RDW

„Degeaba arăți ce ai făcut, dacă nu convinge ce ai făcut” – Interviu cu arhitectul Leon Srulovici

desen_JS

Simina Stan: Prima întrebare se referă la modul în care ați decis să faceți Arhitectura.

Leon Srulovici: La început, când am întrerupt școala, m-am angajat vânzător într-un magazin de galanterie și mărunțișuri de pe Calea 13 Septembrie, și când aveam liber, într-o duminică, am furat un pol și m-au dat afară. Învățătorul fratelui meu m-a recomandat la biroul de arhitectură D.G. Galin și L.A. Hirsch. Aveam 13 ani când m-am angajat băiat de birou, aduceam cafele, făceam curat, mai târziu am devenit desenator. Eram fericit. Întâi că aveam serviciu, că aveam ce mânca. În al doilea rând, din fericire, intrând într-un mediu de arhitecți am deprins dragostea pentru această îndeletnicire. Venea lume bine. Se vorbeau limbi străine. La început, primeam bani de autobuz, pe urmă, încet, încet, m-au plătit regulat. Biroul D.G. Galin și L.A. Hirsch era situat la începutul străzii Clemenceau, ca să ajung luam autobuzul nr. 4 care ajungea până pe Știrbei Vodă, eu locuiam în comuna Apărătorii Patriei.

Eram foarte sărac. Mama a rămas văduvă, cu trei copii. Eu aveam 13 ani și eram cel mai mare. S-a chinuit mult să ne crească. Mama era originară din Basarabia, s-a refugiat în România în 1915. Lucra la un atelier de broderie, unde venea lume bună. Ca să învețe franceza i-a cerut ajutorul unui un preot de la catedrală, care a învățat-o franceză și germană, dar pètit negre. Făcuse două clase primare în Basarabia. Mama îmi vorbea în franceză și în rusește, iar profesorul care mă învăța matematici era ungur și mă învăța în ungurește. Am făcut liceul particular, îmi dădeam examenele în particular, trebuia să merg la serviciu, să câștig bani. Am dat diferența de pregătire școlară și am urmat, între 1940-1942, cursurile unui colegiu pentru studenți evrei, condus de profesorul Ernest Abason, de partea de arhitectură se ocupa Harry Stern.

După 23 august mi s-au recunoscut doi ani și am făcut Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, unde, bineînțeles, activitatea mea în perioada petrecută în tinerețe într-un birou de arhitectură mi-a deschis diverse orizonturi și m-a făcut să am oarecare avantaje, întâi ca student-arhitect și apoi ca arhitect. Am avut un ascendent asupra colegilor mei, mai ciubucăream făcându-le schiță de schiță și proiecte, până mi-am dat diploma în 1951.

 

S.S.: Cine a fost primul dumneavoastră profesor de atelier?

L.S.: Primul meu profesor de atelier a fost Duiliu Marcu, apoi parțial profesorul Octav Doicescu. Nefiind întreținut de nimeni, eu mai lucram la patron în perioada studiilor. Am lucrat cu întreruperi după 1945 pentru arhitecții Galin, Pinchis. La Duiliu Marcu eram desenator în atelierul lui, când și-a deschis un spațiu de proiectare în Palatul Victoria.

După ce mi-am dat diploma, din fericire având o reputație convenabilă, mi-am găsit imediat serviciu. Nu era ușor pe timpul acela. Până la urmă aceste conjuncturi nefavorabile, ca să zic așa, mi-au folosit și asta m-a făcut să am lucrări, am avut o intensă activitate competițională. Am câștigat premii la concursuri, care au fost publicate în revista Arhitectura.

 

S.S.: Vă amintiți care a fost primul concurs de arhitectură la care ați participat?

L.S.: Primul concurs la care am participat a fost pe numele arhitecților Dori Galin Golingher și Ion Țărușanu, la concursul pentru Piața Palatului Regal în anul 1942, eu nu aveam drept de semnătură. Mai târziu am participat ca membru UAR, singur sau împreună cu arhitectul George Filipeanu, cu care am lucrat mult și am luat premii importante precum: Teatrul Național din București sau Teatrul din Craiova.

S.S.: Vă amintiți la care anume dintre proiectele arhitectului Dori Galin Golingher ați lucrat?

L.S.: A fost primul meu patron, de la care am învățat meserie. Era foarte talentat și abil, are lucrări foarte frumoase, printre care aș aminti: casa Zambaccian, casa lui Vittorio Possa pe Aleea Alexandru și vila Anghelide din Predeal. La casele lui Galin am avut un aport restrâns, mai îmi dădea să fac câte ceva, dar el își punea amprenta pe lucrările lui. El lucra, el desena, el finisa, făcea apel să îi studiez cutare, să fac cutare, dar el domina. Nu eram întotdeauna de acord cu vederile lui. Am colaborat la vila Anghelide, la Palatul Regal de la Scroviștea, la casa Sipoș din Bd. Lascăr Catargiu, la casa Canarache din Popa Tatu. În condițiile acestea am avut ocazia să fac o arhitectură care era pe gustul epocii.

Dori Galin Golingher a lucrat cu arhitectul Alexandru Zaharia, care apoi a plecat din țară. Erau colaboratori. Alexandru Zaharia era foarte bine văzut, avea relații în aristocrația timpului, până în societatea Regelui Carol al II-lea. El făcea rost de lucrări, el nu lucra, și Golingher îl suplinea, era al său Cyrano de Bergerac. Nu îl interesa pe Zaharia, era mai mult cu afacerile, cu damele. L-am cunoscut pe Alexandru Zaharia, vorbeam în franceză.

Am fost și salariatul lui Duiliu Marcu, unul dintre foarte bunii arhitecți români, contestat de unii pe nedrept.

 

S.S.: Teatrul de la Botoșani a fost primul proiect al dumneavoastră?

L.S.: În anul în care s-a trecut de la stilul de arhitectură modern la cel tradițional și am început să facem o arhitectură așa-zis tradițională, în momentul acela întâi s-a așezat o tristețe peste pătura arhitecților, Ascanio Damian ne-a spus cine știe într-un fel știe și în alt fel. Atunci am început să fac niște lucrări, unele mai impresionate și inspirate de stilul pompieristic care apăruse atunci, ca teatrul de la Botoșani și altele, dar majoritatea cu reținere. Mă inspiram din tradiție, dar nu din cea pompoasă. Teatrul de la Botoșani a fost subordonat rigorilor arhitecturii oficiale din anii 1950.

 

S.S.: Ce concursuri sau proiecte considerați că vă reprezintă activitatea?

L.S.: Concursul din 1968 pentru stațiunea Midia. Dacă în tema concursului spune că trebuie să faci stațiune de lux, ce pot să fac cu un loc plat unde nu se putea face absolut nimic. Terenul are o mică cădere spre mare, cum este normal. El crește spre Mamaia sat. În proiectul pe care l-am propus, la o distanță de mare convenabilă pentru a se amenaja niște plaje, niște golfuri, am propus un dig, format din obiecte de locuit, din camere de cazare, de mică înălțime, că acolo terenul cade, nu este o înălțime convenabilă, de acolo am făcut două golfuri și un dig care se înalță 10 m, făcut din camere de locuit. La această înălțime, clădirea devenea orizontală și forma o faleză pe care oamenii se puteau plimba. Pe faleza asta erau amplasate niște hoteluri. Cei care se plimbau pe faleza asta aveau și spațiu acoperit. Sigur că erau obiecte de urbanism spațial. A fost apreciat, a luat Premiul I. Ulterior a făcut obiectul unor inspirații pentru alte stațiuni, Cap Aurora și altele. Am satisfacția că totuși lucrările mele nu au rămas hârtie de sertar și s-au materializat.

Cele mai mari probleme mi le-a creat Hotelul Arcașul de la Suceava, care a stârnit proteste. Hotel lângă biserică, dar din fericire prim-secretarul, Emil Bobu, a permis să fac acest hotel lângă biserică, care ulterior a beneficiat, fiind restaurată. Urma să fie construit într-o planțație de brazi seculari, de aceea am pus în devizul de construcție consolidarea brazilor și m-am fofilat cu hotelul printre brazi. Când Ministerul Turismului mi-a acordat proiectul, voiau un building și eu am obținut să fie așa, dar tot au mai făcut unul alături.

La hotelul de la Sulina am făcut altă năzdrăvănie. Am făcut din Dunăre un fel de golf, hotelul fiind amplasat pe unul dintre malurile golfului, când deschideai fereastra, aveai apa la „picioarele” hotelului.

Toate proiectele mele sunt amintite în cartea Arhitecți în timpul dictaturii. Amintiri, coordonată de dr. arh. Viorica Curea.

 

S.S.: Care este secretul dumneavoastră?

L.S.: Am ajuns la această vârstă, 92 de ani, pentru că am făcut sport ca amator, am făcut schi, natație. Până la vârsta de 85 alergam aproape o oră în fiecare zi, în Cișmigiu. Unde am lucrat, la IPC, IPCT, Proiect Carpați, îmi făceam lucrările mele, dar, la 13.30, puneam jos pixul, mă urcam pe motoreta mea, cu soția mea la spate și mergeam la bazinul Kiseleff, unde înotam o oră, zilnic.

 

ARHITECTURA nr. 4, 1969, p. 56-59, Concurs de idei Teatrul din Craiova

 

ARHITECTURA nr. 6, 1965, p. 46-47,  Concursul pentru sistematizarea ansamblului urbanistic Piața Podul Roșu – Iași. Premiul I-II ex aequo, George Filipeanu, Leon Srulovici, ing. Nicolae Mărgărit

Valoarea acestui proiect constă în propunerea de rezolvare a cadrului arhitectural al centrului de cartier în ansamblul pieței. Se rezolvă în mod favorabil dispunerea obiectelor pe teren în juste raporturi de volume, urmărindu-se obținerea de perspective valoroase, atât din exterior către acest ansamblu, cât și din acesta către punctele și zonele de interes ale orașului.

 

ARHITECTURA nr. 4, 1968, p. 41-43, Hotel Arcașul din Suceava, Leon Srulovici

Hotel Arcașul este amplasat în vecinătatea zonei centrale a orașului, într-o zonă de rezervație a monumentelor istorice. Terenul pe care se construiește hotelul este plantat intens și va fi înglobat în viitor într-o magistrală de verdeață, care va lega centrul orașului cu zona Mănăstirii Zamca. Vecinătatea imediată a monumentelor istorice și de arhitectură  – Biserica „Sf. Nicole Prăjescu” și casa Costin Tarangul -, ca și natura terenului – o pantă de 7% – au fost factorii care au determinat soluția hotelului.

S-a adoptat o compoziție de volume de înălțime redusă (p+2, p+3), clădirile Costin Tarangul și Biserica „Sf. Nicolae” făcând parte integrantă din această compoziție. Volumele sunt grupate în jurul unor incinte parțial deschise, care se aproprie de caracterul unor construcții tradițioanle de acest gen din țara noastră.

 

ARHITECTURA nr. 10, 1956,

p. 5, Reconstrucția teatrului „Mihail Eminescu” din Botoșoni

 

Stațiunea Midia*

La sfârșitul anului 1968 este anunțat un concurs de idei pentru viitoarea stațiune maritimă Midia, propusă a fi construită între 1971-1975. „Oportunitatea concursului rezultă din necesitatea căutării unor noi rezolvări care să contribuie la realizarea unui aspect cât mai variat al litoralului nostru pe parcursul construirii etapizate”. Situat la Nord de stațiunea Mamaia și cuprins între următoarele limite: la sud – sat Mamaia, la vest – canalul Dunăre-Marea Negră, la nord – Tabăra de copii Năvodari, la est – Marea Neagră. Suprafața – 300 ha, inclusiv plaja. Terenul este alcătuit din două terase separate printr-o faleză, cu diferențe de nivel de 2-10 m.

Midia

Juriul condus de Ascanio Damian a acordat, pe 21 februarie 1969, Premiul I-II ex aequo proiectului realizat de arhitecții George Filipeanu, Leon Srulovici. În memoriul justificativ se afirmă: „teritoriul pus la dispoziție prezintă caracteristici nu foarte favorabile. Raportul dintre adâncimea în terioriu și frontul la plajă, precum și faleza puțin accentuată, 10 m, fac ca situl să nu sugereze sau să faciliteze o compoziție organică plastică și interesantă la care să contribuie, de altfel, paralelismul implacabil al elementelor naturale (marea, plaja, terasa inferioară, canalul). Dorința de a apropria localitatea de mare și a da o mai mare plasticitate reliefului ne-a condus, în cele din urmă, la soluția pe care o prezentăm. Ceea ce ținem să subliniem ca deosebit în proiect este ideea de a prelungi faleza cu niște construcții care conțin locuințe și dotări (respectiv 3 și 2 niveluri) ca niște diguri care avansează spre mare. Aceste diguri au cota terasei-acoperiș riguros la nivelul falezei, așa fel încât pietonii circulă pe terasă ca pe niște căi care, prin perspectivele variate deschise asupra așezării și a mării, dau iluzia apropirerii de plajă a locuitorilor de pe terasa superioară a terenului.

Punctate de blocuri în terase (nivelul 4, care corespunde nivelului +10 m al falezei, nu este construit cu locuințe, spre a nu împiedica vederea peisajului) și de dotări, aceste diguri formează incinte mari deschise spre mare care cuprind în interiorul lor dotări de interes general, iar spre exterior camere de locuit.

Aceste trei incinte reprezintă tot atâtea nuclee compoziționale în jurul cărora gravitează întreaga compoziție a stațiunii. Ele conțin în interiorul lor majoritatea activității comerciale, reprezentând momentele de maximă coeziune socială din stațiune.

Mai trebuie adăugat că trei turnuri înalte (20 de niveluri) marchează pivoții, centre virtuale compoziționale.

O altă caracteristică a ansamblului este micul lac realizat prin lărgirea canalului Siut-Ghiol-Tașaul, care reprezintă un al patrulea nucleu compozițional alcătuit, în principal, din dotări cu caracter general.

Ca o intenție pe care o subliniem este silueta generală a localității care crește în înălțime dinspre mare spre terasa superioară a terenului, accentuând relieful prin majorarea numărului nivelurilor construcțiilor din zona terasei superioare. La această intenție contribuie și silueta în trepte a blocurilor de pe terasa inferioară. Din suprafața totală a terenului de 2.765.000 mp, 214.600 mp urmau să fie suprafață construită, restul carosabil, terenuri de sport, plajă 300.000 mp, zone verzi de 590.000 mp, parcuri, peluze, plantații aliniere, plantații de protecție”.

*Arhiva Uniunii Arhitecților din România

 

ARHITECTURA nr. 2, 1969, Concurs de idei stațiunea Mailuc

 

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog