Arhitectură și Cenzură

Relația dintre arhitectură și cenzură, în anii regimului comunist, implică două aspecte conjugate. Primul este acela al producției arhitecturale propriu-zise, privindu-l pe arhitect în calitatea lui de creator, de modelator al habitatului uman, activitatea sa de concepere și realizare a ambianței destinate existenței omenești, pe plan social și individual. Cel de al doilea se referă la modalitățile specifice de reflectare a rezultatului acestei activități, a operelor de arhitectură – ca istorie, teorie sau critică.

În privința creației arhitecturale, o limitare fundamentală este dată de faptul că ea angajează valori materiale considerabile, de care arhitectul nu poate dispune liber, ci numai în acord cu voința expresă a proprietarului sau investitorului – statul, în cazul considerat. Acestei constrângeri i s-a adăugat, în perioada menționată, pierderea statutului de liber-profesionist, arhitectul fiind un simplu angajat al unei instituții de stat, supus rigorilor care decurg de aici, cât și din caracterul centralizat și planificat al economiei. Producția de arhitectură era astfel dimensionată prin planurile cincinale și anuale, dirijată prin legi și norme, orientată prin dispoziții și reglementări. Exista un organism central, Comitetul de Stat pentru Construcții, Arhitectură și Sistematizare (CSCAS), care coordona și controla întreaga activitate, desfășurată în cadrul direcțiilor regionale de sistematizare, arhitectură și proiectarea construcțiilor (DSAPC) și a unor institute de proiectare centrale – dar, în ultimă instanță, partidul era cel care stabilea cadrul programatic general și liniile majore de dezvoltare, inclusiv pentru domeniul arhitecturii. Ulterior, după reorganizarea administrativ-teritorială din 1968, când s-a revenit la județe, formele instituționale au fost adaptate, cu nume schimbat, la noua structură; cândva, CSCAS a dispărut, fiind înlocuit (parțial) prin noul Comitet pentru Problemele Consiliilor Populare (CPCP, devenit mai apoi Comitet pentru Problemele Administrației Locale, CPAL), de fapt, o diluare a competenței forului de specialitate, permițând conducerii partidului, în speță lui Nicolae Ceaușescu, să intervină nemijlocit cu „prețioasele” sale indicații în procesul de elaborare a planurilor de sistematizare a teritoriului și a localităților, de remodelare a zonelor centrale din orașele importante și a proiectelor pentru ansamblurile și edificiile reprezentative. Este cunoscută „contribuția” lui personală – printre altele – la așa-zisa sistematizare a satelor, la „ameliorarea” imaginii Teatrului Național bucureștean sau la realizarea noului centru al Capitalei, cu Bulevardul Victoria Socialismului și Casa Poporului, înfăptuire soldată cu demolarea Mănăstirii Văcărești, a Spitalului Brâncovenesc, a Arhivelor Naționale, cu mutarea și/ sau ecranarea unor biserici venerabile și, per total, cu dispariția unei bune părți din țesutul urban care dădea farmec vechiului București. Dictatorul nu se sfia însă să le reproșeze arhitecților că ar fi lipsiți de imaginație („lăzi pe străzi”, numea el în derâdere blocurile de locuințe, uitând cine a lansat „confortul redus”), convins că el ar fi făcut totul mult mai bine: „Să știți că, dacă dărâmăm tot Bucureștiul, va fi frumos”¹, le spunea la 30 martie 1977, la câteva săptămâni după cumplitul cutremur, celor din Comitetul Politic Executiv al CC al PCR.

În aceste circumstanțe, a scrie despre arhitectură nu era tocmai simplu și, de altfel, presa cotidiană și publicațiile de cultură, cu excepția revistei de specialitate, nici nu prea abordau subiecte din această arie tematică. Decizia din anul 1965 a redactorului-șef al ziarului „Scânteia”, Dumitru Popescu (zis Popescu-Dumnezeu), de a înființa o rubrică de arhitectură și urbanism (angajându-mă în acest scop, ca proaspăt absolvent), poate fi înțeleasă doar în contextul tendinței generale de deschidere de după plenara din aprilie 1964 a Comitetului Central al PCR (evoluție care a culminat cu refuzul României de a participa la intervenția trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia, în august 1968, și s-a încheiat cu „mica revoluție culturală” din iulie 1971). Substanțiala înnoire tematică și de stil redacțional, care nu privea numai rubrica de arhitectură, avea bineînțeles limitele ei: să nu uităm că „Scânteia” era organul central de presă al partidului, iar redactorii aveau din capul locului datoria de a contribui prin scrisul lor la îndeplinirea programului și a directivelor elaborate de Partidul Comunist. Așadar, aici nu se punea problema cenzurii ca intervenție din exterior, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor nu avea căderea să intervină: planurile tematice ale redacției erau o concretizare a programului și a directivelor, ele primeau binecuvântarea Secției de presă și propagandă a CC (unde era trimis zilnic și sumarul numărului aflat în pregătire, împreună cu copia principalelor articole), iar textele prin care aceste planuri erau transpuse în articole de ziar treceau printr-un riguros filtru intern, de la șeful de secție și redactorul-șef adjunct care le dădea la cules, până la responsabilul de număr, la controlul așa-zis politic al „paginilor albe” și „capul limpede”, ultimul ochi vigilent, pus să vâneze eventuale „șopârle” înainte de pornirea rotativei. De altfel, Dumitru Popescu era membru al Comitetului Central, din 1968 secretar al CC, iar din 1969 făcea parte chiar din Comitetul Politic Executiv: prezența lui în fruntea ziarului era garanție suficientă și făcea superfluă orice altă cenzură. Iar după 1971, când el a fost numit președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, la „Scînteia” locul i l-a luat primul său adjunct, Alexandru Ionescu, și acesta membru de nădejde al CC al PCR.

În cei nouă ani cât am lucrat în redacție², nu țin minte să fi intrat în conflict cu cenzura internă a ziarului: textele rubricii apăreau îndeobște așa cum le predam, fără modificări relevante. Eu îmi vedeam rostul în a face cunoscută unui public larg activitatea sutelor de arhitecți din întreaga țară – mai ales că eram singurul ziarist calificat pentru asta: mă amuzam spunând că sunt singurul arhitect dintre ziariști și singurul ziarist dintre arhitecți... Evident că existau în cronicile mele de arhitectură și pasaje critice, dar era vorba de o analiză sub aspect funcțional sau estetic a operelor prezentate, considerente ținând de teoria arhitecturii, care nu aveau de ce să trezească suspiciuni din partea celor ce vegheau cu strășnicie la respectarea programului și a directivelor partidului. Dificultăți aveam mai ales în a obține colaborarea la rubrică a unor arhitecți renumiți – cu articole proprii, cu interviuri sau ca participanți la anchete și mese rotunde. Mulți refuzau din principiu, declarând că arhitectura „se face la planșetă” și privind cu dispreț „arhitectura vorbită” și, desigur, „arhitectura scrisă”. Nu-i exclus ca unii să fi refuzat și fiindcă era vorba de „Scînteia”, ziarul partidului, ceea ce pe atunci, în candoarea mea juvenilă, convins de justețea idealurilor comuniste, nici măcar nu mi-a dat prin minte că ar putea fi o explicație.

Candoarea mi-am pierdut-o treptat. A contribuit la asta în mod semnificativ și cursul de istorie a mișcării comuniste și muncitorești (în cadrul studiului postuniversitar de ziaristică din 1971-1972), curs predat fără menajamente și fără cenzură. Apoi, după ce fratele meu Alexandru a refuzat să se întoarcă în țară de la Montréal, unde primise un post de profesor universitar, m-am pomenit că articolele mele, date la cules, rămâneau săptămâni de-a rândul nepublicate, adunându-se în șpalt – ceea ce mi-a atras porecla de șef al secției de șpec³. Poate că devenisem eu, între timp, mai puțin dispus să mă autocenzurez și abordam subiecte mai delicate, iar conducerea redacției, deși nu găsea motive concrete să-mi respingă un articol sau altul⁴, era fie mai restrictivă cu temele neortodoxe după plenara din iulie 1971, fie devenise mai precaută în ce mă privea, după „defectarea” fratelui meu. Acestei stări de incertitudine i s-a găsit o dezlegare în iulie 1974, când am fost transferat la revista „Contemporanul”, unde mi-a fost încredințată pagina de știință, nou-înființată, dar (în plan secund) și o rubrică de arhitectură. Aici funcționa, bineînțeles, și cenzura externă⁵, numai că experiența mea de nouă ani la „Scînteia” m-a scutit în continuare de neplăceri grave. Toată povestea a mai durat până în 1982, când, la zece ani după rămânerea fratelui meu în Occident, cu un dosar de cadre serios compromis (eram etichetat ca „rudă de fugar”), am devenit incompatibil cu cerințele „mereu sporite”, formulate de partid față de cei ce activau în domeniul presei și propagandei – și a trebuit să părăsesc redacția. După încă un an, am reușit să îngroș rândurile „fugarilor”⁶.

La revista „Arhitectura” publicasem atât studii care aveau să devină părți din viitoarea mea teză de doctorat, cât și scurte eseuri, articole, comentarii. Dacă articolele mele au pricinuit sau nu acolo vreo intervenție din partea cenzurii, nu-mi este cunoscut. În general, nu știu dacă și ce fel de probleme a avut redacția cu cenzura – cei mai în măsură să se pronunțe ar fi cei din conducerea de atunci a revistei, câți mai sunt în viață. Presupun că, în măsura în care se tratau aspecte de istorie sau de teorie a arhitecturii, fără o legătură nemijlocită cu practica de proiectare și mai ales cu directivele venite din partea conducerii de partid, intervenția cenzurii va fi fost mai degrabă formală. Ca dovadă, teza mea de doctorat, circumscrisă domeniului abstract al definirii arhitecturii, a putut fi editată⁷ fără a conține vreo referire la directivele partidului sau la secretarul său general. În schimb, o altă carte⁸, dedicată unor cetăți medievale de pe teritoriul României, pe care am scris-o în colaborare cu prof. dr. arh. Sanda Voiculescu și cu istoricul Gheorghe David, n-a trecut de exigenții redactori de carte de la Editura Militară fără să-i adăugăm câteva citate din programul partidului și din cuvântările lui Nicolae Ceaușescu. Tot fără dificultate mi-a trecut prin cenzură capitolul de estetică a arhitecturii, din tratatul de estetică publicat sub egida Academiei⁹; dar cum eu avusesem cu puțin timp înaintea apariției, când nu mai era nimic de făcut, ideea dușmănoasă de a mă stabili la München, editura s-a simțit obligată să-mi stâlcească numele, născocind fictivul autor Gheorghe Sărmășan și atribuindu-i acestuia capitolul cu pricina.

Cu totul altfel stăteau lucrurile când era vorba de literatură: scriitorii și-au păstrat statutul de liber-profesioniști (mă întreb totuși cum de clasicii marxism-leninismului nu s-au gândit să întemeieze institute de stat care să producă în mod planificat romanele, nuvelele și poemele revoluționare atât de necesare!), iar fiindcă scrisul nu implică altă investiție materială decât hârtia și plaivazul¹⁰, creației literare îi sunt puse, în principiu, puține limite și opreliști. Cu atât mai important este, în orice dictatură, rolul cenzurii în strunirea acestei libertăți nemăsurate a artei cuvântului – care, spre deosebire de toate celelalte arte, poate dobândi o teribilă forță subversivă. Ca scriitor, am avut și eu prilejul să fac cunoștință cu foarfecile cerberilor care vegheau asupra producției literare, fatalmente manufacturieră. Cuadratura cercului¹¹, o colecție de 36 de scurte proze fantastice, descrieri ale unor orașe mai mult sau mai puțin imaginare, puse pe hârtie în anii 1969-1971 fără orice urmă de autocenzură, a apărut abia după patru ani de peregrinări pe la mai multe edituri, dar numai după ce cenzura a eliminat din carte zece texte și a mutilat finalul a încă două. Am relatat pe larg istoria sinuoasă a acestui volum – cartea mea cea mai cunoscută, tradusă până acum în patru limbi¹² – într-o postfață la ediția a treia, publicată în anul 2013. Ca anecdotă, merită să amintesc și pățania mea cu romanul 2000¹³: redactorul-șef de atunci al editurii (cenzura fusese „desființată” în urmă cu trei ani!) mi-a cerut insistent să renunț la prolog și la epilog, pe motiv că, autorul apărând acolo ca personaj, ar fi fost din partea mea o... lipsă de modestie. Mai nostim e însă faptul că tot el m-a pus să includ în scena dezbaterii finale o luare de cuvânt a unui reprezentant al Cehoslovaciei – cu justificarea că, altminteri, din toată cartea ar fi lipsit punctul de vedere al țărilor socialiste, ceea ce era inadmisibil; istoria mi-a dat însă mie dreptate: în anul 2000, „lagărul socialist” dispăruse, iar Cehoslovacia nu mai exista nici ea. Și nici dictatura ceaușistă, cu cenzura ei cu tot.

NOTE:

1 Vezi stenograma reprodusă în: Lucian Boia, Strania istorie a comunismului românesc, București: Humanitas 2016, p. 214.

2 La sugestia redacției, ilustrația articolului reprezintă decupaje din ziarul „Scînteia”, din anii 1963-1964, înaintea înființării rubricii speciale pentru arhitectură și urbanism. Imaginile fac parte dintr-un material documentar conținut în Arhiva de fotografii a UAR.

3 Șpec: numele generic dat în tipografie textelor culese și încă neprogramate pentru apariție (din germ.: Speck = slănină).

4 Îmi amintesc, spre exemplu, de un text despre construcțiile fără autorizație, care se înmulțeau în jurul Bucureștiului precum ciupercile după ploaie, text pe care l-am publicat totuși în revista „Arhitectura” nr. 4/1973, după ce a zăcut vreo două luni în șpalt la „Scînteia”.

5 Până în martie 1977, când Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor a fost, cum se știe, desființată – de fapt, înlocuită cu o cenzură internă și mai riguroasă, care la „Contemporanul” includea controlul forului tutelar, adică al direcției de resort din Consiliul Culturii și Educației Socialiste.

6 Circumstanțele „fugii” mele le-am relatat în romanul Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan și ale dosarului său, București: Editura Nemira, 2011.

7 Gheorghe Săsărman, Funcțiune, Spațiu, Arhitectură, București: Editura Meridiane, 1979.

8 Gheorghe Săsărman, Gheorghe David, Sanda Voiculescu, Șapte cetăți sub soarele gloriei, București: Editura Militară, 1978.

9 Gheorghe Achiței, coord. Estetica, București: Editura Academiei, 1983.

10 „Adică, pentru a-și scrie opera, el are nevoie de niște foi de hârtie și de niște creioane”, spunea în acest sens Ana Blandiana despre scriitor, în conferința ei din deschiderea celui de-al X-lea Simpozion național de jurnalism, cu tema Cenzura în presă – ieri și azi, Cluj, 28 octombrie 2011 (vezi: Ilie Rad, coord., Cenzura în România, Cluj-Napoca: Editura Tribuna, 2012, p. 20).

11 Gheorghe Săsărman, Cuadratura cercului, Cluj: Editura Dacia, 1975, ediție cenzurată; ediții integrale: Cluj-Napoca: Editura Dacia (2001), București: Editura Nemira (2013).

12 Gheorghe Săsărman, La Quadrature du Cercle, Paris: Éd. Noël Blandin, 1994; La cuadratura del círculo, Madrid: La Biblioteca del Laberinto, 2010; Squaring the circle, Seattle: Aqueduct Press, 2013; Die Quadratur des Kreises, Giessen: Verlag Lindenstruth, 2016.

13 Gheorghe Săsărman, 2000, București: Editura Eminescu, 1980.