RDW

Saturație… asaturație, desaturație?

Alexander Brodsky & Ilya Utkin, Wandering Turtle. In a maze of a big city. A style for the year 2001, Central Glass Co. Competition Japan Architect, Tokio, Japonia, 1984-90. ©prin amabilitatea  Bureau Alexander Brodsky.  http://www.brod.it/ Într-o perspectivă fantastică țestoasa călătoare este colecția arhitecturilor stivuite în viziunea arhitecților A. Brodsky & I. Utkin. Fragmentele compun utopic în prim-plan un cal troian, o mulțime dislocată care este deplasată pe fundalul unui oraș continuu - o alegorie a unității și subunității, a fragmentelor dislocabile, deplasabile. / Alexander Brodsky & Ilya  Utkin, Wandering Turtle. In a maze of a big city. A style for the year 2001, Central Glass Co. Competition Japan Architect, Tokyo, Japan, 1984-90. ©courtesy of Bureau Alexander Brodsky. http://www.brod.it/ From a fantastic perspective, the wandering turtle is a collection of architectures in the vision of architects A. Brodsky & I. Utkin. The fragments which compose, in utopian fashion, a Trojan horse, a displaced crowd moved against the background of a continuous city, is an allegory of unit and sub-unit, of displaceable, movable fragments.

Alexander Brodsky & Ilya Utkin, Wandering Turtle. In a maze of a big city. A style for the year 2001, Central Glass Co. Competition Japan Architect, Tokio, Japonia, 1984-90. ©prin amabilitatea  Bureau Alexander Brodsky. http://www.brod.it/ Într-o perspectivă fantastică țestoasa călătoare este colecția arhitecturilor stivuite în viziunea arhitecților A. Brodsky & I. Utkin. Fragmentele compun utopic în prim-plan un cal troian, o mulțime dislocată care este deplasată pe fundalul unui oraș continuu – o alegorie a unității și subunității, a fragmentelor dislocabile, deplasabile. / Alexander Brodsky & Ilya  Utkin, Wandering Turtle. In a maze of a big city. A style for the year 2001, Central Glass Co. Competition Japan Architect, Tokyo, Japan, 1984-90. ©courtesy of Bureau Alexander Brodsky. http://www.brod.it/ From a fantastic perspective, the wandering turtle is a collection of architectures in the vision of architects A. Brodsky & I. Utkin. The fragments which compose, in utopian fashion, a Trojan horse, a displaced crowd moved against the background of a continuous city, is an allegory of unit and sub-unit, of displaceable, movable fragments.

Autoarea multumește Bureau Alexander Brodsky pentru sprijinul acordat în ilustrarea articolului.
The author would like to thank Bureau Alexander Brodsky for its support in illustrating this article.

http://www.brod.it/

Saturation… A-saturation, De-saturation?

Paradoxal, prima conexiune nu se referă la cromatică, ea tinde mai mult spre sfera chimiei, a fizicii, către calitatea substanțelor de a deveni autosuficiente. Dar arhitecții nu acceptă saturația, nu o percep ca un construit deziderat suficient. Generic, în arhitectură, saturația este relaționată sferei vizuale – tradusă ca dominație a unui limbaj imagistic, o aglomerare în sensul impregnării maxime.Frecvent, ne referim indirect la saturație subliniind o stare de echilibru a construitului, un echilibru în care nu mai putem să adiționăm sau să scoatem elemente fără a compromite grav integritatea realizată… un echilibru ca stare suspendată  a arhitecturii saturate.

Mai regăsim saturația ca un deziderat intangibil al arhitecturii în progresie, aflată într-o construcție permanentă – o arhitectură care se înmulțește prin repetabilitate, care se multiplică matematic sau se repetă obsesiv prin oglindire, incluziune și autoregenerare, o arhitectură insuficientă care se autocopiază la infinit, o ultimă arhitectură care se sufocă în propria masă nesaturată. Problema domniei cantității continuă să provoace în teorie dileme legate, într-un final, de suficiență, de saturație, construind o adevărată istorie a acelui more saturat:  less is more, more is more, yes is more, no more1. Saturația se traduce ultim în perioada contemporană prin dominația materiei, o dominație a numerelor, a mulțimii, un mult dominant specific baroc –  more is more.

Cultura contemporană, ca reacţie la rigoarea modernismului, respeculează imaginarul aglomerat acceptându-şi oraşele saturate de imagini. Diversitatea şi multiplul devin mecanisme în construcţia arhitecturii imaginare, dar şi în lucrările reale semnate MVRDV sau Steven Holl. Această diversitate și multiplu se referă, în ultimă instanță, la suficiența sau insuficiența arhitecturii, la substanța constructivă în curs de saturare.

Saturația pe care realitatea eșuează să o atingă este deziderat în fantezia proiectată și axată pe… imagine, punctul suprem al împlinirii substanței arhitecturale.

SATURAȚIE VIZUALĂ

Cazul clasic care ilustrează suprasaturația vizuală este Las Vegasul.

Similar fantasmelor lui Italo Calvino2, arhitecturi copiate punctual din stiluri şi culturi distincte compun fragmentar Las Vegasul, fără a mai păstra armonia unui fantastic controlat. Producţia şi reproducţia realului, interpretată de Baudrillard ca isterie a timpurilor noastre, este în cazul de faţă o exploatare comercială în sensul hiperactivităţii vizuale. Ritmul în care oraşul se clădeşte şi se reclădeşte este ireal, depăşind raţiunea unui obiect arhitectural motivat funcţional. „Imaginea arterei comerciale este haotică” – subliniau in repetate rânduri criticii.

În contrast cu abordarea romanticilor, care transpuneau cadrele în trecut, cultura pop împrospătează vechile arhitecturi, transpunându-le în ilustrarea unor  arhitecturi descompuse în fața timpului: peisaje apocaliptice, monumente în ruină. Imaginile fragmentate, aglomerate, clădirile golite de conținut, prezentate într-o manieră aproape suprarealistă, aveau să influențeze la un interval de 100 de ani seria Capricci a lui G. B. Piranesi. Gravura La via Apia înfățișează construitul ca o colecție cu adâncimi infinite mizând pe  hiperexcitabilitatea vizuală.

O altă ipostază complementară este cea a oraşele descrise de Italo Calvino, orașe care încorporează aspecte temporale diferite, dincolo de o logică temporal-spaţială. În sensul în care Las Vegasul se reclădeşte cu o frecvenţă accelerată (arhitectura imaginară portretizează aceeaşi luptă temporală), straturile, deseori reprezentări ale aceluiaşi obiect, se reproduc  în timpi distincţi. Alogica spaţio-temporală o regăsim voit şi în lucrările de tip fotomontaj ale fotografului (arhitect) Filip Dujardin, care portretizează o arhitectură îngheţată într-un anumit stadiu specific doar ei, o sumă conglomerată, o colecţie de fragmente. O concluzie generalizată este aceea a verificării substanţei arhitecturii imaginare ca fiind multiplu şi diversitate (conform teoriei lui Gilles Deleuze), o arhitectură portretizată în sensul unei entităţi de sine stătătoare.

De la saturația vizuală la cea conceptuală este un pas mic, pe care arhitectura contemporană îl face cu precădere în planul reprezentărilor cinematografice și în fotografie, așa cum, în trecut, suprasaturația era slăbiciunea lucrărilor picturale… în fond, saturația vorbește despre o suficiență psihologică.

Citiți textul integral în numărul 3/2013 al revistei Arhitectura
NOTE:1. More is more exploatează luxul cantității decorative în spiritul designerului Tony Duquette (1914-1999, Los Angeles, California), specializat în decoruri pentru teatru şi film. În contrast, Mies van der Rohe („Less is more”) şi Buckminster Fuller („Doing more with less” ), aplicau reducția la esență în lucrările lor;  Adolf Loos susținea similar în manifestul său Ornament and crime: „Ornament is a crime”. „Less is more”, fraza poemului lui Andrea del Sarto, a generat ideologii ale cantităţii şi calităţii, printre care minimalismul. Yes is more se referă la politica agresivă enunțată de arhitectul Bjarke Ingels în Yes Is More: An Archicomic on Architectural Evolution, o direcție care speculează imaginea iconică și cantitatea, oricând, oricum, o potență a arhitecturii contemporane neîngrădite decât financiar.

2. Calvino, Italo – Orașele Invizibile. ALLFA, București, 2011.

Paradoxically, the first connection does not refer to chromatics, but rather to the realm of chemistry or physics, to the quality of substances of becoming self-sufficient. However, architects do not accept saturation, do not perceive it as a sufficient construction goal. Saturation in architecture is generically related to the visual dimension, and translated as the predomination of an imagistic language, an agglomeration aspiring towards maximal impregnation.We frequently refer indirectly to saturation when we underline a state of balance of the built environment, as a result of which we can no longer add elements to it or remove elements from it without seriously damaging its integrality. It is a balance consisting in the suspended state of saturated architecture.

We also encounter saturation as an intangible goal of architecture in progress, in permanent construction; an architecture dividing through repetition, multiplying mathematically or repeating itself obsessively through mirroring, inclusion and self-regeneration, an insufficient architecture which copies itself infinitely, an ultimate architecture suffocating in its own unsaturated mass. The issue of the predomination of quantity continues to give rise, in theory, to dilemmas that are ultimately related to sufficiency, to saturation, building a genuine history of that saturated moreless is more, more is more, yes is more, no more1. Saturation ultimately translates, in our times, in a domination of matter, of numbers, of multitudes, a prevailing, characteristically baroque more: more is more.

Contemporary culture, as a reaction against the rigorousness of modernism, re-speculates the crowded imaginary, accepting its cities saturated with imagery. Diversity and the multiple become mechanisms in the construction of imaginary architecture, as well as in the real works signed MVRDV or Steven Holl. This diversity and this multiple ultimately refer to the sufficiency or insufficiency of architecture, to the constructive substance in course of saturation.

The saturation that reality fails to reach is a goal of that fantasy projected and focused on… image, the supreme point of an accomplished architectural substance.

Visual saturation

The classic case illustrating visual saturation is Las Vegas.

Just like Italo Calvino2’s phantasms, Las Vegas is composed of architectures copied punctually from distinct styles and cultures, which no longer preserve the harmony of a controlled fantastic world. The production and reproduction of the real, interpreted by Baudrillard as the hysteria of our times, is in this case a commercial exploitation in the sense of visual hyperactivity. The pace at which the city is built and re-built is unreal, going beyond the reason of an architectural object that is functionally motivated. “The image of the commercial artery is chaotic”, the critics repeatedly underlined.

By contrast with the approach of the romantics, which transposed frames into the past, pop culture refreshes old architectures by transposing them into architectures decomposing in the face of time: apocalyptic landscapes, monuments in ruin. The fragmented, agglomerated images, the buildings devoid of content presented in almost surrealist fashion were to influence, after one hundred years, the Capricci series of G. B. Piranesi. La via Apia etching depicts the built environment as a collection with infinite depths, placing its stake on visual hyper-excitability.

Another complementary facet is that of the cities described by Italo Calvino, cities which incorporate different temporal aspects, beyond a spatial-temporal logic. Considering the sense in which Las Vegas is being rebuilt at an accelerated pace (imaginary architecture portrays the same temporal struggle), the layers, frequently representations of the same object, are reproduced at different times. The spatial-temporal a-logic is also intentional in the photo-montages of photographer (and architect) Filip Dujardin, who captures an architecture frozen in a specific stage, a conglomerate, a collection of fragments. A general conclusion would be the verification of the substance of imaginary architecture as multiple and diversity (according to the theory of Gilles Deleuze), an architecture portrayed as a self-standing entity.

From visual saturation to conceptual saturation is a small step, which is taken by contemporary architecture especially in the field of cinematic representations and in photography, the same way, in the past, super-saturation was the weakness of pictorial works… After all, saturation refers to psychological sufficiency.

Read the full text in the print magazine.
NOTES:1. More is more exploits the luxury of quantitative decoration in the spirit of designer Tony Duquette (1914-1999, Los Angeles, California), specialized in stage setting for the theater and the cinema. By contrast, Mies van der Rohe (“Less is more”) and Buckminster Fuller (“Doing more with less”) applied the essence of reduction in all their works; in a similar fashion, in his manifesto entitled Ornament and crime, Adolf Loos maintained: “Ornament is a crime”. “Less is more”, the sentence in Andrea del Sarto’s poem, has generated ideologies of quantity and of quality, among which minimalism. Yes is more refers to the aggressive policy stated by architect Bjarke Ingels in Yes Is More: An Archicomic on Architectural Evolution, a direction which speculates iconic image and quantity, at any time and in any manner, the potency of contemporary architecture whose only constraints are financial.

2. Calvino, Italo – Orașele Invizibile [The Invisible Cities]. ALLFA, Bucharest, 2011.

Comments

comments

Comments
One Response to “Saturație… asaturație, desaturație?”
Trackbacks
Check out what others are saying...
  1. […] Citiți textul integral în numărul 3/2013 al revistei Arhitectura […]



Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog