Dosar tematic

Lecturi interpretative ale proiectelor de arhitectură industrială în perioada postbelică

Un atelier complex de siderurgie proiectat în anul 1953. Autori: arh. I. Deșcu, arh. S. Baraș, arh. I. Grosz și ing. L. Sager – Proiect premiat de C.S.A.C. Perspectivă, în „Arhitectura RPR”, 1955, nr. 10

Industrializarea anilor 1945-1989 a reprezentat un instrument util de consolidare a sistemului socialist și dezvoltare a economiei planificate, dar și de sistematizare și transformare a teritoriului național. Mai mult, procesul de industrializare, prin totalitatea aspectelor sale, a devenit una din temele ideologiei politice folosite în modelarea societății în baza principiilor socialismului. Fenomenul industrializării forțate nu era prezent doar în România, ci a reprezentat o trăsătură distinctivă a întregului bloc sovietic, unde a fost inițiat aproape simultan odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Bazat pe modelul industrializării sovietice din perioada anilor 1920-1930¹, procesul de industrializare a primit abordări și manifestări specifice, în funcție de contextul național și, mai ales, în funcție de tradiția industrială existentă în fiecare țară în parte.

Lecture notes on projects of industrial architecture in the post-war period

Industrial architecture represented a true ‘leitmotiv’ of the planning practice during the socialist years in Romania (1945-1989), when significant territorial transformations were triggered by forced industrialisation/ urbanisation processes. During those years, the industry was a priority state investment with impact on territorial, urban and architectural planning. In fact, architects of the period often engaged in matters of industrial architecture and contributed with numerous articles dedicated to this theme in Arhitectura magazine. The continuity with which the industrial architecture was covered, together with the diversity of the approached aspects, contributed in transforming the magazine in a primary documentation source for the research on the recent past industrialisation.

At a cursory reading level, the magazine covers complex and diverse issues concerning the industrial planning in reference to its territorial systematization, architectural features, architect’s role in the planning process, and even to the constructions industrialisation through standardization, type-design and prefabrication. All these aspects are illustrated through a number of case studies spread all over the national territory, all representative of a variety of industrial branches. However, a more detailed analysis of the articles on industrial theme will reveal how valuable pieces of information are missing in order to define a thorough narrative of the 1945-1989 industrialisation from an architectural perspective.

This article will bring an interpretative lecture of the missing, or possibly intentionally omitted, aspects from the industrial projects presentation, in order to widen the research perspective and perception of this architectural theme. Articles published throughout the 1950-1989 were confronted with the wider specialist bibliography, archival materials, and in situ observations. Missing elements such as the territorial context, pre-1945 industrial references, authors, and even construction details are analysed in the overall presentation of the articles, in order to reveal to the reader an interpretative key of the, sometimes considered, obscure propagandistic texts. In this analysis, the industrial architecture photography is considered among the primary information sources, revealing a rather qualitative interpretation of the architectural reading.

În contextul românesc, din perspectiva practicii profesionale, tema industrială a fost un adevărat laitmotiv abordat dintr-o serie de perspective privind proiectare teritorială, urbană și arhitecturală. Industria ca prioritate de investiție a statului socialist transpare și din paginile revistei „Arhitectura”, unde, pe lângă numerele periodic dedicate integral arhitecturii sau construcțiilor industriale, fiecare număr a prezentat cel puțin un proiect industrial². Alături de tema locuirii rezidențiale, tema industrială a reprezentat una dintre cele mai abordate subiecte în cadrul revistei, pe toată perioada regimului comunist, surprinzând diferitele faze de abordare, evoluție și transformare ale practicii arhitecturale. Tocmai acest caracter de continuitate transformă revista într-o primă sursă de documentație și într-un instrument extrem de util în analiza procesului de industrializare socialist.

La o primă analiză, articolele publicate în „Arhitectura” par a întregi contextul arhitectural legat de proiectarea industriei în intervalul postbelic, lăsând impresia unei abordări exhaustive a temei. La formarea acestei percepții contribuie în mod radical fotografia de arhitectură industrială destinată a crea repere și chiar modele de referință. La o analiză mai detaliată și contextualizată în istoria industrializării din perspectiva politică, economică și socio-culturală și, mai ales, la o analiză a realității teritoriale, revista „Arhitectura” oferă o cheie de lectură a fenomenului industrial prin lectura absenței, a lipsei, a nespecificării anumitor date și detalii.

Absența anumitor aspecte și detalii ale proiectului industrial, realizată în mod premeditat sau nu, poate deveni o cheie de lectură transversală a temei, nu fără loc de interpretare și critică ulterioară.

În primul rând, în cadrul numerelor publicate în perioada 1950-1989³, sunt absente referințele la arhitectura industrială existentă deja pe teritoriul României. În mod indirect, această temă arhitecturală vine prezentată și ilustrată cu un caracter inovativ în contextul postbelic, în unele cazuri chiar ca o „invenție” a sistemului socialist în practica de arhitectură. Această absență a reperelor industriale românești pre-1945 este compensată, în special în anii 1950-1952, de realitatea și experiența sovietică a industrializării desfășurate în perioada primelor planuri economice și prezentată din perspectiva tipizării, modulării și standardizării⁴. Simultan, se evidenția rolul oțelului poziționat la baza noii economii planificate, contribuind la definirea unui adevărat „cult siderurgic” menținut pe toată perioada regimului comunist. Exemplele sovietice de urmat erau considerate combinatele siderurgice de la Mariupol și Magnitogorsk, iar în domeniul industriei constructoare de mașini, fabrica de tractoare Stalingrad și fabrica de locomotive Nizhny Tagil. La rândul lor, din prezentarea acestor exemple, venea omisă contribuția arhitecților străini precum cazul arhitectului american Albert Kahn (Fabrica de la Stalingrad)⁵ sau cazul arhitectului german Ernst May (Magnitogorsk) din perioada 1929-1933⁶.

Elemente prefabricate din beton pentru închideri la construcții industriale, în P. Horjescu, A. Tenenhauser, „Hale industriale din elemenre prefabricate”, în „Arhitectura RPR”, 1956, nr. 9, pag. 9

Începând cu publicarea revistei „Arhitectura RPR” în anul 1953, acest aspect inovativ este prezentat în directă legătură cu implicarea arhitectului în „complexul proces de proiectare industrială”, justificându-se necesitatea dobândirii unei poziții centrale față de restul specialităților implicate. Ilustrarea invenției și inovației industriale rămâne susținută la nivel ideologic și în cadrul bibliografiei de specialitate a vremii, care nu în puține cazuri oferă o prezentare completă și detaliată a temelor abordate, în prealabil, în paginile revistei⁷.

Într-o lectură retrospectivă, această repetiție a inovației temei industriale socialiste poate crea o panoramă eronată, contribuind la formarea falsei impresii că industria României a fost construită în exclusivitate în perioada anilor 1945-1989.

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, România era o țară predominant agrară, cu o economie bazată pe activitatea agricolă și cu peste 70% din populație locuind în zone rurale. În plus, România reprezenta una din țările cu cea mai mică rată de urbanizare în contextul blocului sovietic nou-format, cu discrepanțe teritoriale majore între diferitele sale zone istorice, din punct de vedere al urbanizării și industrializării. Totuși, industria României nu a fost inventată în perioada socialistă. Din contră, această perioadă a adus continuitate și diversitate în dezvoltarea sa, chiar dacă la o scară teritorială net superioară. În momentul declanșării procesului de reconstrucție economică⁸, majoritatea nucleelor industriale se regăseau în zona Banatului și a Transilvaniei (predominant industria grea, reprezentată de industria extractivă, siderurgică și constructoare de mașini), în sud (industria petrolieră) și în București, mai ales începând cu perioada interbelică a anilor 1930⁹. Tocmai aceste industrii deja existente devin ținta primelor investiții: siturile siderurgice de la Reșița și Hunedoara alături de bazinul minier Valea Jiului au devenit puncte de interes în dezvoltarea industriei grele, industria metalurgică din București a devenit ținta proiectelor de „reconstrucție” postbelică (Uzinele 23 August/ Republica), iar proiectele inițiate la sfârșitul anilor 1930 au fost preluate și integrate în noua strategie economică, precum este cazul Uzinei chimice Ucea (Victoria). Aceste detalii contextuale sunt omise în abordarea temei industriale atât în cadrul articolelor, cât și al bibliografiei de specialitate dedicate industriei.

„Complex industrial forestier la Tîrgu-Jiu”, exemplu de platformă industrială cuprinzând mai multe secții industriale precum fabricația de placaj, de scaune curbate, de lădițe, de parchete, de plăci aglomerate, de cherestea. În „Arhitectura RPR”, 1959 nr. 1

„Centrală termoelectrică cu turbosuflante”, la Reșița, colectiv de proiectare: arhitecții St. Gane, P. Mihalik, E. Droc; colaboratori: arhitecții T. Stancu, B. Stuparu, C. Dobrescu. Șef atelier arhitectură: G. Nicolau. Constructori centrală: ing. M. Teodorescu. Turn răcire: ing. V. Picvan. Proiectant general IPROMET. Publicat în „Arhitectura RPR”, 1962, nr. 3

Centrala termoelectrică cu turbosuflante, în contextul actual al fostului Combinat siderurgic de la Reșița. Foto: Oana Țiganea, noiembrie 2016

Fabrica de produse lactate Constanța – parte a zonei industriale Palas – Constanța.
Autori: arh. Elena Iotzu. Rezistență: ing. Yvonne Mihăilescu. Tehnologie: ing. Victor Argeșiu. Șef proiect: ing. Alexandru Manu – IPIA, publicat în „Arhitectura RPR”, 1964, nr. 2 (Sursa – Arhiva fotografică „Arhitectura”)

Contextul anonim în care arhitectura industrială apare proiectată și construită rămâne o caracteristică dominantă a textelor de specialitate. Nu doar contextul general rămâne anonim, ci și amplasamentul în sine, în special în articolele publicate în perioada anilor 1950, iar nu în puține cazuri rămân anonimi chiar și autorii proiectului industrial.

„Un atelier complex de siderurgie”, publicat în numărul 10 din 1955¹⁰, reprezintă unul din aceste numeroase exemple anonime. Proiectul este semnat de o echipă interdisciplinară din cadrul Institutului de Proiectare și Inginerie pentru Industria Metalurgică (IPROMET), coordonată de către arhitectul Iulian Deșcu și datat 1953. Descrierea proiectului vine realizată din perspectiva pur tehnică cu referire la „complexitatea” procesului tehnologic siderurgic, care implica la rândul său o soluție arhitecturală „complexă”. Detalii constructive ale aceluiași proiect apar ilustrate în numere succesive publicate în 1956 și dedicate temei prefabricării elementelor structurale, menținând anonimatul amplasamentului¹¹. Din ambele articole rezultă cum că proiectul ar fi printre primele abordări socialiste în domeniul industrial realizate în cadrul IPROMET, aducând soluții inovative în domeniul tipizării elementelor structurale și prefabricării elementelor de închidere din beton armat. Ceea ce este omis a se specifica este faptul că proiectul reprezintă prima linie de laminoare realizată în cadrul Combinatului siderurgic Hunedoara după terminarea războiului, moment în care acesta devine obiectivul siderurgic principal în investițiile statului socialist. Mai este omis și faptul că siderurgia exista la Hunedoara încă din 1884, iar procesul de prefabricare a elementelor de închidere în cadrul halelor industriale fusese deja experimentat în anii 1938-1941¹².

Începând cu primul număr publicat în 1959, care, de altfel, reprezintă și un număr tematic dedicat „Construcțiilor industriale”, exemplele încep să fie definite geografic prin specificarea clară a amplasamentului. Numărul aduce în prim-plan o schimbare și în ceea ce privește diversitatea ramurilor industriale abordate. Dacă până în acel moment majoritatea exemplelor ilustrate se concentrau la nivelul industriei grele, începând cu anul 1959 apar publicate proiecte industriale ale ramurii chimice, textile și alimentare. Perioada anilor 1958-1959 este considerată în literatura de specialitate ca fiind momentul inițierii unui nou val al industrializării, orientat spre o diversificare a ramurilor de producție și amplasarea lor uniformă la nivel teritorial. Această diversitate industrială se reflectă și la nivelul organizării activității de proiectare. În anul 1963 apar specificate peste zece institute de proiectare specializate în funcție de diferite ramuri industriale și, chiar mai mult, în funcție de diferite fluxuri sau sectoare productive din cadrul aceleiași industrii¹³. Prezența acestor institute de proiectare începe să fie resimțită în numerele tematice publicate în decada anilor 1960, când fiecare ramură industrială prezentată își expune realizările din perspectiva institutului aferent¹⁴.

În 1965, apare menționat pentru prima dată contextul industrial presocialist, considerat ca fiind principala constrângere a proiectului de arhitectură industrială în primele intervenții post-1945. „Dezvoltarea haotică din trecut” se propune a fi „îndreptată” prin definirea unei zone industriale mono-funcționale dezvoltate în paralel cu orașul, prezentând o abordare unitară din punct de vedere arhitectural¹⁵. Este astfel introdusă noțiunea de „platformă industrială” ca zonă funcțională distinctă în cadrul procesului de sistematizare teritorială. „Platforma industrială” este menționată pentru prima oară de către arhitectul Ladislau Adler în editorialul primului număr din 1959. „Platforma” putea defini fie o zonă mono-funcțională cu o diversitate de fluxuri productive, cum este cazul zonei industriale Palas-Constanța sau a complexului industrial Militari-București, sau, mai mult, putea defini un combinat format din mai multe sectoare – părți componente ale aceleiași industrii – cum era cazul combinatelor siderurgice de la Reșița, Hunedoara și Galați sau a combinatului petrochimic de la Borzești-Săvinești (Onești).

Deși se realizează trecerea spre o contextualizare teritorială mai detaliată a proiectelor industriale, sunt rare cazurile în care obiectul de arhitectură vine prezentat în legătură directă cu platforma industrială, cele două tipologii de proiecte rămânând prezentate separat. Cu atât mai rare sunt situațiile, dacă nu inexistente, de prezentare a proiectelor industriale în contextul urban care se definea în legătură directă cu ele.

Prin această orientare a atenției de la obiectul arhitectural spre zone și teritorii industriale, apare justificată și susținută o dată în plus poziția centrală a arhitectului în procesul de proiectare și sistematizare a industriilor.

Majoritatea articolelor dedicate poziției arhitectului în proiectarea industriei subliniază competențele acestuia de coordonare ale întregului proces, depășind statutul de proiectare a „cojii” (a fațadei) clădirii. Astfel, rolul arhitectului trebuia să fie unul „central, categoric, decisiv și nu umbrit de prezența și decizia tehnologului”, fiind promovată inclusiv noțiunea de „arhitect industrial”¹⁶. Această promovare a figurii arhitectului în domeniul industriei devine o temă recurentă în cadrul editorialelor și articolelor tematice semnate de arhitectul Ladislau Adler, principalul autor al bibliografiei de specialitate în domeniul industrial în perioada socialistă¹⁷. Nu în puține situații, acesta argumentează capacitatea arhitectului de a răspunde temei de proiectare industriale, susținând contribuția sa și în probleme de fond aflate în legătură directă cu procesul de industrializare în construcții. În cadrul articolelor sale, aprecierea calitativă a proiectelor industriale se realizează prin intermediul noțiunilor de „complex”, „monumental” și „eficiență economică”. Lipsa unui discurs arhitectural amplu, care să împingă spre o dezbatere a modelelor de influență sau a esteticii compoziției arhitecturale, se încadrează în tendința întregii perioade în care realizările din domeniul construcțiilor deveneau transformate în cifre, înclinând balanța spre o descriere cantitativă, și nu calitativă. Prin această abordare cantitativă, încadrată în principiul „eficienței economice”, se sublinia în mod direct și fără dubii reușita sistemului socialist. Mai mult, se adopta o exprimare precaută susținută de detalierea tehnico-economică a investiției, evitându-se orice fel de abordare ideologică cu potențial de interpretare subiectivă a soluției arhitecturale.

În ciuda acestei descrieri numerice și uniforme din perspectiva tehnologică a proiectelor industriale, în paginile revistei „Arhitectura” apare publicată o gamă variată de modele, ilustrate fie prin intermediul desenelor de proiect, fie prin intermediul fotografiei de arhitectură. Deși unele proiecte răspund aceleiași teme de proiectare (ex.: laminoare, turnătorii, țesătorii, fabrici de pâine etc.), în unele cazuri fiind semnate chiar de același colectiv de proiectare, prezintă soluții arhitecturale diferite nu doar din perspectiva compoziției, ci și a materialelor și a tehnicilor constructive. Astfel, tocmai acel discurs oficial cu o apreciere calitativă a arhitecturii industriale absent din textul publicat vine ilustrat prin intermediul fotografiei de arhitectură.

Fabrica de zahăr Buzău, despre care se cunosc extrem de puține date, proiectul nefiind detaliat în cadrul revistei „Arhitectura”. (Arhiva fotografică UAR, colecția diapozitive color, 35 mm)

Complexul industrial petrochimic de la Onești, compus din Combinatul chimic de la Borzești, Combinatul de cauciuc sintetic și produse petrochimice Săvinești, Uzina de fibre sintetice Săvinești, Uzina de sodă caustică-electrolitică, Rafinăria nr. 10 și multe alte dotări industriale și administrative. Colectiv de proiectare din cadrul IPROCHIM, arhitecți menționați: Costinescu I., Ciobanu R., Popescu A., șef proiect complex Petcu N., ingineri: Miron A., Vrăihasu A., Manolescu D., Poenaru M. (Arhiva fotografică UAR, colecția diapozitive color, 35 mm)

Fabrica de bere Bacău (secția de fierbere-îmbuteliere, proiect). Colectiv de proiectare din cadrul institutului de proiectare IPIA – arh. Liliana Corradino, Maria Novițchi, Coautor: arh. Cornelia Zissu-Spătaru, publicat în „Arhitectura”, nr. 5, 1967, pag. 8-13

Fabrica de bere Bacău (secția de fierbere-îmbuteliere, perspectivă). Colectiv de proiectare din cadrul institutului de proiectare IPIA – arh. Liliana Corradino, Maria Novițchi, coautor: arh. Cornelia Zissu-Spătaru. Arhiva fotografică Arhitectura

Revista surprinde în paginile sale schimbul de percepție în reprezentarea arhitecturii prin intermediul fotografiei, folosită în mod propagandistic pentru a ilustra „ordinea și perspectiva de viitor” oferită de sistem. Istoricul Juliana Maxim asociază această trecere spre o reprezentare fotografică a arhitecturii cu adoptarea în mod oficial a stilului modernist de la sfârșitul anilor 1950¹⁸. Fotografia de arhitectură industrială publicată în cadrul revistei surprinde o diversitate mare a temelor abordate și o diversitate la fel de mare a modelelor arhitecturale.

În cadrul fotografiei, ca și în cazul textului, accentul compozițional cade pe obiectul de arhitectură sau elementul constructiv încadrat central și decontextualizat, fie că este vorba de platforme industriale, piețe uzinale, hale de producție, turnuri de răcire, turnuri de apă, instalații în aer liber sau elemente de infrastructură, sporind acel efect de ordine susținut și stimulat de propaganda socialistă. În totalitatea ilustrărilor fotografice este absent autorul (fotograful) și data realizării fotografiei. Iar informațiile ce însoțesc fotografiile fac referire, mai degrabă, la tipologia producției industriale și, ca atare, la ramura industrială reprezentată, institutul de proiectare și colectivul de proiectare, deși nu întotdeauna complet. Fotografia publicată în perioada 1959-1989 aduce o lectură interpretativă a arhitecturii industriale poziționate în paralel cu textul oficial, oferind indicii în ceea ce privește acel aspect al „manifestării moderniste în cele mai radicale forme ale sale”, după cum declara, în 2000, arhitectul Ion Mircea Enescu¹⁹. Dar tocmai textul oficial publicat în „Arhitectura” vine să susțină această interpretare modernistă a arhitecturii industriale prin repetarea asiduă a temelor ce s-au aflat la baza mișcării moderne de la începutul secolului al XX-lea: serialitatea, inovația tehnologică și industrializarea construcțiilor ca modalitate de răspuns arhitectural la nevoile de bază ale societății.

Din paginile revistei mai lipsesc sovromurile, care au reprezentat o perioadă bine definită în istoria Războiului Rece, vizitele oficiale de pe „șantierele industriale ale patriei”, proiectele utopice declanșate odată cu mijlocul anilor 1970 și, deși menționat ocazional, lipsește contextul internațional al arhitecturii industriale în referință directă cu proiectele românești. Aceste absențe susțin necesitatea confruntării continue a revistei cu varietatea surselor de informare și documentare alternative, spre obținerea unei imagini cât mai complete a industrializării postbelice și a impactului său la nivelul mediului construit. Totuși, absențele nu fac decât să îmbogățească lectura revistei „Arhitectura”, care rămâne un repertoriu al arhitecturii industriale și, ca atare, un prim reper în cercetarea trecutului recent.

NOTE

1 Sfârșitul anilor 1920, în contextul Uniunii Sovietice, coincide cu inițierea primelor planuri economice centralizate, bazate pe dezvoltarea intensă a industriei grele formate din industria extractivă, industria metalurgică, industria siderurgică și industria constructoare de mașini. În această perioadă se pun bazele unui sistem centralizat și naționalizat care, ulterior, începând cu perioada postbelică, a fost aplicat la nivelul întregului bloc sovietic.

2 Aparițiile tematice dedicate arhitecturii industriale au început a fi publicate cu numărul 7/ 1956, intitulat „Arhitectura industrială”. Ulterior, numerele revistei dedicate proiectării și construcției industriilor apar publicate sub titlul generic de „Construcții industriale” sau „Arhitectura industriilor” în „Arhitectura RPR”, nr. 7/ 1956; „Arhitectura RPR”, nr. 5/ 1957; „Arhitectura RPR”, nr. 1/ 1959; „Arhitectura RPR”, nr. 3/ 1962; „Arhitectura RPR”, nr. 4/ 1965; „Arhitectura RPR”, nr. 5/ 1967; „Arhitectura”, nr. 3/ 1970; „Arhitectura”, nr. 1/1976.

3 În ceea ce privește evoluția revistei din perspectiva publicistică în perioada comunistă, a se consulta A. M. Zahariade, „Testing the Physiognomy of the Arhitectura Magazine 1952-1989” în sITA. Printed in Red. Architectural Writings during Communism, nr. 1/ 2013, , p. 161-183.

4 Vezi seria articolelor semnate de arhitecții Ladislau Adler și Zalman Solomon și publicate în perioada 1950-1952 în revista „Arhitectura” și ulterior în „Arhitectură și Urbanism”.

5 George Nelson, Industrial Architecture of Albert Kahn Inc., New York: Architectural Book Publishing Company, 1939; Richard Anderson, „USA/URSS: Architecture and War”, în Grey Room, No. 34/ 2009, p. 80-103.

6 S. Kotkin, Magnetic Mountain. Stalinism as a Civilization, Berkeley: Univ. of California Press, 1997.

7 Cu referire în mod special la monografiile publicate de Ladislau Adler: L. Adler, Proiectarea clădirilor și ansamblurilor industriale, București: Ed. Tehnică, 1955, și L. Adler, Z. Solomon, M. Popovici, Arhitectura industrială în RPR, București: Ed. Tehnică, 1964.

8 Se face referire la sfârșitul anilor 1940, când a fost adoptată Legea naționalizării (1948), urmată de elaborarea primului plan economic (1949).

9 Liviu Chelcea, Bucureștiul postindustrial. Memorie, dezindustrializare și regenerare urbană, București: Editura Polirom, 2008.

10 G. Bleyer, „Despre proiectarea halelor de fabricație pentru industria metalurgică și constructoare de mașini”, în „Arhitectura RPR”, nr. 10/ 1955, p. 25-36.

11 P. Horjescu, A. Tenenhauser, „Hale industriale din elemente prefabricate”, în „Arhitectura RPR”, nr. 9/ 1956, p. 7-11.

12 O. Țiganea, Industrial Architecture in Communist Romania. Hunedoara: The Construction and Destiny of a Major Steel Plant, 1947-1999, teză doctorat, 2013, coordonatori: prof. Carolina Di Biase (PoliMilano) și prof. Nicolae Lascu (UAUIM București).

13 Vezi H.C.M. 191/1963 privind organizarea și profilarea activității de proiectare, unde apar clarificate organizarea următoarelor institute de proiectare industrială: IPCM, ICPE, ISPH, IPROCHIM, IPRAN, IPETTG, IPCT, IPROMET, IPL (IPROLAM), IPA, ICTCM (http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/22701).

14 Vezi „Arhitectura RPR”, nr. 3/ 1962; „Arhitectura”, nr. 4/ 1965; „Arhitectura”, nr. 5/ 1967; „Arhitectura”, nr. 3/ 1970.

15 Z. Solomon, „Zonele industriale ale metalurgiei”, în „Arhitectura”, nr. 4/ 1965, p. 33-35.

16 A se vedea articolele semnate arh. Ladislau Adler în perioada 1956-1976, după cum urmează: „Arhitectura RPR”, nr. 7/ 1956; „Arhitectura RPR”, nr. 1/ 1959; „Arhitectura RPR”, nr. 3/ 1962; „Arhitectura RPR”, nr. 4/ 1964; „Arhitectura”, nr. 4/ 1965; „Arhitectura”, nr. 3/ 1970; „Arhitectura”, nr. 2/ 1975; „Arhitectura”, nr. 1/ 1976.

17 Arhitectul Ladislau Adler a urmat cursurile Politecnicii din Brno și ale Institutului de Arhitectură din Florența, luându-și diploma în anul 1935. Activitatea sa profesională în România s-a desfășurat, în special, în domeniul didactic și teoretic, publicând majoritatea monografiilor dedicate arhitecturii industriale în perioada anilor 1949-1989, dar și în domeniul administrativ al profesiei deținând funcția de vicepreședinte al CSAC/ CSCAS începând cu anul 1953. În ceea ce privește activitatea sa de proiectare, apare menționată doar creșa și grădinița din cadrul Uzinelor Malaxa (București), proiectate în perioada anilor 1947-1948 în colaborare cu arhitectul Richard Bordenache. Vezi A. Panaitescu, De la Casa Scânteii la Casa Poporului. Patru decenii de arhitectură în București. 1945-1989, București: Editura Simetria, 2012. Textele sale, publicate în cadrul revistei „Arhitectura” în perioada 1950-1989, surprind întreaga perioadă a industrializării socialiste din perspectiva arhitecturală.

18 J. Maxim, The New, The Old, The Modern: Architecture and Its Representation in Socialist Romania 1955-1965, PhD Thesis, MIT, 2006.

19 C. Goagea, „Civili și industriali după al Doilea Război Mondial” (interviu cu arhitectul Ion Mircea Enescu), în „Arhitectura”, nr. 1/ 2000, p. 15-18.