RDW

„Arhitecţi români creatori de patrimoniu cultural” la Institutul Cultural Român din Londra

DSC00168

Arhitectura este un puternic formator de identitate naţională, de raportare la coerenţa comunitară care ne marchează existenţa, educaţia, într-un mod subtil. Evidenţierea dimensiunii ei formative şi estetice reprezintă un gest necesar de restituţie culturală şi normalitate.

„Monumentele, ca și cărțile, sunt timp comentat” – spunea Mircea Eliade. Casele, străzile, pieţele, parcurile unui oraş reprezintă un ţesut vital, difuz, în care ne naştem, ne jucăm, învăţăm, iubim, muncim şi, uneori, murim, păstrându-l în substratul fundamental al conştiinţei ca pe o permanență a apartenenței, localizată spaţial şi temporal. Fiecare loc înglobează o aspiraţie iniţială, transferă o istorie a edificării şi viețurii, devenind pentru noi, cei care îl ocupăm, o perpetuă mărturie şi revelaţie.

Identitatea spaţială este legată de trecutul, prezentul şi viitorul nostru. Cea mai mare influenţă asupra identităţii spaţiale a individului o exercită trecutul său spaţial, deci cadrul natural şi construit iniţial şi cunoaşterea spaţiului din copilărie.

Localizarea în spaţiul topo-climatic, orientarea, dominanta materialului, configurarea spaţială şi conformarea decorativă conferă construcţiilor un anumit caracter. Asimilarea acestuia de către colectivitate îl investeşte cu o identitate care, în timp, îşi codifică reprezentările şi semnificaţiile în ceea ce putem numi specificitate.

Asocierea specificităţii unor fenomene de redundanţă, de revalorificare, dă măsura a ceea ce numim specific. Cele cinci trepte ale procesului de esenţializare sunt:  particularitate, caracter, identitate, specificitate şi specific-generalizat.

În cercetările lui Kevin Lynch despre oameni şi percepţia mediului construit, publicate în cartea „Imaginea oraşului” el afirmă că fiecare  poartă cu sine o hartă imagistică, „image map”, o proiecţie mentală a realităţii, marcată de componente fizice, culturale şi psiho-sociale care configurează memoria spaţiului.

În acest context, evidenţierea acelor clădiri care au devenit în timp landmark-uri, valori ale patrimoniului construit şi, implicit, ale patrimoniului mental este un demers necesar.

Uniunea Arhitecţilor din România a celebrat împlinirea a 120 de ani de organizare profesională şi de învăţământ superior de arhitectură în cadrul Bienalei Naţionale de Arhitectură Bucureşti – BNAB 2012, 15 octombrie-15 noiembrie 2012.

Sfârşitul secolului al XIX-lea, marcat de formarea statului naţional român modern şi de edificarea instituţiilor sale publice a făcut necesară dezvoltarea unui corp profesional de profil. Primii arhitecţi români au studiat arhitectura mai ales la Paris, la Ecole de Beaux Arts şi apoi la Accademia di Roma. Un grup de 24 de arhitecţi ai timpului adunaţi după un concurs internaţional de arhitectură pentru Palatul  Sinodal (câştigat de Dimitrie Maimarolu) au format, la 26 februarie 1891, Societatea Arhitecţilor Români (SAR). Printre ei se aflau Alexandru Orăscu, Alexandru Săvulescu, Ion Mincu, Grigore Cerchez, George Sterian şi Dimitrie Maimarolu. Pe 15 octombrie 1892 înfiinţează, sub tutela proprie, o şcoală particulară de arhitectură, care 5 ani mai târziu devine Şcoala Naţională de Arhitectură, finanţată de stat, astăzi Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, Bucureşti, aflată la peste 120 de existenţă.

Primul preşedinte al SAR a fost Alexandru Orăscu, iar primul rector al Şcolii de Arhitectură a fost Ion N. Socolescu.

Expoziţia „Arhitecţi români creatori de patrimoniu cultural” prezintă cele mai importante opere de arhitectură edificate în cei peste 120 de ani de activitate recunoscută. Creaţiile prezentate formează patrimoniul cultural construit naţional, component al patrimoniului cultural european. Expoziţia conţine peste 100 de panouri cu operele arhitecţilor români construite între anii 1869 şi 1989. Conceptul acestei expoziţii este evidenţierea evoluţiei temporale constante şi de calitate a spaţiului construit românesc indiferent de vicisitudinile istoriei, războaie mondiale, schimbare de regimuri politice, crize financiare sau economice

Succesul pe care l-a avut în ultima vreme prezența României la Bienala de Arhitectură de la Veneţia motivează suplimentar acest demers.

Schimburile internaţionale de studenţi din cadrul programelor „Erasmus” şi „Leonardo”, cât şi programele internaţionale de practică profesională tip „I.A.E.S.T.E.”, au scos în evidenţă atât calitatea școlii româneşti de arhitectură, cât şi faptul că ea nu este suficient promovată pe plan extern.

Recunoaşterea diplomei emise de Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, Bucureşti, de către Royal Institute of British Architects (RIBA), în 2005, reprezintă o performanţă de excepţie a învăţământului românesc de arhitectură. În acest context, vernisarea acestei expoziţii la Londra reprezintă o apreciere necesară.

Această expoziţie îşi propune punerea în valoare a patrimoniului arhitectural ca axă majoră de dezvoltare culturală şi, totodată, sublinierea contribuţiei arhitecturii la coagularea spiritului comunitar şi la dezvoltarea identităţii naţionale.

Zbuciumul sec. al XIX-lea marcat de mişcări revoluţionare şi formare de state naţionale şi-a pus amprentă şi asupra spaţiului românesc.

Palatele boiereşti, primele instituţii, sunt proiectate de arhitecţi germani, austrieci, italieni sau francezi, ca spre a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a apariţiei mişcărilor de renaştere naţională, să apară arhitecţi români absolvenţi de marcă ai şcolilor europene. Arhitecţii români câştigă concursuri, preiau comenzile unor proiecte mari. Primul arhitect român recunoscut  este Alexandru Orăscu, care construieşte în 1857-1869 Palatul Universităţii din Bucureşti în stil clasic, extins ulterior de N. Ghika Budeşti, în 1927.

Simultan mari arhitecţi francezi contribuie la edificarea unor importante instituţii: Albert Galleron şi Cassier Bernard – Palatul Băncii Naţională a României 1883-1885; Albert Galleron – Atheneul Roman 1888 şi Louis Gotterau – Palatul CEC 1896-1900; Paul Gotterau – Palatul Bibliotecii Centrale.

Forţa unui tânăr arhitect roman, Ion Mincu (1852-1912), absolvent emerit a L’ecole de Beaux Arts Paris în 1883, aduce în dezbaterea publică ideea arhitecturii naţionale, de inspiraţie tradiţională. Foişorul casei ţărăneşti, cu stâlpi sculptaţi de lemn, relaţia plin-gol specifică caselor de deal subcarpatice sau elementele decorative de ceramică colorată smălțuită, arcele brâncoveneşti, brâul, frânghia răsucită de piatră, streşinile ajurate amintesc de trecut. Casa generalului Al. Lahovary (1886) şi apoi Şcola Centrală de fete (1890), Palatul administrativ Galaţi (1904), Banca Comercială Craiova (1906) sunt tot atâtea valori ale curentului ce se va numi neoromânesc şi care a marcat o perioadă de peste 50 de ani.

Curentul neoromânesc capăta numeroşi adepţi: Petre Antonescu – Primăria Capitalei (1906-1912), Grigore Cerchez – Palatul Şcolii de Arhitectură (1912-1927), Ghika Budeşti – Muzeul Ţăranului Român (1912) sunt tot atâtea exemple relevante.

Sincronismul european, asimilarea unor frământări culturale, arta 1900, art-nouveau îşi au realizări de marcă, Cazinoul din Constanța – Daniel Renard (1910), Palatul Culturii Iaşi – I.D.Berindei (1890-1926).

Revoluţia industrială, folosirea metalului şi a betonului armat în construcţii îşi găsesc în Anghel Saigny – un promotor european – Peronul Gării de N – 1878, Podul Cernavodă 1890-1895, Hala de carne şi pește – Piaţa Unirii (demolată) 1919 certifică felul în care structura se dezvoltă armonios, devenind arhitectură. Folosirea betonului armat la silozurile din Constantă – 1889 tot de Anghel Saligny ne situează printre primele ţări europene care au folosit betonul armat.

Arhitectura modernă – simplă, funcţională a lui Horia Creangă (Blocul ARO 1931, Halele Obor 1959, Uzinele Malaxa 1940), Duliu Marcu (Palatul Guvernului, Academia Militară 1941), Octav Doicescu (Bloc Banloc 1934), Grigore Ionescu (Santoriul Toria 1935), G.M Cantacuzino (Hotel Belona 1934) ne situează în avangarda mişcării europene.

Caracterul raţional al soluţiilor funcţionale şi constructive, articularea echilibrată a volumelor, acurateţea detaliilor situează modernismul românesc în elita modernismului european. Prezenţa unor personalităţi multiculturale ca Marcel Iancu (Vila Juster 1931), arhitect şi artist plastic, dovedesc simbioza benefică între arte.

Literatura de specialitate consacra mari cărturari ca G.M. Cantacuzino, profesor de istorie şi teoria arhitecturii, care alături de Octav Doicescu şi D.E. Miclescu au fondat revista Simetria (1939-1947). G.M. Cantacuzino, profesor în teoria şi istoria arhitecturii, a scris numeroase cărţi: Eseu despre Paladio; Impresii de călătorie; Arcade, firide şi lespezi; Pătrar de veghe; Izvoare şi popasuri. Grigore Ionescu, unul dintre cei mai importanţi rectori ai Şcolii de Arhitectură, a publicat prima istorie a arhitecturii româneşti în 1937 şi primul ghid ilustrat al oraşului Bucureşti.

Arhitectura de cult îşi are reprezentanţii ei marcanţi: Mihaescu Nae – Catedrala din Sulina 1911, Dimitrie Maimarolu – Biserica Armenească 1915, I. D. Trainasescu – Biserica Madona Dudu 1928, Ionescu Berechet – Biserica Caşin 1937, I.D. Trainasecu – Catedrala din Timişoara 1946, căutători, formatori ai unor spaţii ample de rugăciune ortodoxe.

„Arhitecţi români creatori de patrimoniu cultural” este un proiect în derulare, care urmăreşte să evidenţieze şi contribuţia arhitecților din perioada comunistă (1948-1989) care, indiferent de presiunile ideologice, au construit performant fiind continuatorii celor două orientări anterioare, raţionalismul şi naţionalismul.

Acest fond metodologic în continuă prelucrare se va constitui în nucleul viitorului Muzeu al Arhitecturii Româneşti Moderne şi Contemporane.

Aducându-ne aminte de zicerea lui G.M. Cantacuzino – că  „Tradiţia înseamnă echilibru critic” – apreciem parcursul acestui traseu arhitectural ca o acumulare valorică a forţei creatoare a arhitecţilor români, generatoare de tradiţie şi cultură.

 

prof. dr. arh. Gociman Cristina Olga

 


 

Romanian Creators of Architectural Heritage

Architecture is a powerful shaper of national identity and community coherence, and highlighting its formative and aesthetic dimension is a gesture of normality.

„Monuments, like books, are the interpretation of Time” – Mircea Eliade used to say. The houses, the streets, the markets of a town represent a vital fabric where we are born, play, learn, love, work, and die. Each space and place carry a story about our identity, past, present and future.

In Kevin Lynch’s research on people and the perception of built environment, The Image of the City, he states that each of us carry around an „image map”, a mental projection of reality, marked by physical, cultural and pshyco-social components that shape the memory of the space.

In this context, the exhibition Romanian Creators of Architectural Heritage aims to highlight the constant evolution in time and the quality of the Romanian architecture, regardless of changes of political regimes, presenting the most relevant works built between 1869 and 1989, which are all part of both Romanian and European cultural heritage. The exhibition opened at the National Biennale of Architecture in Bucharest last year to mark the anniversary of 120 years of existence of the Romanian Union of Architects and of architectural education in Romania.

The end of the 19th century, marked by the creation of the modern Romanian national state and by the consolidation of the national public institutions, enabled the development of a body of architecture professionals. The first Romanian architects studied primarily in Paris, at Ecole de Beaux Arts, and afterwards at Accademia di Roma in Italy. Following an international architecture competition for the construction of the Synodal Palace (competition won by Dimitrie Maimarolu), a group of 24 architects of the time set up, on 26 February 1891, the Romanian Architects’ Society (RAS), among them Alexandru Orascu, Alexandru Savulescu, Ion Mincu, Grigore Cerchez, George Sterian and Dimitrie Maimarolu.

On 15 October 1892, they established a private architecture school that 5 years later became the state funded National Architecture School, known today as “Ion Mincu” University of Architecture and Urbanism of Bucharest. The first President of RAS was Alexandru Orascu, and the first Chancellor of the Architecture School was Ion N. Socolescu.

The turmoil of the 19th century, with its revolutionary movements and the emergence of new states, shaped the Romanian space, as well. Aristocratic mansions, as well as the first buildings of various public institutions were designed by German, Austrian, Italian and French architects. Towards the second half of the 19th century, young Romanian architects, outstanding alumni of European schools, started to win national competitions and, consequently, were commissioned important projects.

The first Romanian architect recognized for his merits was Alexandru Orascu, who, between 1857 and 1869 built the neoclassical University Palace in Bucharest, extended by N. Ghika Budesti in 1927. At the same time, major French architects contributed to the building of some important institutions: Albert Galleron and Cassier Bernard – The Palace of the National Bank of Romania (1883-1885); Albert Galleron – the Romanian Athenaeum (1888) and Louis Gotterau – CEC Palace (1896-1900); Paul Gotterau  – Palace of the National Library.

The prestige of a young Romanian architect, Ion Mincu (1852-1912), an outstanding graduate of L’ecole de Beaux Arts Paris, brought to the public attention the idea of a national architecture, inspired by local traditions. The porch of the country houses with carved wooden pillars, the decorative elements made of colour glazed pottery, the Brancovan arches, the cross rope, the ornamented roof edges, they are all recollections of the past. The house of General Al. Lahovary (1886) and later on the Central Girls’ School (1890), The Galati Administrative Palace (1904), The Commercial Bank of Craiova (1906) are representative of the style that would later on be known as Neo-Romanian, that marked over 50 years of architecture.

The Neo-Romanian style gained numerous followers: Petre Antonescu – Bucharest City Hall (1906-1912), Grigore Cerchez – the Palace of the Architecture School (1912-1927), Ghika Budesti – the Museum of the Romanian Peasant (1912) – all are important examples of the new aesthetic.

The European synchronism and the art-nouveau style are reflected in impressive projects such as Constanta Casino – Daniel Renard (1910), The Iasi Cultural Palace – I.D. Berindei (1890-1926).

The industrial revolution, the use of metal and reinforced concrete in construction found their way in Romanian architecture through Anghel Saligny’s work (the platform of the North Railway Station – 1878, Cernavoda Bridge 1890-1895, the Meat and Fish Market, the Unirii Square – 1919, demolished). The use of reinforced concrete in the construction of the Constanta warehouses (1889), also by Anghel Saligny, places us among the first European countries to use reinforced concrete.

The modern and functional architecture of Horia Creanga (ARO building 1931, Obor markets 1959, Malaxa factories 1940), Duiliu Marcu (Government Palace, the Military Academy 1941), Octav Doicescu (Banloc building 1934), Grigore Ionescu (Toria Sanatorium 1935), G.M Cantacuzino (Hotel Belona 1934) mark our contribution to the European vanguard movement. The constructive solutions and the balanced articulation of the volumes place Romanian modernism along the elite of European avant-garde.

The presence of several multicultural personalities such as Marcel Iancu (Vila Juster, 1931), architect and artist, proves an inspired dialogue between arts. Great scholars, such as G.M. Cantacuzino, professor of history and theory of architecture, who, together with Octav Doicescu and D.E. Miclescu funded Simetria magazine (1939-1947), brought their outstanding contribution to the specialised literature. G.M. Cantacuzino wrote a series of books: Essay on Palladio; Travel Impressions; Arches, alcoves and stones; Vigilance Quarter. Grigore Ionescu, one of the most important Chancellors of the Architecture School, published the first history of Romanian architecture in 1937 and the first illustrated guide of Bucharest.

Religious architecture was outstandingly represented by Mihaescu Nae – Cathedral of Sulina 1911, Dimitrie Maimarolu – the Armenian Church 1915, I. D.Trainasescu – the Dudu Madona Church 1928, Ionescu Berechet – Casin Church 1937, I.D. Trainasecu – Cathedral of Timisoara 1946.

Romanian Creators of Architectural Heritage is an on-going project, aimed at also highlighting the contribution of Romanian architects during the communist period (1948-1989), who strived to carry on building at high standards, in line with the previous achievements.

Within the context of the acknowledgement of the degree issued by Ion Mincu University of Architecture and Urbanism of Bucharest by the Royal Institute of British Architects (RIBA), that represents an exceptional performance of the Romanian school of architecture, we consider the opening of this exhibition in London an important appreciation of the value its creators.

prof. dr. arh. Olga Cristina Gociman 

 

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog