Realități ale orașului

Bastionul Theresia, un mall cultural?

În toamna anului 2010, la doar câteva zile după ce gardurile de protecție ce separau strada Hector de spectacolul noii arhitecturi a curții interioare a Bastionului Theresia din Timișoara au fost demontate, am observat cu surprindere un fenomen nou pentru geografia urbană a unui oraș din România. În acel moment, spațiul încă neinaugurat al curții de onoare a fost rapid luat în primire de o serie de grupări de skateri și bikeri, ce au efectuat cu nonșalanță și curiozitate primele teste de anduranță ale acestei noi arhitecturi. Răspunsul administratorilor acestui spațiu public a venit la fel de prompt. În scurt timp, curtea și gangurile clădirii istorice au devenit scena unor performance-uri cu adevărat comice, avându-i ca protagoniști principali pe cei câțiva gardieni publici postați la datorie. Fugărind la propriu prin gangurile și defileele ludice ale arhitecturii noi orice individ echipat cu două sau mai multe roți, aceștia au reușit performanța de a goli rapid acest spațiu public de orice formă de manifestare spațială ce nu se înscria în normă. Am perceput, cu o oarecare tristețe, acest moment ca pe o trădare a idealurilor spațiale ale noii arhitecturi. Transformarea acestui spațiu dinamic, în cei trei ani scurși de la momentul inaugurării, într-o veritabilă zonă de excludere și control mi-a ridicat, în primul rând, o serie de întrebări legate de modul de înțelegere a spațiului public în România. În al doilea rând, m-am întrebat unde sunt acele activități pe care mi le doream în acest spațiu. Unde este arta, muzica, teatrul, cine le aduce, cine le întreține, cine le consumă. Ele există în continuare în spațiile și instituțiile de tradiție ale orașului, însă nu au migrat spre acest spațiu, iar atunci când au făcut-o a fost fie temporar, fie inconsistent. Este suficient să ai un spațiu, o carcasă bine „planificată” pentru a stimula aceste activități? Calitatea arhitecturală a spațiului nou generat, caracterul lui reprezentativ, simbolic, de landmark ar fi trebuit să fie, cel puțin în viziunea noastră, a arhitecților, suficiente pentru a coagula în această zonă toate aceste activități. În momentul inaugurării, beneficiarul a dobândit un obiect croit, în mod ironic, chiar după cerințele lui, pe care nu a știut cum să îl valorifice. Se pune astfel întrebarea: dacă acest spațiu este de tip flagship, cui i se adresează el cu adevărat și cum este el valorizat. Cu o poziție extrem de favorabilă în geografia orașului, punct de confluență a mai multor artere auto și pietonale ce circumscriu zona centrală, legând campusurile universitare de la sud și nord, beneficiind de vecinătatea Facultății de Arte Plastice și, în viitor, a Facultăților de Muzică, Teatru și Film, ansamblul ar fi trebuit să se adreseze unui public-țintă extrem de dinamic, coagulat în jurul segmentului creativ al populației orașului. Spațiile corpurilor istorice reconfigurate și unificate arhitectural urmau să primească atât o parte din funcțiunile culturale preexistente, cât și unele noi, în timp ce noua curte de onoare, prin calitatea iconică, de referință a arhitecturii propuse transforma acest spațiu public într-un suport exterior al primelor. Citiți textul integral în numărul 1/2013 al revistei Arhitectura – Număr special Timișoara [gallery link="file" include="7061, 7060, 7059"] Referințe bibliografice: Borden Iain, Skateboarding, Spaceand the City: Architecture and the Body Berg, Oxford, 2001. Clarke D. B., The Consumer Society and the Postmodern City, Londra, Routledge, 2003. Debord Guy, Society of the spectacle, Londra, Rebel Press, 2010. Hubbard Phil, City, New York, Routledge, 2006. Lefebvre Henry, The Production of Space, Blackwell, Cambridge MA, 1991. Merrifield Andy, Metromarxism, New York, Routledge, 2002. Moore Alan, Art Gangs: Postmodern Artists Collectives in New York City, New York, Autonomedia, 2011.