RDW

MATERIALITATE = materialul + imaterialitatea lui = LOVE

Carlo Scarpa, Veneția / foto: Anca SANDU TOMAŞEVSCHI

Carlo Scarpa, Veneția / foto: Anca SANDU TOMAŞEVSCHI

I. Arhitectul, între spirit şi materie

Se spune că arhitectura ar fi făcut în Renaştere pasul de la activitate practică, manuală, la preocupare spirituală, abstractă. Ar fi trecut, cum ar fi, de la simplul gest ontic la creaţia luminată gnoseologic. Din meşteşug inocent, racordat organic la nevoi şi posibilităţi spontane, ar fi promovat în doar câteva decenii la rang de artă cu acreditare intelectuală şi disciplină de studiu.

Mai mult decât cu arhitectura, s-a întâmplat aşa cu celelalte arte, odată ce au fost toate fundamentate prin teorii. Profesioniştii lor – pictori, argintari sau sculptori – lucrau în atelierele lor, numai că după lucrul cu materia îşi curăţau mâinile de vopsele, de acizi sau praf de marmură ca să meargă să participe la dezbaterile erudiţilor şi poeţilor. La scurt timp, primeau burse de studiu la Roma şi citeau tratate.

Numai arhitecţii nu erau murdari pe mâini, nu lucrau cu materie primă, nici cu unelte şi, de fapt, nici nu existaseră. Au apărut dintr-odată la dezbateri, de peste tot şi de nicăieri, adică, fără să se tragă din niciun atelier meşteşugăresc anume. Nu s-au emancipat din zidari, nici din dulgheri, nici din pietrari, săpători sau vopsitori. Ei s-au format din învăţaţi, din oameni imaginativi şi manageri inteligenţi. Arhitecţii s-au născut intelectuali.

Astfel, arhitecţii Renaşterii au fost erudiţii şi artiştii cu carte. Nu lucraseră niciodată direct cu materialele de construcţii, nu le tăiaseră şi nu le fasonaseră niciodată cu mâna lor, ci le cunoşteau mai mult din observaţie, din puterea lor de judecată şi din învăţătură. [Nu foarte diferit stătuseră lucrurile nici până atunci, nici cu Ichtinos, nici cu Vitruvius, nici chiar cu parte din şefii de şantier ai catedralelor medievale. Pictura lui Ingres Pindar and Ictinus (sic!) ni-l prezintă pe poet singur, ridicându-şi lira şi bănuim că astfel a constituit o sursă de inspiraţie pentru arhitect.] Deci, cum niciodată nu trăiseră ei nemijlocit condiţia de homo faber ai zidirii, arhitecţii au fost mereu tentaţi să conceptualizeze, mai mult decât să materializeze. Au preferat să lucreze în imaterial. Jonathan Hill spunea că, uneori, clădirea construită nici nu e locul cel mai potrivit pentru a explora ideile arhitecturale, ci mai degrabă desenele, machetele de studiu şi textele arhitectului1. Dacă arhitectura este, de fapt, o metaforă, cum spunea Derrida, atunci e clar că obiectul ei predilect e termenul ascuns al metaforei şi nu semnificantul.

Aşa se explică şi apetitul arhitecţilor pentru scris, dezbateri şi polemici, în raport cu pictorii şi sculptorii, care nu s-au avântat prea mult în vehicularea ideilor prin cuvânt. (Paradoxal, teoria şi critica de arhitectură au evoluat mult mai greoi decât teoria şi critica de artă, dar asta-i altă poveste.) Christof Thoenes spunea că Alberti n-ar fi putut ajunge niciodată un pictor sau un sculptor bun pentru că era om al bibliotecii, fără nicio ucenicie în vreun meşteşug, dar a reuşit să ajungă unul din cei mai mari arhitecţi ai vremii lui2.

Că arhitecţii par să fi fost şi mai dezinteresaţi de materialitatea arhitecturii de la Renaştere încoace stau dovadă proiectele lor, în care nu apăreau niciun fel de indicaţii despre materiale şi detalii tehnice. Desenele erau frumoase, prezentau planuri şi faţade la scară, atent proporţionate, cotate, cu ornamente frumos randate şi atât. Te lăsau să crezi că ar fi putut fi construite din orice, din piatră, pământ bătut cu maiul sau aluat de bezele. Boullée nu ne-a spus niciodată din ce material își imagina fabulosul cenotaf, deşi era o problemă şi el era un practician serios; era el cu capul în nori, dar şi cu picioarele pe pământ şi sigur avea în minte o soluţie realistă, dar n-a găsit că era cazul s-o comunice. Important era să-i definească cenotafului imaterialitatea. De restul se ocupa viaţa.

Şi se ocupa bine, fiindcă, iată, aparenta lipsă de interes a arhitecţilor faţă de constituţia fizică a clădirilor nu s-a reflectat negativ asupra calităţii lor. Adevărul e că nici nu era nevoie de mai multă implicare şi nici de indicaţii şi explicaţii, pentru că între formă şi material încă mai persista acea adecvare de când lumea. De altfel, reprezentarea o şi sugera, pentru că formele, dimensiunile şi proporţiile erau gândite în raport cu materialele şi posibilităţile constructive, pe care le ştia toată lumea. Şi apoi, opţiunile erau limitate – cărămidă, piatră, lemn. În plus, se limitau la cele de prin partea locului, cum recomandase şi Vitruvius. Erau ei arhitecţii maniaci ai compoziţiei, dar nici viaţa nu le-ar fi permis excentricităţi constructive. Şi atunci, între proiectant, producător, transportator şi executant se păstra acel acord de la sine înţeles: se aduceau materiale locale şi se prelucrau cu tehnica tradiţională. Doar marile investiţii beneficiau de materiale speciale, aduse de te miri unde şi plătite scump.

Pacea şi unanimitatea dintre formă şi material, dar şi cea dintre arhitecţi a durat până când părintele Marc Antoine Laugier a emis în scris ideea „adevărului constructiv”. În 1753, ideea lui a constituit o remarcabilă disidenţă față de gloria formei spectaculoase. El a trezit preocuparea teoretică pentru dimensiunea materială a arhitecturii, invocând, după Vitruvius şi înaintea lui Gottfried Semper, raţionalitatea substanţială şi statică a colibei primordiale. Această nouă coordonată axiologică a arhitecturii – adevărul – care nu se putea realiza decât cu materiale adecvate şi în logică tectonică, avea să devină obsesia tot mai accentuată a următoarelor două secole şi fundament al esteticii occidentale.

Curând s-a declanşat jocul celor două abordări dihotomice ale arhitecturii: cele care-i inventau calităţi abstracte şi cele care-i revelau calităţile fizice. În timp ce Renaşterea descoperea nobleţea formelor în lumină, Neogoticul şi Arts & Crafts înţelegeau fenomenologic natura fizică a construcţiei. Binoamele au purtat de-a lungul timpului tot felul de nume: materie vs valoare (Kant), materie vs formă (Hegel), concret vs abstract, Pugin vs Nash, neogotic vs neoclasic, romantism vs clasicism (Schlegel), materie vs spirit (tot Hegel), materie vs conţinut (Marx)3. Jocul avea să continue, tot cu diferite nuanţe: senzorial vs conceptual, substanţialitate vs formalitate (Heidegger), tectonică vs efemeritate (Frampton), materialitate vs imagine, anvelopantă vs spaţiu, materialitate vs imaterialitate (Jonathan Hill), Zumthor şi Herzog&De Meuron vs Eisenman şi Koolhaas.

 

Citiți textul integral în numărul 3 / 2015 al Revistei Arhitectura

 

NOTE:

1 Jonathan Hill, Immaterial Architecture, Routledge, 2006.

2 Observaţie comentată şi de Christof Thoenes în introducerea la Architectural Theory. From the Renaissance to the Present, Köln: Taschen, 2003.

3 Forma e relaţionată cu conţinutul conceptual.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog