RDW

Muzeul pentru un singur obiect

spread-inceput

Agostino BOSSI

Aguascalientes, Mexic

Museo per oggetto unico

 

Mănăstirea Sfântului Diego din Aguascalientes (Mexic)

Interiorul unei cisterne descoperite întâmplător în timpul lucrărilor de întreținere din situl Mănăstirii San Diego, edificată la începutul secolului al XVI-lea în orașul Aguascalientes din Mexic, a oferit ocazia de a contribui la recuperarea și valorificarea unui fragment urban. După Alejandro Acosta1, primul nucleu al acelei părți de oraș își avea originea într-o construcție prismatică simplă, care a fost edificată la sfârșitul secolului al XVI-lea. Marco Sifuentes afirma că ansamblul religios San Diego a fost realizat în mod gradual între jumătatea secolului al XVII-lea până în secolul al XVIII-lea2. Edificiul este unul dintre cele mai frumoase ale insulei,  cu elemente constructive originale, care îl fac reprezentativ pentru epoca sa. În pronaosul adosat bisericii, o inscripție indică anul 1676 ca an final pentru construcție. Fațada mănăstirii, astăzi edificiu, J. Gómez  Portugal, sediu al Centrului Cultural Universitar, suferise o transformare formală, cu caracteristici neoclasice în secolul al XIX-lea. Aici se găsește actualmente sediul Muzeului Național al Morții care reunește colecția extraordinară donată de maestrul Octavio Bojonero Gil care, grație conținutului său simbolic, este în perfect acord cu acea sensibilitate deosebită mexicană ce se manifestă – așa cum relatează Marta Esparza Ramirez și Jorje Refugio Garcia Diaz3. Între valoare și etalon; respect și dispreț; iertare și ură; umilință și superbie; temeritate și prudență; egalitate și diferență…Complexul Sfântului Diego, actualmente administrat de Universitatea Autonomă din Aguascalientes (UAA) reprezintă pentru oraș  o instituție culturală importantă. Cisterna făcea parte  dintr-o rețea de canalizare a apelor cu un sistem de acumulare subterană ce deservea întregul ansamblu. Descoperirea acesteia a determinat dorința de a destina acel spațiu ca punct terminal al unui parcurs muzeal dedicat unui singur obiect foarte simbolic: un foarte prețios craniu din cristal de rocă, de factură precolumbiană (dim. 3x4x2 cm, sec. al XIV-lea).Spațiul muzeului pentru un singur obiect este încărcat de suprapunerea „mărturiilor”  istorice, culturale, figurative și „locul” unde această întâlnire își găsește semnificația. Se constitue în „parcurs al memoriei”, acolo unde posibilitatea de explorare se identifică cu capacitatea descriptivă, cu intenționalitatea de a  reinterpreta, retraduce acele fragmente și acele urme.O ușă mică de acces, realizată din cupru, asamblată din fâșii și patinată, se așază în fața privirii vizitatorului ca un semnal discret care preanunță intrarea în spațiul muzeal.

Parcursul de acces este semnalat și acompaniat de mâna curentă alcătuită din tabla de cupru, profilată  și patinată, încastrată în grosimea zidului, element care conține iluminatul scării căreia îi așază în contrapunct umbra profundă a spațiului  spre care conduce. Pereții și plafonul sunt tratați cu o tencuială fină texturată și colorată cu un albastru de Prusia, intensificat de fâșiile brune, realizate cu buretele și ulterior ceruite. Linia luminoasă  netă provenită  din corpurile de iluminat ale mâinii curente difuzează și se îndulcește prin rugozitatea părții de zid care, dimpotrivă, nu a fost tratat, punându-se astfel în valoare prin efectul de a se defini separat de elementul scării, a cărei rigurozitate geometrică este accentuată și de piatra neagră de tip slate.

După prima schimbare de direcție a rampei, pereții cisternei sunt lăsați în condiția originală; această diferență trimițând la o anumită articulație a sensului spațial al scării: prima travee dorește să se constituie în unitatea parcursului ca un „hol” de acces către „camera” spre care conduce, obținând un efect ulterior  de  contrabalans, acela de a anula greutatea zidului, restituind senzația de undă profundă care invadează spațiul cisternei și, în acelaşi timp, oferă senzația unui spațiu ce se dilată.

Parcursul primește o primă schimbare de direcție, continuitatea sa fiind întreruptă de necesitatea unei pauze determinate de prezența unei vitrine în care sunt expuse două obiecte votive funerare și o teracotă policromă, „viața și moartea”.

Din acest podest intermediar alte patru trepte conduc către o pasarelă supraînălțată cu foarte puțin față de cota cisternei care conduce în capăt și unde, încheindu-se cu un luciu de apă, regăsim o nișă cu imagini proiectate și, în cele din urmă, în partea dreaptă, într-un alt element retras din zid, se relevă în spatele unui panou vitrat craniul minuscul în cristal de rocă.

Piatra neagră a pasarelei devine un semn abstract în spațiul hipogeu, relevat de lumina naturală provenită dintr-un ochi lăsat deschis al plafonului boltit, căruia îi face contrapunct lumina artificială  din trei puncte luminoase, situate în cheia bolții pe latura opusă.

Umbre și lumini relevă cavitățile mici construite din articularea stâlpilor cisternei, aluzive și imaginare;  materialitatea dură a pereților și rugozitatea pavimentului accentuat în plus de geometrie sunt contrastate de rigurozitatea geometrică a parcursului din piatră neagră subliniat și de linia luminoasă care ranforsează detașarea de planul preexistent; spre capăt, „lastra” de apă însumează parcursul intersectând covorul de piatră și formând aproape o cruce care este evidențiată ulterior prin oscilația între figurativ și abstract.

Proiectul a încercat să „dematerializeze” zidurile perimetrale dizolvând sensul limitelor și, în pandant, „materializând” parcursul într-un joc al diferențelor explicite în figurativul abstract definite de „puritatea” materialelor noi și de rigoarea desenului opus abstracțiunii informale a materialelor existente.

În micul spațiu muzeal cu abstractizarea parcursului și cu o altă materialitate a partițiilor spațiale, orizontale și verticale, forța figurativă a micului craniu este anticipată de cele trei sculpturi din vitrină și de proiecția elementelor incizate care reprezintă diferite scene unde protagoniștii sunt schelete care combat „viul” într-o reprezentare ironică a morții.

În întunericul spațiului retras, situat la finalul parcursului, emerge un tub fin, metalic, care se termină cu un foarte mic recipient de argint, ușor concav, și este acesta cel care culege lumina difuză a fibrei optice conținută în tub, difuzând-o pe craniul suspendat de planul orizontal prin suporți minusculi. Cristalul de rocă scăldat de lumină face aproape imaterială imaginea craniului, linii subtile, umbre mici, urme fine, definesc trăsăturile craniului, punct luminos care survine ca un punct suspendat în profunzimea umbrei spațiului retras în care este situat, în fapt, un diamant mic, o figură cristalizată.

În articolul său4, referitor la această realizare, prietenul Ludovico M.  Fusco scrie: „Asamblajul dorește să explice un mod diferit și renovat de intervenție; în micul muzeu, proiectul intervine într-un spațiu preexistent și este conceput ca o operație de construcție arhitecturală adevărată și originală care este posibilă prin capacitatea de a utiliza o metodă de compoziţie tectonică de tip paratactil. În multe muzee proiectate de arhitecți-star, spațiul constituie frecvent marea atracție turistică a orașului care le găzduiesc pentru valoarea lor iconică, decât pentru operele expuse ce devin aproape un corolar. Arhitecții se străduiesc să își demonstreze capacităţile inventive, modul lor personal de a fi„ artist”. Agostino Bossi constituie fără îndoială o excepție; proiectul său riguros și „ordonat” nu renunță în a se defini și ca „act poetic” și astfel fiind profund, poate anacronic, artistic.

NOTE:1 Alejandro Acosta, Centrul istoric din  Aguascalientes, pierdere patrimonială, alterații și conservare în a doua jumătate a secolului al XX-lea, Aguascalientes, UAA, 2007.2 M. Alejandro Sifuentes Solís, Mănăstirea Sfântului Diego și geometria sa simbolică, Universitatea Autonomă Aguascalientes, 1988, p. 33-46.

3 Martha Esparza Ramírez și Jorje Refugio García Díaz, Mexic, Sensibilitatea deosebită înaintea morții în L. M. Fusco, în Oda morții, ed. UAA., Aquascalientes, 2010.

4 L. M. Fusco, Oda morții, ed. UAA, Agua Calientes, 2010.

Il Conjunto di San Diego in Aguascalientes (México)

L’interno di una cisterna, ritrovata casualmente durante lavori di manutenzione nell’insula del conjunto di San Diego costruita a partire dal XVI secolo nella città di Aguascalientes (Messico), ha offerto l’occasione per contribuire al recupero e alla valorizzazione di quel frammento urbano. Secondo Alejandro Acosta1, il primo nucleo di quella parte della città, ebbe inizio da una semplice costruzione prismatica che si completò alla fine del XVI secolo. Marco Sifuentes afferma che il complesso religioso di San Diego si realizzò compiutamente tra la metà del XVII al XVIII secolo2. L’edificio è uno dei più belli dell’insula con elementi costruttivi conventuali che lo rendono rappresentativo della sua epoca. Nel chiostro adossato alla chiesa un’iscrizione indica il 1676 come anno finale della costruzione. La facciata del convento, oggi Edificio J. Gómez Portugal, sede del Centro Cultural Universitario, subì una trasformazione formale, con caratteristiche neoclassiche, nel XIX secolo. Qui si trova attualmente la sede del Museo Nacional de la Muerte che custodisce la straordinaria collezione, donata dal maestro Octavio Bojonero Gil, che, per i suoi contenuti simbolici, è in perfetta sintonia, con quella particolare sensibilità messicana che si manifesta, come raccontano Martha Esparza Ramírez e Jorge Refugio García Díaz3, tra valore e codardia; rispetto e disprezzo; perdono e ira; umiltà e superbia; temerarietà e prudenza; ugugliaza e differenza…Il complesso di San Diego, attualmente amministrato dalla Universidad Autónoma de Aguascalientes (UAA), rappresenta una importante istituzione culturale per la città. La cisterna faceva parte di una capillare canalizzazione delle acque con un sistema di raccolta sotterranea a servizio dell’intero complesso. La sua scoperta suscitò, nel Rettore della UAA, Rafael Urzúa Macías, il desiderio di destinare quello spazio a teminale del percorso museale dove collocare un solo oggetto, fortemente simbolico: un piccolo quanto prezioso cranio di cristallo di rocca, di fattura precolombina (cm. 3x4x2, XIV sec).Lo spazio del Museo è deputato all’incontro con “testimonianze” storiche, culturali, figurative, è il “luogo” dove l’incontro trova significato nel costituirsi quale “percorso della memoria”, là dove la possibilità esplorativa si identifica con la capacità descrittiva, con la intenzionalità di reinterpretare, ri-tradurre quei frammenti, quelle tracce.Una piccola porta in lamiera di ottone chiodata e patinata si porge allo sguardo del visitatore, segnale discreto che preannuncia l’accesso allo spazio museale.

Il percorso di accesso è segnalato e accompagnato dal corrimano in lamiera di ottone sagomata e patinata, incassato nello spessore del muro, che contiene la luce che illumina la scala, alla quale fa da contrappunto l’ombra profonda dello spazio sovrastante. Le pareti ed il soffitto sono trattate con intonaco fine sfrattonato e attintato con un blu di prussia, reso più intenso dalle velature brune realizzate con la spugna e successivamente incerate. La nitida linea luminosa prodotta dalle luci provenienti dal corrimano si sfalda e si ammorbidisce per la rugosità della parte del muro sottostante che, al contrario, non è stato trattato, mettendosi così in risalto con l’effetto di rendere separato l’elemento della scala, la cui rigorosità geometrica viene accentuata anche dalla pietra nera “slate”.

Dopo il primo tratto della rampa le pareti della cisterna vengono lasciate allo stato originario; questa differenza rimanda ad una sorta di articolazione di senso dello spazio della scala: il primo tratto vuole costituirsi, pur nell’unità del percorso, come l’“atrio” di accesso alla “stanza” sottostante, ottenendo un ulteriore effetto nella visione in controcampo, quello di annullare il peso della parete restituendo la sensazione di ombra profonda che tende ad isolare l’invaso della cisterna ed allo stesso tempo a dare la sensazione di uno spazio che si dilata.

Il percorso subisce una prima cesura, la sua continuità viene scandita dalla necessità di una pausa determinata dalla presenza di una teca di cristallo in cui sono esposte due oggetti votivi funerari ed una terracotta policroma, “la vida y la muerte”.

Dal pianerottolo ancora quattro scalini portano su di una passerella di poco sollevata rispetto alla quota della cisterna, che conduce al fondo e dove, terminando su di uno specchio d’acqua, ritroviamo un recesso con immagini che vi si proiettano e, finalmente, sulla destra, in un’altra rientranza della parete, si rivela, dietro un vetro, il piccolissimo teschio di cristallo di rocca.

La pietra nera della passerella diventa segno astratto nello spazio ipogeo rivelato dalla luce naturale proveniente da un oculo lasciato aperto nella copertura a volta, a cui fa da contrappunto la luce artificiale di tre punti luminosi situati sull’imposta della volta sul lato opposto.

Ombre e luce rivelano piccole cavità costruite dall’articolazione dei pilastri della cisterna, allusive di antri immaginari; la scabrosa materialità delle pareti e la rugosità del pavimento accentuata anche dalla geometria del suo spartito vengono contrastate dalla rigorosa geometria del percorso di pietra nera sottolineata anche dalla linea di luce sottostante, che ne accentua il distacco dal piano di calpestio preesistente; altresì la “lastra” d’acqua, che conclude il percorso incrociando il tappeto di pietra, viene a formare quasi una croce ed evidenzia ulteriormente l’oscillazione tra figuratività e astrazione.

Il progetto ha tentato di “smaterializzare” i muri perimetrali, scardinando il senso di limite e di bordo “materializzando” il percorso, in un gioco di differenze esplicitate nella figurazione astratta definita dalla “purezza” dei nuovi materiali e dal rigore del disegno contro l’informale astrazione dei materiali esistenti.

Nel piccolo spazio museale all’astrazione del percorso ed alla materialità degli spartiti spaziali, orizzontali e verticali, fa da contrappunto la forza della figuratività del piccolo cranio, anticipata dalle tre sculture nella teca e dalle proiezioni di incisioni rappresentanti varie scene che vedono protagonisti scheletri vestiti in vario modo che agiscono, combattono, “vivono” in una rappresentazione ironica della morte.

Nel buio del recesso, situato alla fine del percorso, emerge un sottile tubolare metallico che termina in un piccolo vassoio d’argento, leggermente concavo; questo accoglie la luce diffusa dalla fibra ottica contenuta nel tubolare e la diffonde sul teschio sollevato dal piano orizzontale del piatto mediante piccoli supporti. Il cristallo di rocca permeato di luce rende quasi immateriale l’immagine del teschio; linee sottili, piccole ombre, tracce leggere definiscono i tratti del cranio, punto luminoso che emerge come sospeso dalla profondità dell’ombra del recesso dove è situato, piccolo diamante sagomato, figura cristallizzata.

Nel suo saggio4, a proposito di questa realizzazione, l’amico Ludovico M. Fusco scrive, generosamente,: “…L’“allestimento” vuole esplicitare un modo diverso e rinnovato di operare; nel piccolo museo il progetto, pur intervenendo su di uno spazio preesistente, è concepito come un’operazione di vera e propria costruzione architettonica resa possibile dalla capacità di usare un metodo compositivo tettonico di tipo paratattico. I molti, i tanti Musei progettati da grandi star dell’architettura costituiscono, spesso, la grande attrazione turistica per le città che le ospitano più per il loro valore di icona, che per le opere esposte, le quali ne diventano quasi un corollario. Gli architetti fanno a gara per dimostrare le loro capacità inventive, la propria capacità di essere “artisti”. Agostino Bossi costituisce senza dubbio un’eccezione; il suo progetto rigoroso ed “ordinato” non rinunzia a definirsi anche come “atto poetico”, quindi profondamente e, forse anacronisticamente, artistico…”.

NOTE:1 Acosta Collazo, El centro histórico de Aguascalientes, pérdida de patrimonio, alteraciones y conservación en la segunda mitad del siglo XX, Aguascalientes, UAA, 2007.2 M. Alejandro Sifuentes Solís, El Camarín de San Diego y su geometría simbólica, Universidad Autónoma de Aguascalientes, 1998. Pp. 33 46.

3 Martha Esparza Ramírez e Jorge Refugio García Díaz, México, la exquisita sensibilidad ante la muerte, in L. M. Fusco, El recinto de la muerte, ed. UAA, Aguacalientes, 2010.

4 L. M. Fusco, El recinto de la muerte, ed. UAA, Aguacalientes, 2010.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog