În toamna anului 2010, la doar câteva zile după ce gardurile de protecţie ce separau strada Hector de spectacolul noii arhitecturi a curţii interioare a Bastionului Theresia din Timişoara au fost demontate, am observat cu surprindere un fenomen nou pentru geografia urbană a unui oraş din România. În acel moment, spaţiul încă neinaugurat al curţii de onoare a fost rapid luat în primire de o serie de grupări de skateri şi bikeri, ce au efectuat cu nonşalanţă şi curiozitate primele teste de anduranţă ale acestei noi arhitecturi. Răspunsul administratorilor acestui spaţiu public a venit la fel de prompt. În scurt timp, curtea şi gangurile clădirii istorice au devenit scena unor performance-uri cu adevărat comice, avându-i ca protagonişti principali pe cei câţiva gardieni publici postaţi la datorie. Fugărind la propriu prin gangurile şi defileele ludice ale arhitecturii noi orice individ echipat cu două sau mai multe roţi, aceştia au reuşit performanţa de a goli rapid acest spaţiu public de orice formă de manifestare spaţială ce nu se înscria în normă. Am perceput, cu o oarecare tristeţe, acest moment ca pe o trădare a idealurilor spaţiale ale noii arhitecturi.

Transformarea acestui spaţiu dinamic, în cei trei ani scurşi de la momentul inaugurării, într-o veritabilă zonă de excludere şi control mi-a ridicat, în primul rând, o serie de întrebări legate de modul de înţelegere a spaţiului public în România. În al doilea rând, m-am întrebat unde sunt acele activităţi pe care mi le doream în acest spaţiu. Unde este arta, muzica, teatrul, cine le aduce, cine le întreţine, cine le consumă. Ele există în continuare în spaţiile şi instituţiile de tradiţie ale oraşului, însă nu au migrat spre acest spaţiu, iar atunci când au făcut-o a fost fie temporar, fie inconsistent. Este suficient să ai un spaţiu, o carcasă bine „planificată” pentru a stimula aceste activităţi? Calitatea arhitecturală a spaţiului nou generat, caracterul lui reprezentativ, simbolic, de landmark ar fi trebuit să fie, cel puţin în viziunea noastră, a arhitecţilor, suficiente pentru a coagula în această zonă toate aceste activităţi. În momentul inaugurării, beneficiarul a dobândit un obiect croit, în mod ironic, chiar după cerinţele lui, pe care nu a ştiut cum să îl valorifice. Se pune astfel întrebarea: dacă acest spaţiu este de tip flagship, cui i se adresează el cu adevărat şi cum este el valorizat. Cu o poziţie extrem de favorabilă în geografia oraşului, punct de confluenţă a mai multor artere auto şi pietonale ce circumscriu zona centrală, legând campusurile universitare de la sud şi nord, beneficiind de vecinătatea Facultăţii de Arte Plastice şi, în viitor, a Facultăţilor de Muzică, Teatru şi Film, ansamblul ar fi trebuit să se adreseze unui public-ţintă extrem de dinamic, coagulat în jurul segmentului creativ al populaţiei oraşului. Spaţiile corpurilor istorice reconfigurate şi unificate arhitectural urmau să primească atât o parte din funcţiunile culturale preexistente, cât şi unele noi, în timp ce noua curte de onoare, prin calitatea iconică, de referinţă a arhitecturii propuse transforma acest spaţiu public într-un suport exterior al primelor.

Citiți textul integral în numărul 1/2013 al revistei Arhitectura – Număr special Timișoara

Referințe bibliografice:

Borden Iain, Skateboarding, Spaceand the City: Architecture and the Body Berg, Oxford, 2001.

Clarke D. B., The Consumer Society and the Postmodern City, Londra, Routledge, 2003.

Debord Guy, Society of the spectacle, Londra, Rebel Press, 2010. 

Hubbard Phil, City, New York, Routledge, 2006.

Lefebvre Henry, The Production of Space, Blackwell, Cambridge MA, 1991.

Merrifield Andy, Metromarxism, New York, Routledge, 2002.

Moore Alan, Art Gangs: Postmodern Artists Collectives in New York City, New York, Autonomedia, 2011.