RDW

Cercetarea, în umbra notorietății: cariera lui Frank Gehry

©Eliza CULEA, Centre Pompidou

©Eliza CULEA, Centre Pompidou

Între 8 octombrie 2014 și 26 ianuarie 2015, Centrul Pompidou găzduiește pentru a doua oară o expoziție monografică a arhitectului canadiano-american Frank Gehry. În 19911, cu ocazia inaugurării Centrului American – prima realizare a arhitectului în Paris, care a devenit în 2005 Cinemateca Franceză – publicul a avut ocazia să îi cunoască câteva proiecte europene. Astăzi, scenariul se repetă, căci în octombrie 2014 se vor deschide2 porțile unui alt edificiu emblematic, Fundația Louis Vuitton, o impresionantă prezență de sticlă curbată și Ductal®, în nord-vestul capitalei franceze. Pentru a marca acest moment, curatorii Frédéric Migayrou și Aurelien Lemonier aduc publicului o retrospectivă completă a carierei lui Frank Gehry. Machete de proces, desene, interviuri și filme, prezentate în opt secțiuni separate (șase dedicate arhitecturii, una cercetărilor uneltelor digitale, ultima fiind rezervată proiectelor de urbanism mai puțin cunoscute publicului larg), recompun parcursul complex al unuia dintre cei mai mari arhitecți contemporani. Iată câteva repere:

Notorietatea de care Frank Gehry se bucură astăzi a venit târziu în cariera sa. Deși a avut un oarecare succes mediatic la începutul anilor ’70, ca designer al unei serii de mobilier din carton intitulată Easy Edges, de-abia în 1978 talentul său de arhitect este pe deplin recunoscut. Totul a început la câteva străzi distanță de Pacific, în Santa Monica, unde o curioasă siluetă și-a făcut apariția în peisajul suburban californian. Gehry avea deja 50 de ani și își deschisese propriul birou încă din 1962, când s-a decis să realizeze o extensie a propriei case. Bungaloul său tipic american construit în anii ‘30 a fost înconjurat pe trei laturi de o serie de volume frânte și reîmbinate. Noua fațadă a edificiului era realizată exclusiv dintr-o serie de materiale ieftine, industriale și comune, considerate adeseori urâte sau nepotrivite unui proiect arhitectural. Plasa metalică, contraplacajul, suprafețele de metal ondulat sau utilizarea asfaltului la interior au șocat vecinii, care s-au opus vehement proiectului, dar au entuziasmat întreaga comunitate arhitecturală. Trecuseră șase ani de la demolarea complexului Pruitt-Igoe3, un moment-cheie considerat începutul postmodernismului din SUA.  Întreaga breaslă căuta un nou limbaj arhitectural: pe coasta estică, Philip Johnson și Michael Graves citau fără inhibiții detaliile edificiilor antice, în timp ce Robert Venturi și Charles Moore preferau de cealaltă parte a continentului să își găsească inspirația în peisajul autohton. Frank Gehry, în schimb, nu părea să aparțină niciunei categorii bine delimitate, neavând un contact strâns cu mediul său profesional. În schimb, acest proiect rezidențial părea să trădeze biografia unui arhitect înconjurat de artiști (Larry Bell, Ron Davis, Claes Oldenburg, Richard Serra), unui practician urbanist4 aflat într-un oraș industrial și haotic (Los Angeles), forțat să lucreze ani la rând cu bugete derizorii, inclusiv pentru propria-i locuință. În următorii zece ani, reședința Gehry îi aduce, pe lângă un număr important de comenzi, și notorietate internațională, proiectul fiind inclus într-o serie de expoziții printre care și „Deconstructivist Architecture”, la MOMA, în vara anului 1988. Un an mai târziu, devine al șaselea arhitect american recompensat cu Premiul Pritzker. De obicei, această distincție ar fi marcat apogeul unei cariere, care avea deja în cazul său peste trei decenii, fiind presărată cu un număr impresionant de proiecte. Juriul îl îndeamnă totuși să nu considere premiul ca fiind o ultimă încoronare a activităţii sale, ci drept o încurajare de a-și continua cercetările.

Ocazia de a respecta indicațiile juriului nu a întârziat să apară, odată cu primirea unei comenzi pentru realizarea reședinței private a unui bogat om de afaceri și colecționar de artă, Peter Lewis. Proiectul fusese demarat în iarna anului 1988, dar după multiple întreruperi, primește un nou suflu între anii 1992-1995. Numeroase variante sunt realizate, iar sub imboldul neîncetat al clientului, proiectul devine din ce în ce mai experimental. În afară de intersecții volumetrice complexe și de utilizarea unor materiale neobișnuite – de altfel, o trăsătură tipică a proiectelor arhitectului – Frank Gehry are ocazia să testeze potențialul unei noi „unelte”. În timp ce marile birouri de arhitectură americane, precum SOM, începuseră să implementeze folosirea calculatorului, în special a programelor CAD (Computer Aided Design) în 2D, Gehry se orientează în schimb spre programele destinate industriilor aeronautice și navale – în special  softul CATIA dezvoltat de compania franceză Dassault. Astfel, forme non-ortogonale complexe puteau fi reprezentate și manipulate direct în trei dimensiuni. Reședința Lewis devine astfel laboratorul ideal pentru a analiza impactul calculatorului asupra proiectului arhitectural. Fiecare versiune este mai întâi materializată sub forma unei machete fizice, ulterior scanată și transformată într-un model 3D. Urmează diverse etape de optimizare structurală, de analiză a detaliilor tehnice și de estimare a costurilor, testând astfel viabilitatea tuturor opțiunilor. Cu fiecare nouă versiune, proiectul devine din ce în ce mai fluid și mai liber în exprimarea sa plastică, urmat totuși îndeaproape de soluții tehnice potrivite. Dar atingând un cost final de construcție estimat la 80 milioane de dolari pentru 2.000 mp, proiectul este oprit.

vue-de-salle-retrospective-Frank-Gehry-au-Centre-Pompidou-photo-de-Philippe-Migeat-Centre-Pompidou

Retrospectiva Frank Gehry au Centre Pompidou ©Philippe Migeat, Centre Pompidou

Ideile dezvoltate în această perioadă nu sunt însă pierdute, ci disipate într-o serie de alte realizări: „capul de cal” care animă interiorul Băncii DZ din Berlin (1995-2000), pereții de sticlă ondulantă ai cafenelei Condé Nast din New York (1996-2000) sau formele dinamice îmbrăcate în metal ale Muzeului Guggenheim din Bilbao (1991-1997). Acesta din urmă, constituind o piesă-cheie a unui amplu proiect de reabilitare urbană și economică a capitalei basce, este situat în locul unei foste frișe industriale, pe malul râului Nervion. Noua instituție culturală, aflată sub egida Guggenheim, este compusă, înspre sud, de o serie de volume ortogonale îmbrăcate în calcar local, găzduind colecțiile permanente, iar înspre nord și totodată spre râu dintr-un număr de geometrii curbe, ondulante și metalice din titan care adăpostesc expozițiile temporare și intervențiile artistice in situ. Inaugurarea stârnește interesul întregii comunități arhitecturale, iar printre susținătorii proiectului, Philip Johnson afirma chiar că edificiul reprezintă „cea mai măreaţă clădire a timpurilor noastre”. Dar în timp ce publicul larg și specializat deopotrivă era fascinat sau înverșunat exclusiv de către silueta sculpturală a muzeului, o revoluție tehnică de mare amploare tocmai se produsese în „spatele cortinei”. Fără programul CATIA, construcția acestui edificiu nu ar fi fost tehnic posibilă5. Acuratețea simulărilor digitale a fost atât de corect și explicit realizată încât toate cele cinci companii care au licitat pentru a construi structura metalică a muzeului au prezentat oferte având o diferență de preț de un procent și aflându-se cu 18% sub bugetul estimat inițial. Astfel, a devenit evident faptul că, dacă arhitectul are o mai mare libertate de concepție datorită calculatorului, dar și ocazia de a deține un control sporit asupra șantierului, constructorul are posibilitatea de a estima corect costurile unui proiect non-standard și astfel poate realiza geometrii din ce în ce mai complexe.

La sfârșitul secolului al xx-lea și la vârsta de 70 de ani, Frank Gehry revigorase deja de cel puțin două ori întreaga profesie arhitecturală. Prima dată datorită cercetării sale de tip „analog” legată de concepția și construcția formelor complexe, precum cele ale propriei sale locuințe, iar mai apoi prin intermediul proiectului Muzeului Bilbao. Ultimii 17 ani însă au constituit pentru arhitect o intensă perioadă de rafinare. Deși o multitudine de proiecte recente prezentate în cadrul expoziției, precum Hotelul Marques de Riscal (1999-2006), centrul Lou Ruvo în Las Vegas (2005-2010) sau proiectul pentru noul Muzeu Național de Artă al Chinei (2010-2012) dovedesc imensa flexibilitate a vocabularului arhitectural pe care l-a dobândit Frank Gehry, cele mai elocvente exemple rămân totuși Fundația Louis Vuitton (2005-2014) din Paris [vezi pagina 126] si primul său zgârie-nori, turnul Beekman din New York (2003-2011). Acesta din urmă, cunoscut și sub numele de 8 Spruce Street sau, mai nou, „New York by Gehry”, se prezintă drept o impozantă siluetă metalică care domină linia de orizont a Manhattanului. Două referințe majore au stat la baza concepției acestui proiect: prima este reprezentată de clădirea Woolworth, situată în proximitatea sitului, realizată de către arhitectul Cass Gilbert în 1913. Deși acest turn de început de secol este cunoscut în principal pentru decorația sa de inspirație neogotică, Gehry este atras în special de efectul produs de ritmul ferestrelor. Astfel, dorind să stabilească un dialog cu proiectul lui Gilbert, se decide să perforeze peretele-cortină cu o tramă de ferestre largi. Următoarea operațiune constă în deformarea acestei suprafețe, precum pliurile de marmură ale statuii „Extazul Sfintei Teresa” realizată de Bernini in 1652, până în punctul în care aceasta se aseamănă cu un textil drapat, mărit la scara întregului oraș. Cele 76 de etaje îmbrăcate în panouri de aluminiu anodizat reprezintă astfel un punct culminant al cercetărilor arhitectului legate de concepția și realizarea suprafețelor ondulante metalice.

Cu ocazia deschiderii Fundației Louis Vuitton, noua emblemă culturală a peisajului parizian, Centrul Pompidou prezintă, în Galeria Sud a muzeului, o radiografie completă a unei cariere de jumătate de secol prin intermediul a peste 60 de proiecte-cheie. În spatele unei notorietăți internaționale se ivește astfel profilul unui artist, al unui cercetător, al lui constructor, dar mai presus de toate al unui arhitect de secol al XXI-lea.

Note:

1 13 martie-10 iunie 1991.

2 S-au deschis pe 27 octombrie.

3 În vara anului 1972 a început dinamitarea celor 33 de unități din complexul de locuințe colective Pruitt Igoe, realizat în 1956 de către arhitectul Minoru Yamasaki.

4 După absolvirea studiilor în arhitectură la University of Southern California. între 1949-‘51 (obține diploma de licență în 1954), Frank Gehry urmează, între 1956-‘57, cursurile Facultăţii Harvard unde se specializează în urbanism.

5 Entretien avec Frank Gehry, în Aurélien LEMONIER, Frédéric MIGAYROU (ed.), Frank Gehry, Paris: Editions Centre Pompidou, 2014, p. 61.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog