RDW

Conceput, perceput, trăit

Filoane de interpretare

Conceptul pare a fi unul din cei mai uzitați, dar și uzați termeni ai arhitecturii. Un cuvânt de-a dreptul abuzat de arhitecți și studenți, deopotrivă. Deși el se folosește în contexte diverse, putem distinge în principiu două direcții de înțelegere, existând o definiție tare și una „soft” a termenului.

Sigur că a proiecta înseamnă din start a concepe. Din această perspectivă orice proiect este un concept spațial. Ca atare, conceptul este inerent proiectării chiar și atunci când el nu este afirmat răspicat. Aceasta este definiția „soft” la care se referă în mod curent arhitecții când își justifică proiectele în discurs.

Dar mai există și o definiție tare care ține de spațiul abstractizat, de proiectarea ca proces de laborator. Într-un proces de laborator toți factorii de mediu care influențează în mod real obiectul de studiu sunt înlăturați pentru a putea studia în abstract o chestiune. Din perspectiva acestei linii de interpretare conceptul transpune ad literam o Idee în formă. Or, această interpretare a termenului de concept este cea mai nocivă dintre toate pentru că ea servește unei arhitecturi autiste, dezangajată de orice responsabilitate în raport cu mediul social sau dimensiune etică, o arhitectură în care tot ce contează este Ideea. În realitate, arhitectura de laborator nu se regăsește în spațiul real și obiectul de arhitectură nu are sens decât în relație cu al său context urban, social sau spațial.

Fetișizarea conceptului

Dar a proiecta nu înseamnă doar a concepe. Conceputul este doar una dintre componentele spațiale, dacă ar fi să interpretăm arhitectura prin prisma triunghiului spațial al lui Henri Lefebvre care include spațiul perceput, spațiul conceput și spațiul trăit1. Spre deosebire de perspectiva arhitecturii conceptuale, din perspectiva lefebvriană, spațiul este produs. Iar producția socială a spațiului se face printr-un aport al celor trei elemente: practici spațiale, reprezentări ale spațiului și spațiul reprezentațional, altfel spus, prin aportul spațiului fizic și trăit, nu doar al celui mental.

După Lefebvre, eșecul modernismului provine tocmai din favorizarea spațiului mental (conceput) în fața celorlalte două componente. Deși spațiul mental nu este altceva decât o proiecție, în cazul spațiului modernist, „reprezentarea” spațiului a devenit singura variabilă a ecuației producției spațiale. De altfel, încă de după perioada Renașterii, producția spațială a omis complet dimensiunea trăită a spațiului, iar de aici au rezultat spațiile abstracte și alienante. Lefebvre aduce drept exemplu de dominanță a spațiului mental utopiile iluministe concepute de Ledoux sau de Boulle. Acele orașe ideale erau transpuneri spațiale ale unor discursuri teoretice despre oraș ca artefact, ca fabricație a minții, și servesc drept exemple perfecte de fetișizare a conceptului. Când spațiul social a fost neglijat, „practicile teoretice”, acele proceduri de laborator au înlocuit practicile sociale în producerea spațiului. „Practica teoretică” nu făcea altceva decât să genereze spații concrete pe baza unor reprezentări abstracte. Spațiul mental era transpus identic în spațiul fizic, ca un „mesaj” pentru locuitori. Lefebvre spune că spațiul acesta este întotdeauna un spațiu conceput și invariabil infuzat de ideologie și de putere ca dominație impusă de sus în jos. În momentul în care discursul despre spațiu a fost favorizat în raport cu practicile spațiale, s-a produs ruptura între spațiul fizic, spațiul mental și spațiul social. Ca atare, tocmai hegemonia conceptului a dus la ruperea legăturii dintre spațiul real și spațiul imaginar2. Punctul de apogeu al acestei direcții a fost, probabil, deconstructivismul.

De la arta conceptuală, la arta relațională

Paradoxal, fetișizarea conceptului a produs în arhitectură mult formalism, căci și arhitectura iconică se revendică a fi conceptuală. Termenul de concept a fost folosit abuziv dintr-o obsesie pentru inovația formală. Din păcate, după cum remarca și Lyotard, nu prea mai e loc de așa ceva, arhitectura postmodernă „se vede condamnată să dea naștere la mici modificări într-un spațiu pe care îl moștenește de la modernitate și să abandoneze o reconstrucție globală a spațiului locuit de către umanitate”. Dar poate nici nu e așa o miză măruntă ca, în loc să producem expresii noi, să avem „doar” posibilitatea de „a învăța să locuim lumea într-un mod mai bun”3. După cum explică Bourriaud, rolul artei și al arhitecturii nu mai trebuie să fie neapărat acela de a genera realități imaginare și utopice noi, ci acela de construi moduri de viață și modele de acțiune în cadrul realității existente.

Citiți textul integral în numărul 6 / 2014 al Revistei Arhitectura

 

NOTE:

1 Henri Lefebvre, The Production of Space, Blackwell Publishers, Oxford, 1991, p. 38.

2 Reena Tiwari, Space-Body-Ritual: Perfor-mativity in the City, Lexington Books, Ply-mouth, 2010, p. 30.

3 Nicolas Bourriaud, Estetica relațională. Postproducție, Ed. Idea, Cluj, 2007, p. 12

 

BIBLIOGRAFIE:

Benjamin, Walter: „Autorul ca producător”, în: Idea, nr. 30-31, Cluj-Napoca, 2008

Bourdieu, Pierre: The Logic of Practice, Pollicy Press, Cambridge, 1991

Bourriaud, Nicolas: Estetica relațională. Postproducție, Ed. Idea, Cluj, 2007

Kiib, Hans (ed.):  Performative Urban Design, Aalborg University Press, Silkegorg, 2010

Leach, Neil: „Belonging. Towards a Theoty of Identification with Place”, în Perspecta, Vol. 33, Mining Autonomy,  p. 126-133, MIT Press, Cambridge, 2002

Lefebvre, Henri: The Production of Space, Blackwell Publishers Ltd, Oxford, 1991

Thrift, Nigel: Non-Representational The-ory. Space | politics | affect, Routledge, London & New York, 2008

Tiwari, Reena: Space-Body-Ritual: Per-formativity in the City, Lexington Books, Plymouth, 2010

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog