Primăria Municipiului București, inițial Ministerul Lucrărilor Publice - 1906-2016: momente

Semnificația culturală incontestabilă a clădirii concepute de Petre Antonescu, semnificație manifestă de la scara urbană (amplasare pe o arteră deloc lipsită de importanță, cum este Bulevardul Regina Elisabeta) la scara detaliului de arhitectură, este atât de ridicată, încât nu poate fi cuprinsă în doar câteva pagini. De aceea, cele ce urmează se vor referi numai la o mică parte din deciziile relevante pentru trecutul, prezentul și viitorul acestui imobil¹.

Astfel, de exemplu, proiectul depus în anul 1906 pentru obținerea autorizației de construcție² nu a fost respectat întocmai. În conformitate cu documente de epocă ulterioare, dar datând din perioada anterioară momentului de încheiere a execuției³, pe parcursul lucrărilor au fost operate o serie de modificări, unele reușite, altele mai puțin favorabile. Cu privire la cele dintâi atrage atenția, în primul rând, scara de onoare. Propusă inițial în forma a trei rampe paralele (imag. 1), aceasta a primit un plus de monumentalitate de îndată ce și-a desfășurat aripile (imag. 2), rampele dintre podest și piano nobile așezându-se perpendicular pe prima. Pe de altă parte, spre deosebire de realitatea construită, în proiect, încăperea principală de la etajul 1 era prevăzută cu lambriurile impuse de statutul ei, care, dacă au fost executate⁴, au dispărut fără nicio urmă. În orice caz, joncțiunea dintre coridoarele celor trei aripi ale clădirii a fost, la origine, rezolvată mai elegant, chiar dacă prin sacrificiul parțial a câte două încăperi de la fiecare intersecție.

Decenii mai târziu, edificiul a suferit în urma bombardamentelor din anul 1944, pierzând extremitatea sudică a aripii de est, dezvoltată în lungul actualei străzi Anghel Saligny. În consecință, proprietarul a decis, în 1949, reconstruirea practic identică a părții respective⁵, gest confirmat de prezența unui rost constructiv chiar (și) la parter. Nu a fost însă materializat proiectul elaborat în același an, sub conducerea lui Petre Antonescu însuși, proiect menit să repare acoperișul și streșinile și să refacă, pe tot edificiul, tencuielile distruse de aceleași bombardamente⁶.

Un posibil motiv pentru care aceste ultime intervenții nu au fost transpuse în practică a fost constituit de necesitatea de a crește suprafața utilă – cea mai bună dovadă în acest sens fiind actualul etaj 3, care, inevitabil, a modificat nu doar proporțiile siluetei și ale volumetriei, ci și arhitectura anvelopantei exterioare (imaginile 3 și 4). Sigur inexistent în 1949 (documentele stabilind explicit faptul că, pe atunci, clădirea dispunea de numai două etaje⁷) și deja construit în 1952 (dovadă proiectul de amenajare a unei mansarde în spațiul șarpantei datat în anul respectiv)⁸, acest etaj 3 a fost asumat de către Petre Antonescu⁹ – în ciuda faptului că ancadramentele aferente, mult mai masive decât elementele de lexic arhitectural și decorativ de la nivelurile inferioare, îngreunează în mod nefiresc compoziția elevațiilor în partea superioară. Apoi, peste fațadele orientate spre curte, au fost (într-adevăr) adăugate lucarnele continue, din lemn, necesare mansardei proiectate în anul 1952, gest care nu a fost de natură să rezolve decât problemele legate de lipsa spațiului.

Față în față cu aceste hotărâri trecute și, mai ales, cu rezultatele și efectele lor, studiul de evaluare culturală elaborat pentru proiectul de intervenție în curs de finalizare (la sfârșitul anului 2016) asupra părții (exclusiv) supraterane a imobilului a trebuit (desigur) să fundamenteze deciziile prezentului. Parte dintre acestea au fost simplu de luat. Din acest punct de vedere s-a făcut remarcată (din nou) zona de reprezentare maximă, conservarea sa ridicând doar probleme de detaliu privind intervențiile asupra componentelor artistice, la fel de facilă fiind și punerea în valoare suplimentară prin integrarea cupolei ce asigură iluminarea naturală a scării de onoare în amenajarea spațiului aferent din șarpantă (imaginile 5 și 6). La fel de neproblematică a fost reluarea, într-o interpretare contemporană, a fastului sobru specific lambriurilor în încăperea principală de la piano nobile, la rândul ei pusă în valoare prin posibilitatea (adoptată) de a propune acest gen de finisaj și pentru coridoare. Desigur, deoarece Petre Antonescu însuși a hotărât, în final, că preferă o soluție mai puțin elegantă pentru joncțiunea dintre circulațiile orizontale care leagă cele trei aripi, în favoarea camerelor (altfel, parțial sacrificate), nu s-a propus revenirea la proiectul inițial, dar spațiile suplimentare rezultate încă de pe parcursul execuției de la începutul secolului al XX-lea au fost folosite pentru dispunerea cablurilor de veac XXI. În același sens, prezentul a salutat reconstituirea unității potențiale a resursei culturale prin refacerea realizată – în trecut – a extremității sudice a aripii din strada Anghel Saligny. Chiar dacă, actualmente, un astfel de gest ar putea fi privit și ca umplerea unei lacune în conformitate cu documentul istoric constituit de clădirea însăși, dată fiind vehemența dezbaterii privind reconstrucția monumentelor istorice¹⁰, o decizie – azi – ar fi fost mult mai dificil de luat. Nu a ridicat deloc probleme, în schimb, renunțarea la lucarnele continue din lemn care deserveau mansarda realizată după al Doilea Război Mondial. Acestea au putut fi înlocuite fără pierderi de valoare culturală cu unele mai potrivite din toate punctele de vedere. Dificultatea, dovedită în final insurmontabilă, a fost reprezentată de etajul al 3-lea. Aflat într-un contrast evident și nu neapărat pozitiv cu tot restul arhitecturii de fațadă și (nu numai) de aceea greu de atribuit unei hotărâri liber luate de Petre Antonescu, etajul 3 s-a constituit în subiectul unei decizii pe care prezentul o deleagă viitorului, existând posibilitatea ca acesta să dispună de mai multe informații și/ sau de alte criterii de evaluare. Amânarea deciziei s-a conjugat în mod fericit cu imposibilitatea beneficiarului de a înlocui șarpanta postbelică, comună și chiar modestă ca materiale și tehnici de execuție, cu una nu doar mai rezistentă, ci și mai eficientă din punctul de vedere al utilizării spațiului, pe care studiul a putut să o permită fără rezerve.

Proiectul de arhitectură dedicat imobilului a fost elaborat, atât în privința conservării și restaurării, cât și în privința intervențiilor de refuncționalizare, ținându-se cu strictețe seama de reglementările formulate prin studiul istoric. Zonele cu valoare culturală identificate prin acesta au fost marcate explicit în proiect, fiind specificate modalitățile de intervenție permise și interdicția de afectare prin intervenții de consolidare. Toate componentele artistice existente în aceste spații (stucaturi, vitralii, confecții metalice, pietrărie, pardoseli și tâmplării interioare ce au fost identificate ca tâmplării istorice cu valoare de patrimoniu au făcut obiectul proiectelor speciale de restaurare de componente artistice (imaginile 7 și 8).

În afara zonelor cu valoare culturală, s-a încercat revenirea la compartimentarea inițială prin identificarea și îndepărtarea pereților și a altor elemente parazitare, realizate în ultimii 50 de ani de funcționare a clădirii. În aceeași manieră s-a revenit la geometria regulată a golurilor din zidăriile de compartimentare inițiale, căutându-se totodată unificarea dimensională a golurilor de uși, atât a celor dinspre coridoarele longitudinale de circulație publică, cât și a celor dintre birouri. La nivelul mansardei a fost îndepărtată marea majoritate a compartimentărilor existente, urmărindu-se crearea unui spațiu amplu, deschis, neobturat în perspectiva longitudinală a parcursului celor trei aripi ale clădirii (imag. 9). De asemenea, spații ale șarpantei fără utilizare inițială (poduri simplu circulabile) au fost introduse în circuitul funcțional. Un caracter spațial și arhitectural deosebit s-a obținut prin deschiderea podului situat deasupra holului central al edificiului, spațiu care, ca urmare, beneficiază de extradosul cupolei vitrate, ce a fost pusă astfel în valoare printr-o nouă perspectivă, inedită, asupra obiectului arhitectural (imag. 10). În întreaga clădire s-a menținut șarpanta existentă, deși este postbelică. După expertizarea tehnică și biologică, asupra ei s-a intervenit local, cu soluții de consolidare sau înlocuire a elementelor deteriorate, celelalte fiind curățate prin sablare, tratate pentru protecție insecto-fungicidă și rezistență la foc, fără să fie afectat gradul de finisare a pieselor din lemn sau a celor metalice.

Iluminarea naturală a mansardei s-a păstrat în formula anterioară, prin menținerea – în sens strict geometric – a lucarnelor longitudinale deschise în acoperiș spre curtea interioară. Rezolvarea nou-adoptată este însă fundamental diferită, atât ca plastică arhitecturală, cât și ca funcționalitate. Soluția proiectată prevede înlăturarea totală a lucarnei existente, evaluată cultural ca prezență nocivă, și introducerea unui registru de ferestre de tip continuu, cu o imagine interioară și exterioară unitară și radical contemporană, ce asigură o iluminare net superioară față de situația anterioară, cu ferestre de lemn segmentate de plinuri interstiționate. Deși geometria lucarnelor este păstrată în forma primă, materialele din care sunt realizate cele noi, atât la interior, cât și la exterior, sunt radical diferite. Învelitoarea, prevăzută din tablă striată de tip Rheinzink, a fost aleasă pentru a sublinia, împreună cu registrul vertical vitrat, intervenția modernă în contrast cu învelitoarea postbelică. Nu în ultimul rând, trebuie menționată rezolvarea adoptată pentru suplimentarea iluminării naturale, prin introducerea în planul acoperișului, în zonele de așezare inițială a țiglei de sticlă, a unor luminatoare cu calități termo-tehnice moderne.

Finisajele alese pentru refacerea pardoselilor comune din spațiile de circulații sunt pietre naturale (granituri), în alcătuiri compoziționale ce înnobilează arhitectura interioară. Cromatica este alb-negru-gri, cu texturi și rugozități de prelucrare diferite, astfel încât să reprezinte indicațiile de contemporaneitate ale intervenției. Pardoselile spațiilor de birouri au fost finisate cu parchet masiv de stejar, în încăperile cu grad maxim de reprezentare fiind puse în operă parchete decorative (imag. 11). Finisajele parietale, pentru toate zonele de circulații orizontale ce nu fac parte din zonele cu valoare culturală, s-au tratat prin placarea cu lambriuri accentuat volumetrice, ritmate prin tăblii încadrate de profilaturi-ramă, nuturi și scafe luminoase. Plastica arhitecturală a lambriurilor a fost diferențiată pe etaje, în consonanță cu etapele istorice de realizare ale clădirii, parterul, etajul 1 și 2 reprezentând etapa primă (imag. 12), fiind tratate distinct față de etajul 3, realizat abia după al Doilea Război Mondial. Prin modalitatea de realizare a tâmplăriilor aferente ușilor dinspre coridoare cu intercalarea unor suprafețe vitrate, tâmplării integrate cu lambriurile perimetrale, s-a adus un benefic spor de lumină naturală în circulațiile altfel obturate.

Prin amenajarea și reconfigurarea geometrică a sălii de consiliu de la etajul 3 al corpului central (imag. 13) s-a creat un nou spațiu de reprezentare cu destinație funcțională flexibilă, atât pentru ședințe ale aparatului administrativ, cât și ca sală de conferințe și spectacole. Prin refacerea pardoselilor în gradene ascendente s-a creat geometria curbei de vizibilitate, finisajele parietale speciale fiind rezultatul proiectului de acustică realizat pentru această încăpere. Trebuie menționat faptul că, prin intervenția de amenajare, s-au redeschis cele trei goluri de luminatoare originale (în raport cu a doua etapă a timpului istoric) de la nivelul plafonului, luminatoare puse în valoare prin geometria și iluminarea actuală a plafonului din respectiva sală de consiliu.

Ca urmare a cerinței autorității contractante, a fost proiectată extinderea clădirii la nivelul infrastructurii, cu un parcaj subteran pe 3 niveluri, ce va adăposti 100 de locuri de parcare pentru personal. Parcajul a fost dispus în zona curții interioare a imobilului, perimetrul acestei intervenții înscriindu-se în cel determinat de limita de proprietate sudică și aliniamentele fațadelor interioare ale imobilului, cu o retragere perimetrală de circa 2 m. Accesele în parcaj se realizează prin cele două ganguri existente în clădirea veche, în extremitatea sudică a corpurilor laterale din străzile Anghel Saligny și Elie Radu. Simultan cu această intervenție s-a realizat și amenajarea suprafeței exterioare a planșeului superior al parcajului, curtea interioară astfel rezultată creând un spațiu exterior menit să participe vizual la calitatea folosinței publice a spațiului.

Toate intervențiile de arhitectură asupra fațadelor imobilului prevăzute în proiect au avut în vedere exclusiv lucrări de restaurare efectuate conform specificațiilor proiectului de componente artistice aferent. În consonanță cu acesta s-au efectuat operațiunile de curățare și impermeabilizare a elementelor decorative din piatră naturală și cărămidă aparentă, precum și curățarea, repararea și refinisarea tencuielilor și profilaturilor din similipiatră. S-a urmărit integrarea prin retușuri cromatice a intervențiilor de reparații suferite de fațade la nivelul paramentelor sau a registrelor de ornamentică, precum și diferențierea acestora față de zonele de câmp (imag. 14), în conformitate cu conceptul inițial, descris de Petre Antonescu¹¹, scopul general fiind, atunci și acum, crearea unui ansamblu vizual unitar și armonios.

NOTE:

1 Deciziile respective au fost abordate, alături de celelalte asemenea în studiul: Hanna Derer, Radu Nicolae, Simina Stan, Imobilul din bulevardul Regina Elisabeta numărul 47, București. Primăria Municipiului București, inițial Ministerul Lucrărilor Publice. Identificarea resursei culturale prin prisma elementelor esențiale din evoluția istorică. Studiu de fundamentare pentru intervenții viitoare, București, tiposcript, 2013-2014.

2 Arhivele Naționale ale României, Direcția Municipiului București, fond Primăria Municipiului București, dosar 248/ 1906, filele 1-22: „Construcțiunea Palatului Ministerului Lucrărilor Publice în bulev. Elisabeta”.

3 „Palatul ministerului de Lucrări Publice” în „Buletinul Societății Politechnice”, anul XXVI, nr. 4, aprilie 1910, pp. 163-164, respectiv Arhivele Naționale ale României, fond Ministerul Lucrărilor Publice – Consiliul Tehnic Superior, dosar 7/ 1904-1931, filele 1-8 – un releveu realizat pentru definitivarea finisajelor parietale și a planșeelor.

4 Arhitect PETRE ANTONESCU, Clădiri, construcții, proiecte și studii, București: Ed. Tehnică, 1963, p. 43 – având în vedere că autorul enumeră ca fiind realizate toate tipurile majore de mobilier, în absența oricărei urme in situ și a oricărei dovezi (precum, de exemplu, o fotografie de epocă) este totuși posibil ca parte din dotare să nu fi fost executată.

5 Arhiva Primăriei Municipiului București, III Albastru, dosar 2/ 1948: „Proprietatea Ministerului Lucrărilor Publice. Str. Anghel Saligny nr. 3” – cererea privind eliberarea autorizației de construcție datează din ziua de 9 mai 1949: singurele diferențe dintre ceea ce fusese proiectat și executat la începutul secolului și această reconstrucție constau în poziția grupurilor sanitare și, pe de altă parte, în transformarea accesului dinspre Durchgang în gol de fereastră.

6 Arhiva Primăriei Municipiului București, III Albastru, dosar 43/1949: „Reparații Radicale. Ministerul Construcțiilor. Bdul. 6 Martie No. 27”.

7 Ibidem.

8 Arhiva Primăriei Municipiului București, SAS, dosar 822/1955: „Ministeru [sic] Construcților [sic] și al Ind. Materialelor. Bdul. 6 Martie nr. 27. reparați [sic] radicale”.

9 Arhitect PETRE ANTONESCU, op. cit., p. 44.

10 Hanna Derer, „Re-Construct, Re-Generate, Su(pe)r-Vive(re)/ Re-construcție, re-generare, supra-viețuire” în „Transsylvania Nostra”, nr. 4, 2016, p. 16-24, p. 16-20.

11 Arhitect PETRE ANTONESCU, op.cit., p. 43.

COLECTIV REALIZARE PROIECT

ANTREPRENOR GENERAL: ROTARY CONSTRUCTII S.R.L.

PROIECTANT GENERAL: DESIGN UNIT S.R.L.

Consultant specialist M.C., coautor proiect: dr. habil. arh. Hanna Derer

Șef proiect complex, coautor proiect: arh. Gabriel Cârstea

Șef proiect specialitate arhitectură, coautor proiect: arh. Diana Cârstea

Proiectant arhitectură: arh. Aurora Ciucuraș

Studiu istoric: dr. habil. arh. Hanna Derer, arh. Radu Nicolae, ist. Simina Stan

Proiecte restaurare componente artistice: rest. specialist Marian Dăbuleanu, rest. exp. Laurențiu Dragomir, rest. Traian Postelnicu, rest. exp. Georgiana Mureșan

Șef proiect rezistență: ing. exp. prof. dr. Constantin Pavel

Expert M.C. rezistență: ing. exp. Emil Sabo

Proiectant rezistență: ing. Oliviu Popa

Șef proiect instalații: ing. Gica Pistalu

Studiu și proiect acustică: dr. arh. Radu Pană

Project management: ing. Dragoș Mocanu