Manifest Urban 2009

[…] La rândul nostru, trebuie să ne apropiem de acel moment, să-l revendicăm ca esențial pentru libertatea pe care am moștenit-o și care pare, poate fals, normală.

Putem crea un eveniment care să polemizeze pe ideea raportului oraș-memorie la fel cum putem crea un obiect-eveniment care să sugereze lipsa travaliului memoriei. Putem evoca prețul libertății la fel cum putem critica ce am făcut cu ea. Poate să fie planificat sau poate fi spontan. Poate să ia orice formă. […]

Cam așa ne încurajam noi, membrii Asociației de la 4 (Asociația Studenților de la Facultatea de Arhitectură Timișoara), în decembrie 2009, să organizăm primul proiect în spațiul public, să ieșim cu mize importante, polemice în afara spațiului școlii. Denumit generic Manifest Urban, proiectul dorea să devină un cadru comemorativ diferit pentru manifestările dedicate împlinirii celor douăzeci de ani de la Revoluție. Ideea a presupus să decupăm o bucată dintr-un spațiu reprezentativ (str. Alba Iulia, legătura pietonală între Piața Operei și Piața Libertății) în care să izolăm temporar un spațiu alternativ, un interval în fluxul pietonal. În interiorul marcat de două cortine negre înalte, în datele de 16, 17, 18 decembrie, s-au desfășurat proiecții de filme și imagini reprezentative, un concert, evocări ale victimelor, istorii ale Revoluției; s-au păstrat momente de reculegere și s-au dezlegat dialoguri evocatoare de trecut. Intenția noastră a fost ca, în „interval”, trecătorul să fie forțat să-și suspende, pentru câteva minute, discursul propriu, să se (re)întoarcă la emoțiile evenimentelor din ’89, să ofere un moment de reflecție la scara istoriei, să asculte discursul victimei. Acest act al reamintiri este marcat de actul ascultării, de participarea la mărturiile victimelor și reprezintă, în fond, un act moral. Pentru noi, generațiile tinere, miza a fost o apropiere de evenimente, de imagini și narațiuni ale Revoluției, marcante pentru oraș, adesea invizibile, nemarcate în țesutul fizic. A fost un fel de revendicare a istoriilor la care nu am participat direct, față de care am simțit însă o responsabilitate. Privind înapoi, rezultatul a fost un fel de instalație-memorial, o heterotopie temporară dedicată, pentru unii, travaliului memoriei, descoperirii - pentru alții. „Dispărut” fără urme, acest proiect ar fi fost un bun pretext să se pună în discuție semnele și ritualurile care sunt asociate comemorării Revoluției, în măsura în care ele contribuie la păstrarea vie a memoriilor și reflecția lor în identitatea orașului. Pierre Nora făcea o observație la care merită să reflectăm: cu cât experiența travaliului memoriei într-o comunitate este mai mică, cu atât semnele exterioare (monumente, semne și simboluri) sunt mai numeroase. Regândirea modelelor în care ne asumăm Revoluția este, cred, un subiect esențial pentru felul în care se poate construi identitatea modernă a Timișoarei.