Operând pe comunitate

Comunitatea arhitectului versus arhitectul comunității

Declarația de la Toledo (2010), adoptată în contextul apariției marii crize financiar-economice și sociale, și-a întărit aplecarea asupra calității vieții cetățenilor Uniunii Europene. Această problematică a fost oficializată de guvernele europene datorită provocărilor la care este supus orașul european, precum și datorită schimbărilor de ordin structural, cauzate de globalizare, schimbările climatice, demografice etc. S-a reafirmat atenția specială acordată „cartierelor defavorizate, în contextul orașului ca un tot unitar”, angajament luat deja de Charta de la Leipzig (2007), pentru a reduce polarizarea social-europeană între comunitățile aceluiași oraș. Regenerarea urbană joacă rolul principal al noii strategii adoptate. Aceasta se aplică mediului înconjurător, social, economic, dar și celui cultural, arhitectural și al planificării urbane. Conform actului mai sus-amintit, aceste deziderate pot fi atinse doar printr-o „bună guvernare”, care mizează pe optimizarea eforturilor și resurselor prin întărirea cooperării, sinergiei și guvernării la toate nivelurile, precum și prin adoptarea unei abordări integrate. Aceste idealuri nu se pot atinge doar „prin diminuarea conflictului și copierii”, ci mai ales prin încurajarea colaborării dintre actorii publici și privați, care ar trebui să se îndrepte către „revalorizarea, recuperarea și chiar reinventarea orașului existent”, optimizând astfel capitalul uman, social, material, cultural și economic format de-a lungul istoriei. Utilizând apoi aceste elemente pentru a construi orașe eficiente, inovatoare, inteligente, mai durabile și integrate social. Așadar, acest angajament strategic pentru regenerarea urbană nu se poate obține decât printr-o „alianță urbană”, împărtășită de toți actorii implicați în procesul de „construcție a orașului”: sectorul finanțelor, proprietăților, dezvoltatorilor, politicienilor, autorităților publice, locuitorilor, experților etc. Entitatea experților mai sus-amintită cuprinde multe domenii de activitate. Dintre acestea ne preocupă rolul arhitecților și al urbaniștilor în acest demers. Menirea acestor meserii în noua alianță se învață încă din primele lecții din facultate. Suntem oare pregătiți pentru această provocare, de a diminua copierea altora? Este corect să educăm noua generație copiind modelul de regenerare londonez în jurul Tamisei (doar că noi, în Timișoara, nu avem docuri părăsite), să copiem modelul Bilbao (doar că noi în Timișoara nu avem o industrie extractivă părăsită), să copiem modelul spațiului verde newyorkez (doar că noi nu avem o linie de metrou de suprafață abandonată) sau avem capacitatea de a oferi o abordare proprie nevoilor noastre? Suntem oare pregătiții pentru această provocare, de a diminua conflictul cu ceilalți actori participanți la actul de reinventare a orașului? Este corect să educăm noua generație din arhitectură copiind modelul de star promovat de industria de tip Hollywood? Este corect să educăm noua generație copiind abordarea urbanismului modern, în conformitate cu care „arhitectura orașelor era prea importantă să fie lăsată în seama cetățenilor“? (Fishman, 1977) De aceea, în decursul anilor, în calitate de formator al viitorilor membri ai corpului arhitecților și urbaniștilor (privit ca un tot unitar), am încercat, prin metode pedagogice noi, să determin o schimbare de atitudine, și anume ca arhitectul și/sau urbanistul să se pună în slujba comunității, și nu invers.

Într-un articol publicat recent (Hanford, 2012a), E. Hanford povestește cum D. Hestenes, profesor de fizică la Arizona State University, demonstra pe baza unor experimente cu studenții începute după 1970 că, evaluând la examene înțelegerea conceptelor fundamentale ale fizicii, media de promovare în rândul studenților nu depășea 40%. În acea perioadă, „majoritatea profesorilor nu testau (studenții) pentru acest tip de înțelegere; studenții trebuiau doar să rezolve probleme ca să treacă examenele”. Împreună cu alți colegi, Hestenes a încercat să găsească o metodă de a testa înțelegerea conceptelor fundamentale. Astăzi, deși informația se găsește pretutindeni, doar 14% din studenți înțeleg conceptele fundamentale predate prin metode tradiționale; Hestenes susține că „10% […] învață oricum fără niciun instructor. În principiu aceștia învață prin ei înșiși”, adăugând însă că majoritatea studenților „nu pot asimila pasiv cunoștințele” și, ca atare, trebuie găsită o metodă pentru a fi implicați activ în procesul de învățare. Rezultatele acestor studii au fost publicate în 1985, dar au fost ignorate multă vreme. În conformitate cu E. Hanford (Hanford, 2012b), cel care a mers mai departe a fost E. Mazur (Mazur, 1997), profesor de fizică la Harvard University, care susține că și-a propus să schimbe metoda încetățenită în universități. Așadar, în loc să predea cursuri tradiționale, el propune studenților, după o prealabilă lectură a subiectelor, să discute în grupuri mici problematica expusă. Astfel, în experimentele sale, la o clasă de 100 de studenți, pentru rezolvarea unei probleme, el supune analizei studenților trei variante posibile; dacă la prima susținere doar 29% dintre studenți aleg varianta corectă de răspuns, în urma discuțiilor cu ceilalți colegi, procentul celor care răspund corect poate ajunge la 62%. Aceste tehnici sunt denumite de E. Hanford (Hanford, 2012b) tehnici „de angajare interactivă”. Autorul mai susține că, „în acord cu rezultatele testelor Force Concept Inventory, aplicate asupra a zeci de mii de studenți din toate părțile, majoritatea oamenilor care participă la cursuri convenționale sfârșesc prin a nu avea o bună înțelegere a conceptelor fundamentale din fizică”. Artizanul noilor metode de predare, E. Mazur (Mazur, 1997) a folosit o abordare pe care a denumit-o „peer instruction” (expresia „peer instruction” nu are un corespondent exact în limba română, dar face referire la dezvoltarea capacităților - intelectuale și de înțelegere - individuale prin confruntarea constructivă cu bagajul de cunoștințe și opiniile colegilor, într-un mediu informal și printr-un dialog liber, în care fiecare membru al grupului este deopotrivă învățător și învățăcel. Expresii similare în limba română, dar care nu acoperă în totalitate semnificația expresiei din limba engleză, ar fi: „studiu colectiv”, „co-învățare”, „educare reciprocă”, cu precizarea că accentul cade asupra aspectului informal al relaționării dintre colegi). Conform studiului mai sus-amintit, studenții cărora li s-a aplicat noua metodă de predare susțin că, dacă se vor menține metodele tradiționale, bazate pe transmiterea unidirecțională a informației (de la profesor la student), nu va mai fi nevoie de facultăți, pentru că, datorită tehnologiilor moderne, informația poate fi obținută ca atare în orice moment, prin accesarea Internetului.

În contiuare, vom prezenta o serie de încercări de aplicare a acestor metode, ce se bazează pe stimularea intuiției studenților, precum și pe descoperirea realităților fundamentale prin co-învățare, aplicate pe specificul meseriei noastre. Aceste încercări s-au desfășurat în cadrul Universității Politehnica Timișoara, Facultatea de Arhitectură, de-a lungul experienței noastre pedagogice.