RDW

Interviu cu arhitect Iulia Stanciu: „Cred că restaurare mi-a oferit mult mai multe împliniri decât o casă nouă. […] Este emoționant felul în care, prin fiecare fragment, casa se dezvăluie”

© MATEI EUGEN STOEAN

 autori: Tudor Elian, Matei Eugen Stoean

STĂM DE VORBĂ CU DOAMNA ARHITECT CONF. DR. IULIA STANCIU, FONDATOARE ALĂTURI DE FLORIAN STANCIU A BIROULUI DE ARHITECTURĂ STARH ŞI ÎNDRUMĂTOR DE ATELIER LA UAUIM, ANII II-III, DESPRE PROIECTUL PREMIAT ÎN CADRUL ANUALEI DE ARHITECTURĂ BUCUREŞTI 2012, LA SECŢIUNEA DE RESTAURARE ŞI REABILITARE.

Tudor Elian: Spuneţi-ne câte ceva despre modul în care aţi ajuns să vă ocupaţi de acest proiect şi despre starea în care aţi găsit imobilul.

Iulia Stanciu: Este o casă pe care am urmărit-o în decursul timpului. Mă fascina de mult, treceam prin faţa ei şi faptul că, până la urmă, cineva a preluat-o şi a decis să o recupereze mă bucură foarte tare. E o bijuterie, o casă în care concentraţia de măiestrie e foarte mare.

În intervalul 1995-1997, s-au început niște lucrări, s-au instalat schelele, s-au făcut modificări în zona corpului anexă. Le urmăream trecând pe stradă. Apoi au stagnat un timp. Schelele rămase au însemnat igrasii pe faţadă, infiltrații, ornamentele scoase cu intenţia de a se restaura nu au mai fost repuse pe poziție. Au trecut aproape zece ani din momentul în care s-a făcut prima intervenţie până când am intrat în casă printr-un concurs de împrejurări, nu cu beneficiarul, ci cu un agent imobiliar care dorea să vândă casa și spera ca printre clienții mei să-și găsească un cumpărător. Se vedea de afară că imobilul este o bijuterie de arhitectură cu stilul ei eclectic combinat (neoromânesc şi oriental). Interiorul era organizat pe structura clasică a unei astfel de case: holul central şi patru camere cvasi-echivalente, pe o tipologie foarte flexibilă, în care încăperile își pot schimba funcţiunea între ele după cum sunt mobilate. Totuşi, interiorul a fost o surpriză totală: holul decorat cu tablouri-frescă, frontoanele şi fiecare cameră cu o decorație diferită, totul păstrat, dar foarte încărcat de vopsitorii succesive, straturi peste straturi care le diminuau strălucirea culorilor și finețea detaliilor în ipsos.

Primul pas a fost să găsesc pe cineva căruia să-i dau această bijuterie mică. Am încercat printre beneficiarii mei şi destul de repede după ce vizitasem eu casa m-a căutat o prietenă care voia să-şi achiziţioneze un sediu şi găsise ceva în vecinătate. M-am dus, am văzut, era total nepotrivit pentru ceea ce îi trebuia şi mult sub valoarea casei din str. Budișteanu pe care i-am propus-o în loc. Aşa a început aventura, cu o persoană care îmi era apropiată, dar care, iniţial, nu cred că şi-a dat seama în ce intră pentru că, deși era în situația de a-și mai fi amenajat o casă, nu mai făcuse restaurare şi nu cu un arhitect.

T.E.: Atunci, cum s-a desfăşurat relaţia cu beneficiarul? Refuncţionalizarea casei sau faptul că nu avea o funcţiune clară a influenţat opţiunile dumneavoastră pe parcursul proiectului şi al şantierului?

I.S.: Intenţia era să fie un sediu reprezentativ pentru o meserie liberală. În decursul timpului, funcţiunea s-a modificat de mai multe ori… poate se va mai schimba și în continuare, dar asta nu mai ține de noi, de arhitecți. În principal, când am început, au fost câteva lucruri pe care ştiam că trebuie să le realizăm pentru a da valoare casei: să fie bine consolidată, evident, să fie restaurată materia originală, să o curățăm de elementele parazitare adăugate (lucarne, accesul din stradă direct în demisol), să încercăm o integrare volumetrică a corpului anexă rămas fără decorații şi asta cât se poate de discret și în firescul stilului. 

Ştiam că sunt lucruri de neatins, dincolo de care se putea încerca schimbarea funcțională: faţada, elementele decorative şi parterul. Indiferent de ce funcţiune ar fi căpătat casa, acestea ar fi asigurat statutul de reprezentativitate și valoare. Pornind de aici, orice funcţiune era posibilă şi acesta e un lucru pe care l-a înţeles şi beneficiarul. Deci nu a existat un moment în care funcţiunea să afecteze grav aceste lucruri valoroase. 

 

T.E.: Care au fost atunci primii paşi ai restaurării?

I.S.: S-a început ca la orice restaurare. În general, când lucrez pe case vechi, intră mai întâi echipa de restauratori. Sunt primii care încep sondajele, decopertările discrete şi studiul straturilor existente. Apoi desfacerile controlate, prelevări de decorație, mulaje, decopertări, consolidare, restaurare, refaceri etc.

Când am început proiectul, credeam că s-a lucrat în mai multe etape la interior: am bănuit că decorațiile neoclasice sunt din altă perioadă, mai recentă. Data scrijelită pe spatele frontoanelor şi cea din semnătura tablourilor în frescă au indicat acelaşi an: 1896 și, cel mai probabil, a fost realizat totul simultan, dar dând fiecărei camere caracterul propriu.

Toată pictura plafonului din foişorul de intrare era acoperită şi a fost curăţată, reparată și reintegrată cromatic. Tablourile din hol aveau 3 straturi adăugate de pictură peste original și un vernis gros de protecție, care le dădea  un aer ușor kitsch.

Proprietara a vrut inițial să le dea jos, dar totuşi ne-a dat şansa de a veni cu un specialist care a identificat data lor şi a descoperit că sunt originale, exact din momentul execuţiei casei. Iar pe măsură ce se curăţau tablourile și vopsitoriile roșu-grená de pe plafoane, spaţiul se lumina. Tablourile, fără a fi nişte lucrări extraordinare, stau foarte bine la locul lor.

În camerele de la parter s-a lucrat mult la restaurarea plafoanelor şi la pereţi. Într-una dintre ele am descoperit, dintr-un accident, o scafă originală rămasă în proporţie de 30%, care era integral acoperită de una mai recentă în sfert de cerc nedecorată. Sondajele iniţiale nu au fost pe acolo, dar ne-a „ajutat” o infiltrație dintr-o ploaie torențială care a umezit tot tavanul exact în zona în care mai exista ascunsă o bucăţică de scafă şi, vrând să vadă dacă trestia mai e în bună stare, coordonatorul echipei de restaurare a dat jos adaosurile şi a găsit primul fragment.

În camera cu sobă am găsit în plafon un ciob albastru de 3 pe 3 mm… foarte albastru! O decoraţie tipic orientală cu contrastul acesta alb-albastru. Zona de jos a avut câteva fragmente portocalii cu verde. Nu am găsit informaţie suficientă referitor la cum a fost decoraţia, dar cred că, de fapt, aceasta era zona cea mai spectaculoasă cromatic. Nu am știut cum să facem aici. Este, de fapt, camera care păstrează stilul decoraţiei faţadei. Camera avea o galerie pentru tablouri şi în spatele unui bumb al galeriei am găsit tapet şi am decis să punem integral tapet pe pereţi. El avea o culoare destul de apropiată de cea actuală, poate puţin mai verzui. Poate părea mult spus „am descoperit”… dar este emoționant felul în care, prin fiecare fragment, casa se dezvăluie.

T.E.: Proiectul a avut şi o componentă importantă de consolidare, cum aţi rezolvat problemele structurale ale clădirii?

I.S.: S-a făcut consolidare. Erau multe fisuri în zidărie, în special în zona acoladelor de la ferestre și la parapeți. Nu a fost vorba însă de necesitatea unei intervenții puternice de consolidare, cât de dificultatea de a ne strecura cu discreție pe lângă gingășia decorației cu care era dăruită casa. Dacă urmăriţi cu atenţie, casa are decoraţii pe dinafară unde nu are pe dinăuntru şi pe dinăuntru unde nu are pe dinafară, aşa încât ideea legării cu o centură care să o țină de ambele părți ale zidăriei nu se putea aplica niciunde. Am stat destul de mult pe loc ca să găsim cea mai bună soluţie de consolidare, care să nu se vadă şi să nu afecteze decoraţia prin desfacere şi refacere. Sistemul adoptat este unul mixt care nu atinge nimic din decoraţie, nimic din plafoanele din trestie și se ajută doar cu o rețea de grinzi metalice intercalate între grinzile de lemn, care se sprijină direct pe zidurile portante.

Acest sistem a constituit, de fapt, „șaiba” de legare a casei la nivelul mansardei şi a prilejuit înălţarea într-o manieră puţin vizibilă către exterior. Aici ne-am permis o licenţă pe care am „testat-o” pe parcursul şantierului: cornişa trebuia să rămână neatinsă, era un dat la care nu am vrut să renunţ, şi tot sistemul pe care l-am aplicat a fost adăugat deasupra, dublând căpriorii existenți și amplificând umbra cornișei. Liftarea a fost substanțială pentru folosirea integrală a mansardei. I-am adăugat luminatoare tip „velux” în planul acoperișului. Casa a avut nişte lucarne parazitare adăugate probabil în 1995-’97 şi, în zona din spate, am păstrat doar una dintre ele de a cărei prezență am profitat, lungind-o practic peste tot corpul anexă și transformând-o din obiect parazitar într-o pleoapă pe care casa şi-o ridică peste acoperişurile din spate.

Demisolul este puțin îngropat sub cota terenului, este un spațiu luminos și plăcut. Singurul inconvenient era că nu avea o legătură cu terenul și aici am intervenit creând la cota lui o curte săpată, puţin mai largă, către care se deschide una dintre camere direct.

În general, intervenţiile noastre au fost minimale și discrete. Mai mult am pus în valoare și am nuanțat ceea ce deja exista.

T.E.: Abordarea multidisciplinară este, în mod evident, foarte importantă pentru un astfel de proiect. În ce fel s-a desfăşurat colaborarea cu experţii din alte domenii? Aţi întâmpinat greutăţi în găsirea unei echipe cu o pregătire adecvată unui asemenea şantier?

I.S.: Cu echipa de restaurare nu eram la prima lucrare. Cu Ștefan Neacșu, care a coordonat lucrările de restaurare a decorațiilor în stucatură și pictură, mai lucrasem la Cafepedia din str. Pictor Verona 2, unde făcuse deja proba de măiestrie cu Florin Boca. Atunci erau la prima lucrare ca independenți, după ce lucraseră la Casa Dimitrie Gusti din str. Armindenului, subcontractați de trustul Bog’art, când i-am urmărit lucrând profilaturile din ipsos, în tăcere, pe schelă. Cum nu găseam pe cineva să restaureze Cafepedia, i-am chemat să-și spună părerea. Înainte ofertaseră mulți artiști titraţi, specializaţi pe restaurare, cu atestat. Bugetul era mic și toate ofertele îl depășeau cu mult. Ei nu aveau atestat şi, pur şi simplu, au făcut sondajele, ne-au spus părerea lor şi au cerut puțin. Clientul a ales rapid. Evident, au lucrat în pierdere și în condiții de șantier foarte grele, dar ceea ce au făcut a fost remarcabil.

A fost șansa lor și a casei. Erau foarte tineri, Florin Boca între timp a renunțat și a devenit profesor de desen, s-a întors în Reghin, Ştefan Neacșu și-a format o nouă echipă cu care am lucrat aici. Toţi sunt absolvenţi de Arte Plastice la Secţia de pictură sau sculptură, cu o specializare în restaurare.

Întâlnirea cu ei a fost una dintre cele mai mari bucurii pe care le-am avut în profesie. A fost o lucrare complexă pentru ei și tot ceea ce înseamnă decorația casei li se datorează.

Foarte important a fost şi trustul de construcţii VLAD GROUP care a lucrat şi care a avut specialişti pe fiecare categorie de lucrări în parte: am avut echipă de dulgheri, echipă de zidari, care au refăcut tencuielile pe fațade, mozaicul pe soclu şi pe pardoseli. Sunt puţini meşteri care mai știu să lucreze folosind metode tradiţionale. Oricum, cred că meșterii care lucrează în restaurare sunt oameni speciali. În primul rând au mândria meseriei, ceea ce se întâlnește rar, sunt oameni stăpâni pe ceea ce ştiu, care încă mai predau ștafeta din generație în generație. Echipa de zidari care a refăcut tencuielile şi mozaicul (şi care nu-şi dezvăluie din secrete) era formată din meşterul care are 75-80 de ani şi care nu mai poate face lucrurile grele, dar este în continuare la lucru, cu ucenicul de 55-60 de ani şi cei doi băieţi ai lui. Asta este una dintre echipe. Este absolut încântător să asişti la nişte certuri profesionale între tată şi fiu. Oameni grozavi cu care colaborarea e ușoară!

Apoi, am avut un sprijin constant în coordonarea lucrărilor de la doamna ing. Caterina Ciurel. Încă este la datorie, cu ultimele retușuri.

 

T.E.: Aţi realizat mai multe proiecte de restaurare: există valori personale şi principii comune care le leagă? Sau invers, ce concluzii de pe urma acestui şantier pot fi extrapolate şi la viitoare proiecte?

I.S.: Fără îndoială, cred că tot ce am făcut ajută mai departe.

Totuși, cred că nu am avut de foarte multe ori şansa unei restaurări pure şi la aproape toate casele la care am intervenit a fost mai mult nevoie de recuperare. Case degradate din intervenţii recente, case la care, mai mult decât de restaurare, este vorba de urgenţa recuperării, de a le reda demnitatea pierdută. Asta, pe de-o parte, m-a făcut să mă simt folositoare, e un sentiment plăcut să vezi că reuşeşti aşa ceva. Pe de altă parte, mi-a lăsat şi sentimentul frustrant că nu am putut să intervin de fiecare dată pe o casă îmbătrânită firesc, pe care să o găsesc ca atare, unde să pot să restaurez și să marchez foarte clar ce adaug.

Sau am întâlnit situaţii în care nu era vorba de a marca momentul în care ai făcut ceva, ci de a încerca să te pliezi pe stilul existent. E o capcană și cu părți bune. Să desenezi ornamente îţi oferă o placere extraordinară, de fapt. Cum a fost, spre exemplu, când am recompus cornişa şi am făcut detaliul de mână 1:1 ca să se înțeleagă bine pe şantier… colorat! Meșterii au fost încântați. Ai o plăcere a desenului pur şi ai bucuria să preiei, să simţi că te mlădiezi, că te aşezi bine pe ce există.

T.E.: Oricum, lucrând cu ceva existent, ai satisfacţia de a avea imediat un contact cu realul.

I.S.: Da, dar e şi un pericol, pentru că, într-o casă nouă îi oferim unui beneficiar vise pe care el le vede ca noi sau le vede altfel şi abia în clipa în care încep să se materializeze se bucură sau, dimpotrivă, se sperie. Însă o casă veche e văzută de la început şi există pericolul ca un beneficiar să „ştie” imediat ce vrea să facă cu ea, să înceapă să combine cu ceea ce a mai văzut în alte părți etc. Argumentele care pledează pentru originalitatea fiecărui obiect în parte sunt mai greu de transmis. E mai uşor când oferi un vis numai în stare de vis. Dacă are ceva concreteţe, munca de convingere începe să fie mai grea.

Pe de altă parte, cine achiziționează o casă veche cu gândul să o repare sigur o face fiind fermecat de ceva din ea.

În ceea ce privește contactul cu realul, mă tentează să încerc uneori și execuția cu mâna mea. Îmi place foarte mult! Asta se întâmplă şi la casele noi, nu numai la cele vechi, însă aici am stat foarte mult pe schele cu muncitorii, am tăiat, le-am desenat peste elemente, pe lemn, pe pardoseală, pe pereți (evident), am încercat patina pe decorații…

 

T.E.: Aţi fost foarte prezentă pe şantier şi aţi făcut mai multe descoperiri la faţa locului care, fireşte, nu puteau fi anticipate.

I.S.: E parte din bucuria muncii de restaurare. Și aveam biroul foarte aproape. Am mers și de trei ori pe zi în șantier. Cu descoperirile, am avut și noroc. Mie cred că restaurarea mi-a oferit mult mai multe împliniri decât o casă nouă. Observaţia a ce găseşti şi surprizele pe care le ai pe parcurs, descoperirea unor tehnici constructive pe care am constatat că le știam superficial. Uneori, o ancoră pusă perfect ascuns într-o zidărie care te întrebai cum stă spune mai mult decât poate să spună un şantier în ziua de astăzi şi descoperirile acestea din casele vechi ne-au ajutat foarte mult să facem casele noi.

 

T.E.: Ce anume consideraţi că reuşiţi să aduceţi din aceste descoperiri la atelierul de proiectare pe care îl îndrumaţi la UAUIM?

I.S.: Cred că tocmai asta. Pe studenţi încerc să îi învăţ în special să observe, să fie atenţi şi să folosească materialele în sensul lor deplin pentru că asta cred că am descoperit în casele vechi. Nimic din ce am găsit aici nu a fost folosit altfel decât cerea materialul.

Experimentez mult cu studenţii şi, de multe ori, experimentez ceea ce nu am avut şansa să realizăm noi. Ca să mă leg de partea de restaurare şi de proiectele studenţilor de care mă întrebi, cred că mi-a dat plăcerea – şi sper că am reuşit să le-o transmit – de a lucra mult cu materialele și formele în care materialele se regăsesc. Studenţii noştri „au liber” la orice formă. Ei nu trebuie să trăiască neapărat în formule de actualitate (cine știe ce va mai apărea când vor lucra?). La noi în atelier am declarat că se pot face bolţi, cupole, capiteluri, decoraţii, atâta vreme cât îşi găsesc toate sens în proiect. Sigur, rostul didactic nu este neapărat ca ei să aibă nebunia de a le aplica mai târziu în realitate, ci doar să îi formeze pentru a lucra înțelegând sensul profund al fiecărei linii, pentru a fi onești în ceea ce creează și a se feri de fals și impostură.

T.E.: Şi presupun că atunci când vine vorba de propria practică arhitecturală puteţi spune acelaşi lucru.

I.S.: Da, încercăm să lucrăm onest, să nu exagerăm.

PROIECTARE DE ARHITECTURĂ: 

IULIA STANCIU, 

FLORIAN STANCIU

COLABORATOR: DAN JIANU 

RESTAURARE STUCATURĂ – REINTEGRARE CROMATICĂ: 

ŞTEFAN NEACŞU (coordonator),

ADRIAN NEACŞU, ESZTER BOROS, MATE PARSZKA, ANIELA OVADIUC, BOLDIZSAR DEAK 

RESTAURARE PICTURI FRESCĂ: 

ARPAD SZABO 

PROIECTARE STRUCTURĂ

ing. DAN NICOLESCU 

EXPERTIZĂ STRUCTURĂ:

ADRIAN STĂNESCU, MIHAI URSĂCHESCU

PROIECTARE INSTALAŢII:

ROBERT CURCULESCU 

PROJECT MANAGER:

CATERINA CIUREL 

ANTREPRENOR GENERAL:

VLAD GROUP, FLORIN VLAD

FOTOGRAFII:

IULIA STANCIU, PETRIŞOR IORDAN, MATEI EUGEN STOEAN

 

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog