Câțiva ani la „Arhitectura”

Cuvânt-înainte

Curios, dacă nu chiar pretențios, să propui un „cuvânt-înainte” pentru un articol de revistă.

O voi face, însă, pentru că eu consider registrul „amintirilor” extrem de delicat, cel puțin pentru motivele următoare: în primul rând, o expunere deliberată la o curiozitate care – putem spune orice ca s-o negăm – constituie o caracteristică umană „naturală”; în al doilea, o tendință generalizată de a pune în evidență partea pozitivă a lucrurilor, de a lăsa o „bună impresie”. Circumstanță atenuantă: poate și memoria reține mai cu ușurință aspectele favorabile.

De altfel, toată lumea se pune de acord să aprecieze că nici cele mai reputate tratate de istorie nu sunt create „in vitro”.

Solicit deci indulgență eventualilor cititori ai acestor rânduri, asigurându-i, în același timp, de o încercare reală de bonne foi în relatări¹.

Cum am ajuns la Revistă

După diploma susținută în 1962, am fost reținut la catedra de Teoria Arhitecturii, condusă de profesorul Gheorghe („Pichi”) Petrașcu. Fost student în atelierul Petrașcu și „animator” al unui plăpând „Cerc de Teoria Arhitecturii”, eram interesat de fondul conceptual al arhitecturii și consideram un privilegiu faptul de a colabora cu profesorul.

La sfârșitul anilor ’60, în paralel cu „asistanatul”, lucram ca arhitect (timp parțial de muncă) la Institutul de proiectare ISPH, apoi la Institutul „Carpați”. Ceea ce nu mă împiedica să scriu.

Profesorul Grigore Ionescu – cel de care am fost cel mai apropiat în perioada pe care o prezint – mă cooptase în comisia „Carte și publicații de arhitectură”, la Uniunea Arhitecților.

Într-o zi, fiind în biroul redactorului-șef al revistei „Arhitectura”, Marcel Melicson, cu un articol pe care aș fi vrut să-l public și vorbind despre revistă, în general, m-am trezit că-l întreb – o impolitețe inadmisibilă – dacă nu se poate face ceva pentru a-i mări atractivitatea. Negație calmă din partea interlocutorului (de altfel, autorul unei cărți de calitate: „Arhitectura modernă”). „Eu aș putea să o fac mai bine!”, declară nepoliticosul, care devine impertinent. „Atunci, faceți un număr!”, acceptă în mod neprevăzut redactorul-șef. Relatarea este absolut autentică. Așa s-a născut ideea numerelor „Cercetarea în arhitectură și urbanism” („Arhitectura” nr. 3 și 4/1971). Cu o bună doză de inconștiență, dar și cu mult entuziasm, s-a format o echipă ad-hoc care a rămas, de altfel, un nucleu aproape permanent în anii următori, din care făceau parte: Alexandru Sandu, Adrian Panaitescu, Dimitrie Sbiera, Tudor Dumitrașcu, Sanda Voiculescu, Peter Derer, Doina Cristea, Șerban Popescu-Criveanu. Lor li s-au adăugat în timp mulți alții. De unii voi avea ocazia să vorbesc în cele ce urmează.

Numărul a trezit interes. Faptul că unul dintre cei care l-au apreciat pozitiv a fost profesorul Ștefan Mănciulescu, prorector la „Ion Mincu”, a contat mult și mai ales a creat un soi de legătură „organică” între Revistă și Școală, care se va perpetua în timp.

În martie 1971, profesorul Cezar Lăzărescu devine președintele Uniunii Arhitecților și, în scurtă vreme, rectorul Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”. Am regretat mult înlocuirea lui Ascanio Damian.

Într-o zi, am fost invitat de președintele Lăzărescu la Uniune, unde acesta m-a anunțat că voi fi numit redactor-șef la „Arhitectura”². Am cerut un timp de gândire. Mă aflam în fața unei alegeri: „Școala” și activitatea de arhitect, modestă cum era, dar meseria mea, pe de o parte și o poziție nouă la „Arhitectura”, despre care nu știam mare lucru, dar îi bănuiam multiplele dificultăți, pe de altă parte. Precizez că „Arhitectura” n-a făcut niciodată parte, în ceea ce mă privește, dintr-un „plan de carieră”.

Am putut „negocia” cu profesorul Lăzărescu păstrarea postului la Școală³.

Marile întrebări reveneau însă sub alte două aspecte: „părăsirea” arhitecturii „de planșetă”, cum se exprimau cu îngrijorare reală colegi apropiați, și „ce ai să faci la o revistă?” (nuanță peiorativă). Pentru prima întrebare nu aveam un răspuns clar. Intuiția îmi șoptea că poate voi reuși să mai lucrez pe ici, pe colo (concursuri, mici colaborări?). Și, oricum, nu voi rămâne pe veci la „Arhitectura”. Viața mi-a dat dreptate. Nu îmi pare să fi avut dificultăți în activitatea profesională în Elveția din cauza „pseudo-pauzei” 1971-’81. Rămânea esențialul. De ce să mă duc la „Arhitectura”? Cred că răspunsul lui Hillary la întrebarea unui jurnalist „de ce ați escaladat Everestul?”: „Pentru că era acolo!” poate conveni parțial – toutes proportions gardées – situației. Am ales „Arhitectura”. Era un „challenge”! A încerca să faci ceva de calitate în condiții dificile. Cred că atmosfera încă prezentă în „oaza” Școlii de arhitectură a reprezentat, de asemenea, mult. Entuziasmul cu care au aderat la idee cei care au format de la început „echipa Arhitectura” poate fi considerat ca o probă.

Nu am avut un program, lucrurile nu erau foarte clare, dar câteva „direcții de acțiune” s-au definit aproape de la sine: revenirea la cultura europeană, regăsirea identității (cele două nu sunt antinomice), transformarea „Arhitecturii” într-o „foaie pentru minte și suflet” cât mai liberă, asigurarea unei calități cât mai bune (inclusiv respectarea calendarului numerelor).

Începutul și viteza de croazieră

Redacția pe care am „moștenit-o” era formată dintr-o secretară de redacție, o dactilografă, un fotograf – extrem de important pentru o publicație bazată pe „vizual” – și un redactor care venea din „diplomație”, dar avea meritul de a fi un bun latinist și un atent „corector” al stilului. Punând deoparte unele dificultăți de cadență și manieră de muncă, lucrurile s-au desfășurat normal. Trebuie să recunosc însă că „invazia” unei „armade” de tineri plini de idei, nerăbdători și neantrenați la disciplina scrisului (mă includ printre ei) putea să tulbure o atmosferă, mai degrabă, placidă.

Pe plan ierarhic, depindeam de un Colegiu de redacție numit de conducerea Uniunii Arhitecților. Colegiul nu s-a manifestat (cu excepția lui Vasile Mitrea, cu care am avut o excepțional de bună relație), iar eu nu am simțit aceasta ca o lipsă.

Deasupra Colegiului se afla secretarul Uniunii, delegat să se ocupe de Revistă. Fără a intra în detalii, nu pot spune că a contribuit în vreun fel la evoluția acesteia. Existau doi alți secretari ai Uniunii Arhitecților. Unul dintre ei era „tovarășul David”⁴, cu care am avut conflicte pe întreaga durată a activității mele la „Arhitectura”. De la pretenția de a controla conținutul revistei, până la meschinării personale⁵.

Rămâne întrebarea principală: relația cu cenzura? În mod surprinzător, nu știam mai nimic despre aceasta. Nu a durat însă mult până am intrat în contact direct. Într-o dimineață, intră ca o vijelie în „birou” încântătoarea doamnă Macavei (secretara redacției), spunându-mi cu subînțeles: „Trebuie să te duci imediat la Direcția Presei!”. La privirea mea întrebătoare, îmi răspunde direct: „Cenzura!”. Ajung pe strada Cihoschi, în spatele ASE, unde se afla instituția, și sunt introdus, după control, într-o cameră mică unde se aflau doi bărbați. „Am primit numărul dumneavoastră. Nu putem să-i dăm viza”. Era vorba de numărul 3/1972, care trata tema orașului. Întrebarea mea survine natural: „De ce?”. „Dumneavoastră credeți că puteți desena orice pe coperți? Adică, cum, vă întrebați unde merge țara? Vă îndoiți de linia partidului?”. Coperta (desenată de Dimitrie Sbiera, a cărui memorie o salut) avea desenat pe ea un enorm semn de întrebare. Mi-am dat seama că situația era totuși gravă. Nu puteam să le răspund cinstit. Am improvizat: „Este un număr prospectiv. Este vorba numai de viitoarele forme ale orașului. Dumneavoastră știți cum va fi orașul viitorului? Priviți, în interiorul semnului de întrebare sunt desenate case, străzi, tot ce formează orașul. Tăcerea care a urmat m-a încurajat. „O să primiți răspunsul!”. După o vreme, doamna Macavei, disperată de pierderea rândului în tipografie, a putut imprima numărul. Am mai fost convocat o dată sau de două ori, dar erau lucruri, mai degrabă, mărunte, de care nu-mi mai amintesc.

Am avut în timp o idee asupra „mărinimiei” cenzurii. „Arhitectura” făcea parte din categoria revistelor „tehnice”, iar tirajul era în acel moment în jur de 1.000 de exemplare. Nu am făcut, deci, nimic ca să trecem într-o categorie mai aproape de pretențiile noastre culturale, pentru a păstra acest restrâns „câmp de libertate”.

După un timp, responsabilitatea conținutului a fost transferată direct redactorului-șef, care trebuia să semneze fiecare pagină a machetei înainte de tipar. Am semnat fiecare pagină.

Frecvența de apariție a revistei (6 numere pe an) permitea să nu fie niciodată în ritm cu momentele politice importante: prea devreme sau prea târziu. Președintele Lăzărescu scria din când în când un articol „cum se cuvine”, lucrurile se opreau acolo. În momentul când scriu aceste rânduri am, din păcate, la mine în Elveția, numai trei numere ale revistei: 1/1971, 4/1976 și 1/1981. Cercetându-le, nu am găsit niciuna din referințele obișnuite în acea vreme, la congrese, „plenare” sau la persoana „conducătorului”. Fără a fi absolut sigur, cred de asemenea că am câștigat pariul intim de a nu publica fotografia acestuia pe toată durata mandatului meu.

Scopul acestor rânduri nefiind o analiză exhaustivă a revistei de pe vremea aceea, voi pune în continuare în evidență numai unele aspecte, operație dificilă care nu trebuie, în niciun caz, considerată ca o „selecție”⁶.

Încep cu coperțile, menite să fie atrăgătoare, să simbolizeze tematica și să afirme „un stil”. Odată tema numărului definită, îi vedeam pe cei care se ocupau de copertă. I-am amintit deja pe Adrian Panaitescu și pe Dimitrie Sbiera. Tudor Dumitrașcu a fost cel care a continuat pe întreaga perioadă cât am fost eu la Revistă. Eram întotdeauna fermecat de inteligența, de talentul și minuția desenului când apărea cu un aer ghiduș să-mi prezinte coperta. Împreună cu graficianul Mihai Grosu a definit, de asemenea, grafismul revistei, operație necesară în raport cu creșterea rubricilor și a numărului colaboratorilor.

Una dintre etapele cele mai dificile ale redactării numerelor era machetarea. Textele erau bătute la mașină în redacție. Fotografiile erau realizate de domnul Dumitru, fotograful „Arhitecturii”, care a câștigat în timp abilitate și măiestrie. Paranteză: o atenție permanentă a redactorului-șef a fost menținerea la un bun nivel a aparaturii fotografice. Mamiya, Hasselblad și alte minuni ale tehnicii vremii trebuiau comandate cu ani înainte și, mai ales, menținută presiunea, ca să nu fie „împrăștiată” prin alte părți.

Teatrul Național din Craiova, prezentat în nr. 1, 1974

Revin. Pentru planuri, ne trezeam la început cu adevărate „cearșafuri” de execuție, îmbâcsite și puțin prezentabile. Cu timpul, autorii au înțeles că este în avantajul lor să producă desene speciale de calitate.

Ei bine, după discuții privind ordinea articolelor, ponderea, corpul de literă etc., „machetatorul” redacției pleca încărcat cu suluri de carton, rulouri de calc, teancuri de hârtii și fotografii, pentru a intra într-o „galeră” fără nume. Machetatorul a fost de la început actualul profesor doctor arhitect Alexandru Sandu! Contribuția sa la conținutul revistei a fost, fără îndoială, importantă. Realizarea machetei de către Alexandru Sandu a reprezentat un aspect primordial al calității revistei.

Principiul abordării tematice odată definit, un „corpus” teoretic cât mai îngrijit susținea prezentarea unor realizări pe care le doream de calitate. Metodă clasică, menită – în principiu – reușitei. În cazul nostru, doi factori perturbau adesea situația. Rare erau „criticile” (în sensul de „critică de artă”) care să acompanieze descrierea obiectului. Aș menționa excepționala contribuție a profesorului Ascanio Damian în numărul tematic „Teatre” (1/1974) dedicat noilor teatre din Craiova și Târgu Mureș. De asemenea, interviurile cu autorii: profesorul Alexandru Iotzu (împreună cu actorul Amza Pellea) și cu Constantin Săvescu, care acompaniază prezentarea fiecărei lucrări, aprofundează tema și pun în evidență aspectele specifice. Consider numărul 1/1974 ca unul dintre cele mai împlinite numere ale perioadei la care mă refer.

Revin la „critica de arhitectură”⁷. Trebuie probabil o anumită „masă critică” de lucrări de calitate pentru a-i determina înflorirea. În confruntare directă, lucrarea trebuie să trezească interesul, să favorizeze „elanul critic”. Ceea ce nu era întotdeauna cazul.

Am considerat propice, în acest sens, a „compensa” această eterogenitate calitativă – legată din ce în ce mai mult de directivele politice și nu de profesionalismul intrinsec al arhitecților – printr-o deschidere cât mai mare spre producția arhitecturală din lume. Am avut șansa că Adrian Panaitescu a acceptat să se ocupe de rubrica numită Cadran. Alegerile pe care le făcea, cu prețul unor considerabile eforturi de a găsi informații (îmi vorbea, de curând, de biblioteca legației daneze pe care o frecventa adesea) și îndeosebi transcrierea în desene de mare calitate a esenței exemplelor au situat rubrica printre preferințele cititorilor. La plecarea lui Adrian în America, o remarcabilă echipă de tineri arhitecți (Ion Enescu, Cristina Ene, Cristian Ionescu, Ștefan Mănciulescu, Mihai Pienescu) au continuat și lărgit conținutul, depășind – în unele cazuri – 12 pagini de revistă.

Înaintașii noștri a reprezentat al doilea „pilier major” al revistei. Henriette Delavrancea-Gibory, profesorii Nicolae Lupu, Grigore Ionescu și Gheorghe Petrașcu, Eugenia Greceanu, Sanda Voiculescu, Radu Patrulius, Andrei Pănoiu, Dinu Antonescu, Călin Hoinărescu, Teodor Octavian Gheorghiu, Constantin Joja, Gheorghe Curinschi și mulți alții, pe care spațiul articolului nu-mi permite să-i citez, au dat o profunzime de gândire și o strălucire intelectuală excepțională revistei, îndeplinindu-și cu prisosință și rolul de „orientare”, evocat la începutul acestor rânduri.

Pentru că vorbeam de „pilieri”, rubrica Fișe tehnice, realizată cu pricepere, știință, adresă și o enormă abnegație de Marius Smigelschi și Sandu Miclescu, a fost apreciată de toți, inclusiv la nivelul Comisiei de construcții a Uniunii Internaționale a Arhitecților (președinte: arhitectul elvețian Jean Duret), care ne-a propus să o distribuim la nivel internațional. Vă las să ghiciți unde a apărut blocajul!

În aceeași ordine de idei, putem remarca spațiul pe care l-a acordat revista cercetărilor în ingineria seismică ale profesorului Alexandru Cișmigiu. Un tiré-à-part, în engleză, realizat de revistă, a fost prezentat la diverse evenimente și în publicații de specialitate.

O „panoplie” de rubrici, intervenții, informații, recenzii și altele își propuneau să suplinească, în măsura posibilului, carența cronică de informație în domeniile apropiate arhitecturii – arta și designul, în primul plan. Alba Calboreanu-Popa și Ana Vasilache și-au dat o osteneală epatantă pentru a ne ține la curent cu ce era mai bun în domeniu. Aș spune, și cu ce nu era bun, neezitând să critice cu acerbitate incompetența unor producători de stat și kitsch-ul obiectelor⁸.

Pe plan tematic, aspectele urbane, în particular zonele centrale, au constituit – retrospectiv – un teren de predilecție pentru cercetare: numerele 4/1973; 3/1974; 3 și 6/1976; 6/1977. Într-un fel, s-a constituit un material teoretic care, cu calitățile și cu defectele lui, nu a fost produs niciunde în altă parte în România acelei perioade.

Revista se bucura de popularitate, numărul abonamentelor se ridicase la peste 5.000. Înaintam făcându-ne că nu vedem norii negri care se adunau peste tot.

Într-o zi din 1975, președintele Lăzărescu mi-a transmis că vrea să mă vadă. Relațiile noastre erau bune, cred că aprecia faptul că revista Uniunii era, mai degrabă, bine văzută, dar nu făceam parte din cercul lui apropiat. „Plec la Congresul Uniunii Internaționale a Arhitecților, la Madrid – aș vrea să iau cu mine câteva numere ale revistei”. I-am dat, cred, trei numere. Nu știam că avea loc, în același timp, un Concurs al revistelor de arhitectură, deci, totul mi-a ieșit din cap.

După o vreme, sunt din nou chemat de președinte. Cu un aer zâmbitor și mulțumit, scoate dintr-o „valijoară” neagră o prismă (din plexiglas, probabil) care avea încrustată o medalie și derulează o diplomă. Revista primise Premiul al treilea și Medalia de bronz la Congres. Regret mult că aceste două obiecte s-au „rătăcit” după ce nu am mai fost redactor-șef (1981).

În 1976, a intervenit un eveniment pozitiv: Ștefan (Fică) Ionescu, arhitect, a venit redactor la „Arhitectura”⁹. Agreabil, discret, dar nu mai puțin eficace și deplin „angajat” în spiritul revistei, el a contribuit cu devotament la menținerea calității acesteia în perioada din ce în ce mai tulbure pe care o trăiam.

Cu câtăva vreme mai înainte, venise la revistă o nouă „dactilografă”: Daisy Golea. Personaj exuberant, ea a pus mult suflet, depășindu-și, pozitiv, cu prisosință, atribuțiile.

Totul are un sfârșit

În 1974 am părăsit sediul Uniunii Arhitecților pentru clădirea Școlii. Am amenajat, cum am putut, un atelier la primul etaj. În contextul general, nu cred că a avut o influență determinantă pentru noi.

Nu pot spune același lucru despre cutremurul din 1977. Tragic pe plan uman și material, el a deschis o nouă perioadă în acapararea dictatorială a puterii decizionale în arhitectură. Avansând sub „cuvertura” meritorie a unei necesare reconstruiri a Capitalei, la care au aderat majoritatea profesioniștilor, scopul real era construirea unui enorm „Versailles pe Dâmbovița” și, cu aceeași ocazie, demolarea a cât mai multor vestigii religioase sau civile. Totul se desfășura într-un secret absolut.

Presiunile creșteau din toate direcțiile. Materiale: hârtie, tipar, frig. Ideologice: conținutul articolelor, citate din Ceaușescu, „laitmotivul” fotografiei „Tovarășului”.

„Climatul” în Școală se schimba într-un ritm rapid. Odată cu acceptarea fără examen a numeroși studenți din Orientul Mijlociu, nivelul învățământului nu mai era același. Am aflat mai târziu că Elveția a denunțat acordul de recunoaștere reciprocă a diplomelor cu „Ion Mincu” din cauza nivelului unor arhitecți străini care veniseră cu diplome din România și a căror competență n-a corespuns în birourile în care fuseseră angajați.

Sfârșitul acestor rânduri va fi abrupt, pentru că realitatea a fost așa: un cumul de factori negativi cărora fiecare încerca să le facă față cum putea.

În 1981, în raport cu cererea de a mă stabili în Elveția, unde se găsea deja soția mea, am fost scos din funcțiile pe care le aveam la Revistă și la Școală.

Continui să fiu profund atașat acestor instituții.

NOTE

1 Cu toate eforturile redacției revistei „Arhitectura”, în particular ale redactorului-șef, arhitecta Monica Lotreanu, de a-mi comunica diverse informații, a abnegației cu care colegii Adrian Panaitescu și Alexandru Sandu au răspuns solicitărilor mele (sigur, exagerate), lipsa sursei principale de informații (colecția „Arhitectura”) m-a incomodat considerabil. Fără aportul celor de mai sus, cărora le mulțumesc mult, ar fi fost o „misiune imposibilă”.

2 Marcel Melicson pleca din țară.

3 Conform legislației în vigoare în acel moment în România, nu puteam fi remunerat decât într-un singur loc, la Revistă.

4 „Pentru supravegherea politică a organizațiilor (n.n. – Uniunea Arhitecților din RPR) încă din 1952, ca secretar UA a fost numit un funcționar de partid impus de CC al PMR, Ludovic David, care a păstrat această funcție până în 1989, fiind «ochiul vigilent» al autorităților în cadrul UA” – Mariana Celac, Alexandru Panaitescu, „Scurt istoric al organizării profesiei de arhitect în România de la Regulamentul lui A. I. Cuza și M. Kogălniceanu până în prezent”, „Arhitectura” nr. 3-4/2016, p. 78.

5 Câteva luni am fost obligat să lucrez în vestiarul sediului Uniunii Arhitecților, unii dintre cei ce veneau la conferințe crezând că sunt garderobier.

6 Au colaborat la revistă, într-o listă sigur incompletă: Dinu Gheorghiu, Teodor Gheorghiu, Anghel Marcu, Ileana Murgescu Tureanu, Jean Monda, Cristian Popescu-Ialomița, Emil Barbu Popescu, Horia Hudiță, Gheorghe Săsărman, Radu Șerban, Liviu Damian, Gheorghe Sebestyen, Ion Rădăcină, Ioan M. Enescu, Ileana Oprișescu, Monica Scârneci, Dan Jitianu, Andrei Pop-Jora, Paul Bortnovschi, Simon Julman, precum și numeroșii autori, coautori, colaboratori ai obiectelor prezentate, alți „contributori” care nu-mi vin – acum, după cel puțin 40 de ani – în minte și cărora le prezint toate scuzele.

7 Îmi dau seama că am scris o încercare de „critică” privind Hotelul Dorobanți, al arhitectului Virgil Nițulescu, pe care l-am considerat întotdeauna ca unul dintre cei mai buni profesioniști ai timpului.

8 Ana Vasilache – Expoziția „Sculptura și intarsii în lemn”, în „Arhitectura” nr. 4/1976, p. 78.

9 Înlocuind-o pe arhitecta Adriana Dilancea care a plecat, după o scurtă ședere la Revistă, în Statele Unite.