Imaginile fac parte din colecția domnului arhitect Mihai Botescu

În decembrie 2009, în holul Universității de Vest, în cadrul Anualei de Arhitectură a Ordinului Arhitecților – Filiala Timiș, a fost vernisată expoziția Hans Fackelmann. Cu aceeași ocazie s-a lansat volumul dedicat construcției clădirii Universității, lucrare majoră a sa din tinerețe. S-au împlinit mai mult de trei decenii de la plecarea prematură dintre noi a celui ce ne-a fost multora dascăl, altora coleg și exemplu.

Cel mai important este faptul că Hans Fackelmann a rămas un reper important în istoria arhitecturii din România de după al Doilea Război Mondial. Lucrările sale, precum Universitatea de Vest (premiată de CSCAS în 1964 și de Uniunea Arhitecților în 1967), Școala de Muzică (1967-1969), Ansamblul Bisericii Romano-Catolice din Orșova (1970-1976) – considerat de autor „lucrarea vieții mele” – și Biserica Romano-Catolică din Dumbrăvița (1976-1979) fac parte dintre operele de valoare incontestabilă ale arhitecturii românești. Personalitatea sa înțeleasă cu mintea studentului de la finele anilor ’70 și cu inima tânărului său discipol este surprinsă în aceste scurte texte:

„Era în toamna anului 1976. Ne aflam la colegul nostru Mircea Ştefan, la Orşova, pentru câteva zile. Ştiam deja că vom începe anul I mai mulţi prieteni (la rugămintea noastră) în cadrul grupei – atelierului – arhitectului Hans Fackelmann.  Vizitele pe şantierul în fază terminală al bisericii catolice din Orşova, precum şi participarea la inaugurarea acesteia în toamna aceluiaşi an au însemnat pentru noi primul contact cu meseria şi, de asemenea, primul contact cu viitorul nostru profesor. Plin de vervă creatoare, veşnic prezent pe şantier, ne-a câştigat cu farmecul său personal.

«Arhitectura este 10% talent şi restul negustorie», obişnuia să ne spună. Au trebuit să treacă 10 ani ca să înţelegem exact aceste cuvinte: cei 90% de negustorie erau, de fapt, acel fel plin de căldură şi farmec de a fi şi de a se apropia de oameni; căci din turnul de fildeş nu rămâi decât, eventual, cu nişte desene frumoase. Iar pentru Hans Fackelmann actul zidirii creatoare era esenţa sa ca om-arhitect. Gândindu-mă la ceea ce înţelegea Constantin Noica prin fericire – creaţie, procreaţie şi zidire -, cred că Hans Fackelmann, atât cât a fost printre noi, a fost un om fericit.

Ca dascăl a făcut un lucru remarcabil, contribuind la ceea ce a însemnat Şcoala de Arhitectură de la Timişoara. Datorită personalităţii lui discrete, Hans Fackelmann a ştiut să nu impună reţete, să nu se erijeze în exemplu obligatoriu de urmat.

Şi în felul acesta a devenit cu adevărat exemplu.“

(Text scris în anul 1989, la 10 ani de la dispariția lui Hans Fackelmann, atunci când a apărut pentru prima oară ideea unei monografii în discuţiile cu Aurelia Fackelmann, soţia sa.)

„La biserica din Orșova, soluția de rezistență este perfect adaptată ideii de arhitectură: aceea de a realiza un spațiu interior cu deschidere largă asupra altarului și iluminat zenital, și un volum exterior parcă sculptat, un monobloc integrat natural în sit, ca o stâncă în care creștinătatea și-ar fi gravat cândva simbolul: crucea” – fragment preluat din articolul dedicat arhitectului, cu materialele puse la dispoziție de Aurelia Fackelmann, Arhitectura 1-6/1990, pag 70-73.