștiul nu mă interesa absolut deloc, și nici un oraș extracarpatic nu mă interesa, pentru că aveam orașele cu incinta fortificată, cu dezvoltare binecunoscută. Sau chiar dacă nu aveau incintă, cum era Reghinul, de exemplu, sau un târg de ăsta lung, ca Aradul, aveau o logică. Și a venit director la Monumente⁵ Vasile Drăguț⁶, susținut și de mine. După un an - sau după doi ani, ’72-’73 - Drăguț a ajuns la concluzia că știe arhitectură și nu mai are nevoie de arhitecți. Și, ca să scape de mine, întâi l-a rugat pe Răzvan Theodorescu⁷ să mă ia la Institutul de Istoria Artei. Răzvan Theodorescu a făcut cerere la C.C.⁸, dar de la C.C. i s-a spus că nu corespund ca dosar. Cumnatul - pușcărie 16 ani, socrii cu moșie, bărbatul cu patru ani de prizonierat la sovietici. Și atunci, cum să scape de mine? Mi-a propus să mă ocup de orașele extracarpatice. Am stat eu și m-am gândit. Am zis: „Domnule, orașele extracarpatice: sate până la sfârșitul secolului al XIX-lea; nu e aproape nimic, decât monumente izolate. Dar, în sfârșit, să vedem. Să vedem ce o fi. Nu-i fac plăcerea”. El spera să îmi dau demisia, să spun că nu vreau. Am zis: „Bine, facem orașele extracarpatice, dar întâi îmi termin teza de doctorat”. Pentru că eu aveam toate referatele, aveam și părți publicate. Dar nu apucasem să fac redactarea: „Să îmi dați o lună de zile să îmi termin teza”⁹. Și am stat o lună turuind teza la mașina de scris, de dimineața până la 9 seara. Și într-o lună totul a fost pus la punct, cu ilustrații și cu tot ce trebuia. Am terminat dosarul într-o noapte, pe la ora 1, am chemat portarul să vină cu mine să găsesc un taxi, să merg acasă.

Și acuma, de ce ne apucăm? Fusese o cerere din partea vicepreședintelui cu construcții de la Botoșani - un inginer, familie de intelectuali - tatăl său fusese prefect - și care, văzând proiectul lui Gipsy Porumbescu¹⁰ de distrugere a orașului Botoșani - așa cum s-a făcut până la urmă - și-a dat seama că e o calamitate și a cerut un studiu de la Direcția Monumentelor și s-a adresat lui Drăguț, că vrea să îi vină cineva să îi facă un studiu, să-i spună ce merită să fie păstrat, pentru că orașul fusese lăudat în scris de Iorga, de toți care au trecut pe acolo, că era un oraș minunat, superb, oraș-grădină... Deci, ideea a fost că primul oraș va fi Botoșanii - la cererea autorității locale. Dar, între timp, ne-am trezit la serviciu cu o arhitectă venită de la ICSOR, actualul Urban Proiect, complet exasperată că orașul Roman este în pericol să fie făcut zob - așa cum prevedea proiectul - de către Boris Grimberg. Proiectul pentru Roman, așa cum s-a executat, a distrus centrul vechi. Total! Dar eu am ajuns acolo înainte de a fi atins, și am făcut studiul. Studiul a fost publicat în Revue Roumaine d’Histoire în 1976¹¹.[...] După care trebuia să iau Botoșanii - cerut de bietul vicepreședinte cu țipete, că vedea ce se conturează. Dar ne-am trezit iarăși la Direcție cu un om turbat: „Domnule, veniți și faceți studiul Piteștiului, că e prăpăd. Că tâmpiții ăștia, acuma, dărâmă tot. Distrug tot centrul vechi, nu mai rămâne nimic. Faceți studiul Pitești”.

Drăguț m-a trimis imediat, a zis: „Lăsăm Botoșanii, mergem la Pitești, că într-adevăr e foarte interesant”. Dar, de fapt, el spera altceva. Acolo era prim-secretar Dincă. Celebrul Dincă „Te-leagă”¹². Și spera că o să mă aresteze, eu tot umblând și comentând liber ce se dărâmă, ce se face. Că o să o pățesc, cu asemenea supervizare. Dar treaba a fost exact invers. Pentru că Dincă nu era un om necinstit. Am fost supervizată. Eu plecam la 9 dimineața la lucru de la hotel și terminam la 9 seara. Și am întâlnit mereu diverse persoane, probabil securiști. Dar la un moment dat m-am dus chiar la Securitate. Pentru că am nimerit o casă foarte frumoasă, veche și m-am apucat să o notez. Mă plimbam peste tot, prin toate curțile. Niciodată nu am fost interpelată sau să se supere cineva. Am fost foarte frumos primită peste tot. Și mă minunez. Probabil aveam o mutră nevinovată și amărâtă. Și toată lumea a fost foarte drăguță, au deschis ușile, mi-au arătat. Mai ales când le spuneam că fac o inventariere de monumente. Pentru că toți erau amenințați de dărâmare. Asta plutea peste toată partea veche a orașului. „Veniți pentru dărâmări?” „Nu, eu nu sunt cu dărâmările. Eu sunt cu documentarea pentru valorile istorice.” „Aaa... Și dacă spuneți că e casa bună și veche, rămâne?” „Eu nu pot să vă promit asta, pentru că decide până la urmă Primăria. Pentru că ei au responsabilitatea păstrării.”

Intram prin toate curțile, mă uitam, desenam, notam. Și m-am trezit, într-una din case, că vine un moș și îmi spune: „N-aveți voie să intrați și să fotografiați”. „Păi de ce n-am voie? Îmi notez aici tot.” Bine. Pleacă moșu’, și peste 10 minute apare un tovarăș în uniformă. „Sunteți amabilă să veniți alăturea?” Alături era noul imobil al Securității. M-am dus cu legitimația, cu delegația. „Și ce faceți?” „Uite așa, așa. Dar ce vrea moșu’ ăsta?” „Știți, el, fiind lângă Securitate, nu vă supărați, nu-i nimic, dar am vrut și noi să știm.” După care, din când în când, îi mai întâlneam prin diverse dughene. „Sărut-mâna, bună ziua - bună ziua.” Eu îmi vedeam de treabă. Rezultatul a fost că studiul, când l-am încheiat în formă internă, în trei exemplare, am avut grijă ca, prin președintele Comitetului de Cultură, să ajungă neapărat la Dincă.

Dincă a citit studiul meu. A scris acolo: „Am fost dezinformat, mi s-a spus că orașul e numai o adunătură de cocioabe și nu e așa. Și se va păstra și se va restaura strada Craiovei - erau două ulițe comerciale principale - și încă una, care mergea spre Argeș. Și ăstea rămân”. Și atunci s-au și repezit în ziar să scrie că va fi Lipscaniul Piteștilor. Deci am avut un succes la Dincă, nemaipomenit. Proiectul cu rezoluția lui Dincă se păstra la Muzeul de Istorie al județului, unde sper că se află și astăzi.

După care, în sfârșit, am ajuns la Botoșani, unde am avut o primire excelentă. Am fost chiar cazată la hotelul Partidului. Și acolo, am constatat, camerele pentru activiști aveau pregătite băutură ușoară - Pepsi sau nu știu ce mai era, în frigider, și aveau și papuci în cameră, ca să aibă oamenii, să fie comod instalați. Deci, am ajuns chiar la acest nivel privilegiat. Totul a mers foarte bine, însă nu s-a mai putut face nimic, pentru că ideea dărâmării fusese pornită, culmea, de unul dintre cei mai buni arhitecți ai noștri, Gipsy Porumbescu, care a făcut proiectul Primăriei din Botoșani.

Iar orașul trebuia spintecat, ca să se creeze o piață în care să încapă 10.000 de persoane, când vine Tovarășul și vorbește. Iar pârâul din marginea de vest a orașului - Dresleuca - acolo unde o lua spre nord, era tăiat de șoseaua principală către Suceava. Tot acest delușor al Dresleucii era plantat cu livezi spendide. Marele dicționar geografic scrie că Botoșanii era un oraș celebru prin livezile lui și avea o producție de fructe extraordinară. Tot delușorul ăsta era cu livezi, vreo trei vile și case împrăștiate între livezi. Au venit inconștienții propagandiști și au mutilat totul, au făcut un front de blocuri pe marginea acestei pante, ca atunci când vine Tovarașul de la Suceava să vadă apărând o cetate de blocuri. Pentru că altfel era dominată de turle de biserici. Eu am publicat desenul, făcut de Titu Elian¹², după desfășurarea fotografică - silueta istorică a orașului, cu toate verticalele edificiilor de cult - Episcopia, Biserica Armenească etc. Iar bariera de blocuri este și astăzi amenințată de alunecare. Pentru că este așezată pe e o pânză freatică și o apă, la margine.

Și atunci, studiul Botoșani, care era lucrat la Direcție, l-am terminat la Muzeul Național de Istorie¹⁴ și l-am expediat prin Muzeu. Și a trebuit să îl conving pe Florian Georgescu¹⁵ să îl trimită gratis. Și Florică s-a simțit acoperit de referatele oamenilor de autoritate nediscutabilă, dar nu și-a dat seama că, de fapt, el își periclita rău situația, pentru că era în plină fază de dărâmări. Studiile Pitești și Botoșani au apărut în ’80-’81. Cu pledoarie de păstrare, cu lista de ce trebuie păstrat. Îți închipui, momentul în care apăreau, a fost ceva incredibil. Și, într-adevăr, unii au zis că și din cauza asta a fost dat afară Florian Georgescu din funcția de director al Muzeului pe care îl înființase în 1970.

Așa că asta a fost povestea. Florian Georgescu, săracul, a pierdut. În orice caz, întotdeauna am spus că lui i se datorează tipărirea, în ’80-’81, a unor materiale care puteau fi considerate subversive, pentru că erau împotriva dărâmărilor.

foto și explicații foto: Eugenia GRECEANU

NOTE:

1 Interviul cu doamna arhitect Eugenia Greceanu a fost realizat de autoare la București, pe data de 19 octombrie 2013, ca sursă de istorie orală pentru lucrarea de doctorat din cadrul Universității Central-Europene din Budapesta. Mulțumiri domnului Iuliu Șerban pentru facilitarea acestui demers.

2 Teodor Octavian Gheorghiu, „Două republicări mult așteptate: Eugenia Greceanu - Ansamblul urban medieval Pitești și Ansamblul urban medieval Botoșani”, în Historia Urbana, vol. XIX, 2011, pp. 229-232.

3 Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval Pitești, (București, Muzeul Național de Istorie, 1981, republicată Pitești, Ed. Paralela 45, 2007) și Ansamblul urban medieval Botoșani (București, Muzeul Național de Istorie, 1982; ediția a II-a, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2009).

4 Referire la cele patru volume Istoria României, publicate între anii 1960-1964 la Editura Academiei R.P.R. de către un comitet de coordonare alcătuit din acad. P. Constantinescu-Iași, acad. Emil Condurachi și acad. C. Daicoviciu.

5 Direcția Monumentelor Istorice. În urma unor reorganizări instituționale, la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, DMI a trecut din subordinea Comitetului de Stat pentru Construcții, Arhitectură și Sistematizare (CSCAS) în cea a Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (CSCA), mai târziu Comitetul Culturii și Educației Socialiste (CCES), pentru ca în 1977 să fie practic desființată, însă tot sub pretextul unei reorganizări.

6 Istoricul de artă Vasile Drăguț (1928-1987) a ocupat funcția de director al Direcției Monumentelor Istorice în perioada 1971-1976.

7 Răzvan Theodorescu (n. 1939) a ocupat între 1972-1977 funcția de director adjunct științific al Institutului de Istoria Artei.

8 Comitetul Central al Partidului Comunist Român.

9 Teza de doctorat a arhitectei Eugenia Greceanu, cu titlul „Arhitectura bisericilor românești de zid din Transilvania în secolele XIII-XVII”, finalizată în 1974, susținută în 1977.

10 Arhitectul Nicolae Porumbescu (1919-1999).

11 Studiul „La structure urbaine médiévale de la ville de Roman” a fost publicat în Revue Roumaine d Histoire, XV, nr. 1, 1976, pp. 39-56. Un alt studiu publicat de doamna arhitect Eugenia Greceanu a fost „Un problème actuel: l’urbanisme médiéval en Roumanie”, în Revue Roumaine d’Histoire, XVIII, nr. 1, 1979, pp. 133-153.

12 Ion Dincă (1928-2007), prim-secretar al Comitetului Județean de Partid Argeș (1973-1976). A urmat o carieră militară și a ocupat importante funcții în structurile de partid și de stat, inclusiv în administrația locală. Și-a atras porecla de Dincă „Te-leagă”, deoarece se spune că nu ar fi ezitat să aresteze nici chiar nume marcante ale nomenclaturii comuniste.

13 Arhitectul Titu Elian era referent al Direcției Monumentelor Istorice (DMI) pentru regiunea Moldovei.

14 În urma desființării Direcției Monumentelor Istorice, arh. Eugenia Greceanu a fost transferată, în 1978, la Muzeul de Istorie al RSR, unde a lucrat până la pensionare, în 1983.

15 Istoricul Florian Georgescu (1924-1997), director al Muzeului de Istorie al R.S.R. între 1971-1984.