Interviu

Interviu cu arhitect Iulia Stanciu

„Cred că restaurarea mi-a oferit mult mai multe împliniri decât o casă nouă. […] Este emoționant felul în care, prin fiecare fragment, casa se dezvăluie”

© MATEI EUGEN STOEAN

autori: Tudor Elian, Matei Eugen Stoean

STĂM DE VORBĂ CU DOAMNA ARHITECT CONF. DR. IULIA STANCIU, FONDATOARE ALĂTURI DE FLORIAN STANCIU A BIROULUI DE ARHITECTURĂ STARH ȘI ÎNDRUMĂTOR DE ATELIER LA UAUIM, ANII II-III, DESPRE PROIECTUL PREMIAT ÎN CADRUL ANUALEI DE ARHITECTURĂ BUCUREȘTI 2012, LA SECȚIUNEA DE RESTAURARE ȘI REABILITARE. Tudor Elian: Spuneți-ne câte ceva despre modul în care ați ajuns să vă ocupați de acest proiect și despre starea în care ați găsit imobilul. Iulia Stanciu: Este o casă pe care am urmărit-o în decursul timpului. Mă fascina de mult, treceam prin fața ei și faptul că, până la urmă, cineva a preluat-o și a decis să o recupereze mă bucură foarte tare. E o bijuterie, o casă în care concentrația de măiestrie e foarte mare. În intervalul 1995-1997, s-au început niște lucrări, s-au instalat schelele, s-au făcut modificări în zona corpului anexă. Le urmăream trecând pe stradă. Apoi au stagnat un timp. Schelele rămase au însemnat igrasii pe fațadă, infiltrații, ornamentele scoase cu intenția de a se restaura nu au mai fost repuse pe poziție. Au trecut aproape zece ani din momentul în care s-a făcut prima intervenție până când am intrat în casă printr-un concurs de împrejurări, nu cu beneficiarul, ci cu un agent imobiliar care dorea să vândă casa și spera ca printre clienții mei să-și găsească un cumpărător. Se vedea de afară că imobilul este o bijuterie de arhitectură cu stilul ei eclectic combinat (neoromânesc și oriental). Interiorul era organizat pe structura clasică a unei astfel de case: holul central și patru camere cvasi-echivalente, pe o tipologie foarte flexibilă, în care încăperile își pot schimba funcțiunea între ele după cum sunt mobilate. Totuși, interiorul a fost o surpriză totală: holul decorat cu tablouri-frescă, frontoanele și fiecare cameră cu o decorație diferită, totul păstrat, dar foarte încărcat de vopsitorii succesive, straturi peste straturi care le diminuau strălucirea culorilor și finețea detaliilor în ipsos. Primul pas a fost să găsesc pe cineva căruia să-i dau această bijuterie mică. Am încercat printre beneficiarii mei și destul de repede după ce vizitasem eu casa m-a căutat o prietenă care voia să-și achiziționeze un sediu și găsise ceva în vecinătate. M-am dus, am văzut, era total nepotrivit pentru ceea ce îi trebuia și mult sub valoarea casei din str. Budișteanu pe care i-am propus-o în loc. Așa a început aventura, cu o persoană care îmi era apropiată, dar care, inițial, nu cred că și-a dat seama în ce intră pentru că, deși era în situația de a-și mai fi amenajat o casă, nu mai făcuse restaurare și nu cu un arhitect. T.E.: Atunci, cum s-a desfășurat relația cu beneficiarul? Refuncționalizarea casei sau faptul că nu avea o funcțiune clară a influențat opțiunile dumneavoastră pe parcursul proiectului și al șantierului? I.S.: Intenția era să fie un sediu reprezentativ pentru o meserie liberală. În decursul timpului, funcțiunea s-a modificat de mai multe ori... poate se va mai schimba și în continuare, dar asta nu mai ține de noi, de arhitecți. În principal, când am început, au fost câteva lucruri pe care știam că trebuie să le realizăm pentru a da valoare casei: să fie bine consolidată, evident, să fie restaurată materia originală, să o curățăm de elementele parazitare adăugate (lucarne, accesul din stradă direct în demisol), să încercăm o integrare volumetrică a corpului anexă rămas fără decorații și asta cât se poate de discret și în firescul stilului. Știam că sunt lucruri de neatins, dincolo de care se putea încerca schimbarea funcțională: fațada, elementele decorative și parterul. Indiferent de ce funcțiune ar fi căpătat casa, acestea ar fi asigurat statutul de reprezentativitate și valoare. Pornind de aici, orice funcțiune era posibilă și acesta e un lucru pe care l-a înțeles și beneficiarul. Deci nu a existat un moment în care funcțiunea să afecteze grav aceste lucruri valoroase. T.E.: Care au fost atunci primii pași ai restaurării? I.S.: S-a început ca la orice restaurare. În general, când lucrez pe case vechi, intră mai întâi echipa de restauratori. Sunt primii care încep sondajele, decopertările discrete și studiul straturilor existente. Apoi desfacerile controlate, prelevări de decorație, mulaje, decopertări, consolidare, restaurare, refaceri etc. Când am început proiectul, credeam că s-a lucrat în mai multe etape la interior: am bănuit că decorațiile neoclasice sunt din altă perioadă, mai recentă. Data scrijelită pe spatele frontoanelor și cea din semnătura tablourilor în frescă au indicat același an: 1896 și, cel mai probabil, a fost realizat totul simultan, dar dând fiecărei camere caracterul propriu. Toată pictura plafonului din foișorul de intrare era acoperită și a fost curățată, reparată și reintegrată cromatic. Tablourile din hol aveau 3 straturi adăugate de pictură peste original și un vernis gros de protecție, care le dădea un aer ușor kitsch. Proprietara a vrut inițial să le dea jos, dar totuși ne-a dat șansa de a veni cu un specialist care a identificat data lor și a descoperit că sunt originale, exact din momentul execuției casei. Iar pe măsură ce se curățau tablourile și vopsitoriile roșu-grená de pe plafoane, spațiul se lumina. Tablourile, fără a fi niște lucrări extraordinare, stau foarte bine la locul lor. În camerele de la parter s-a lucrat mult la restaurarea plafoanelor și la pereți. Într-una dintre ele am descoperit, dintr-un accident, o scafă originală rămasă în proporție de 30%, care era integral acoperită de una mai recentă în sfert de cerc nedecorată. Sondajele inițiale nu au fost pe acolo, dar ne-a „ajutat” o infiltrație dintr-o ploaie torențială care a umezit tot tavanul exact în zona în care mai exista ascunsă o bucățică de scafă și, vrând să vadă dacă trestia mai e în bună stare, coordonatorul echipei de restaurare a dat jos adaosurile și a găsit primul fragment. În camera cu sobă am găsit în plafon un ciob albastru de 3 pe 3 mm... foarte albastru! O decorație tipic orientală cu contrastul acesta alb-albastru. Zona de jos a avut câteva fragmente portocalii cu verde. Nu am găsit informație suficientă referitor la cum a fost decorația, dar cred că, de fapt, aceasta era zona cea mai spectaculoasă cromatic. Nu am știut cum să facem aici. Este, de fapt, camera care păstrează stilul decorației fațadei. Camera avea o galerie pentru tablouri și în spatele unui bumb al galeriei am găsit tapet și am decis să punem integral tapet pe pereți. El avea o culoare destul de apropiată de cea actuală, poate puțin mai verzui. Poate părea mult spus „am descoperit”... dar este emoționant felul în care, prin fiecare fragment, casa se dezvăluie. T.E.: Proiectul a avut și o componentă importantă de consolidare, cum ați rezolvat problemele structurale ale clădirii? I.S.: S-a făcut consolidare. Erau multe fisuri în zidărie, în special în zona acoladelor de la ferestre și la parapeți. Nu a fost vorba însă de necesitatea unei intervenții puternice de consolidare, cât de dificultatea de a ne strecura cu discreție pe lângă gingășia decorației cu care era dăruită casa. Dacă urmăriți cu atenție, casa are decorații pe dinafară unde nu are pe dinăuntru și pe dinăuntru unde nu are pe dinafară, așa încât ideea legării cu o centură care să o țină de ambele părți ale zidăriei nu se putea aplica niciunde. Am stat destul de mult pe loc ca să găsim cea mai bună soluție de consolidare, care să nu se vadă și să nu afecteze decorația prin desfacere și refacere. Sistemul adoptat este unul mixt care nu atinge nimic din decorație, nimic din plafoanele din trestie și se ajută doar cu o rețea de grinzi metalice intercalate între grinzile de lemn, care se sprijină direct pe zidurile portante. Acest sistem a constituit, de fapt, „șaiba” de legare a casei la nivelul mansardei și a prilejuit înălțarea într-o manieră puțin vizibilă către exterior. Aici ne-am permis o licență pe care am „testat-o” pe parcursul șantierului: cornișa trebuia să rămână neatinsă, era un dat la care nu am vrut să renunț, și tot sistemul pe care l-am aplicat a fost adăugat deasupra, dublând căpriorii existenți și amplificând umbra cornișei. Liftarea a fost substanțială pentru folosirea integrală a mansardei. I-am adăugat luminatoare tip „velux” în planul acoperișului. Casa a avut niște lucarne parazitare adăugate probabil în 1995-’97 și, în zona din spate, am păstrat doar una dintre ele de a cărei prezență am profitat, lungind-o practic peste tot corpul anexă și transformând-o din obiect parazitar într-o pleoapă pe care casa și-o ridică peste acoperișurile din spate. Demisolul este puțin îngropat sub cota terenului, este un spațiu luminos și plăcut. Singurul inconvenient era că nu avea o legătură cu terenul și aici am intervenit creând la cota lui o curte săpată, puțin mai largă, către care se deschide una dintre camere direct. În general, intervențiile noastre au fost minimale și discrete. Mai mult am pus în valoare și am nuanțat ceea ce deja exista. T.E.: Abordarea multidisciplinară este, în mod evident, foarte importantă pentru un astfel de proiect. În ce fel s-a desfășurat colaborarea cu experții din alte domenii? Ați întâmpinat greutăți în găsirea unei echipe cu o pregătire adecvată unui asemenea șantier? I.S.: Cu echipa de restaurare nu eram la prima lucrare. Cu Ștefan Neacșu, care a coordonat lucrările de restaurare a decorațiilor în stucatură și pictură, mai lucrasem la Cafepedia din str. Pictor Verona 2, unde făcuse deja proba de măiestrie cu Florin Boca. Atunci erau la prima lucrare ca independenți, după ce lucraseră la Casa Dimitrie Gusti din str. Armindenului, subcontractați de trustul Bog’art, când i-am urmărit lucrând profilaturile din ipsos, în tăcere, pe schelă. Cum nu găseam pe cineva să restaureze Cafepedia, i-am chemat să-și spună părerea. Înainte ofertaseră mulți artiști titrați, specializați pe restaurare, cu atestat. Bugetul era mic și toate ofertele îl depășeau cu mult. Ei nu aveau atestat și, pur și simplu, au făcut sondajele, ne-au spus părerea lor și au cerut puțin. Clientul a ales rapid. Evident, au lucrat în pierdere și în condiții de șantier foarte grele, dar ceea ce au făcut a fost remarcabil. A fost șansa lor și a casei. Erau foarte tineri, Florin Boca între timp a renunțat și a devenit profesor de desen, s-a întors în Reghin, Ștefan Neacșu și-a format o nouă echipă cu care am lucrat aici. Toți sunt absolvenți de Arte Plastice la Secția de pictură sau sculptură, cu o specializare în restaurare. Întâlnirea cu ei a fost una dintre cele mai mari bucurii pe care le-am avut în profesie. A fost o lucrare complexă pentru ei și tot ceea ce înseamnă decorația casei li se datorează. Foarte important a fost și trustul de construcții VLAD GROUP care a lucrat și care a avut specialiști pe fiecare categorie de lucrări în parte: am avut echipă de dulgheri, echipă de zidari, care au refăcut tencuielile pe fațade, mozaicul pe soclu și pe pardoseli. Sunt puțini meșteri care mai știu să lucreze folosind metode tradiționale. Oricum, cred că meșterii care lucrează în restaurare sunt oameni speciali. În primul rând au mândria meseriei, ceea ce se întâlnește rar, sunt oameni stăpâni pe ceea ce știu, care încă mai predau ștafeta din generație în generație. Echipa de zidari care a refăcut tencuielile și mozaicul (și care nu-și dezvăluie din secrete) era formată din meșterul care are 75-80 de ani și care nu mai poate face lucrurile grele, dar este în continuare la lucru, cu ucenicul de 55-60 de ani și cei doi băieți ai lui. Asta este una dintre echipe. Este absolut încântător să asiști la niște certuri profesionale între tată și fiu. Oameni grozavi cu care colaborarea e ușoară! Apoi, am avut un sprijin constant în coordonarea lucrărilor de la doamna ing. Caterina Ciurel. Încă este la datorie, cu ultimele retușuri. T.E.: Ați realizat mai multe proiecte de restaurare: există valori personale și principii comune care le leagă? Sau invers, ce concluzii de pe urma acestui șantier pot fi extrapolate și la viitoare proiecte? I.S.: Fără îndoială, cred că tot ce am făcut ajută mai departe. Totuși, cred că nu am avut de foarte multe ori șansa unei restaurări pure și la aproape toate casele la care am intervenit a fost mai mult nevoie de recuperare. Case degradate din intervenții recente, case la care, mai mult decât de restaurare, este vorba de urgența recuperării, de a le reda demnitatea pierdută. Asta, pe de-o parte, m-a făcut să mă simt folositoare, e un sentiment plăcut să vezi că reușești așa ceva. Pe de altă parte, mi-a lăsat și sentimentul frustrant că nu am putut să intervin de fiecare dată pe o casă îmbătrânită firesc, pe care să o găsesc ca atare, unde să pot să restaurez și să marchez foarte clar ce adaug. Sau am întâlnit situații în care nu era vorba de a marca momentul în care ai făcut ceva, ci de a încerca să te pliezi pe stilul existent. E o capcană și cu părți bune. Să desenezi ornamente îți oferă o placere extraordinară, de fapt. Cum a fost, spre exemplu, când am recompus cornișa și am făcut detaliul de mână 1:1 ca să se înțeleagă bine pe șantier... colorat! Meșterii au fost încântați. Ai o plăcere a desenului pur și ai bucuria să preiei, să simți că te mlădiezi, că te așezi bine pe ce există. T.E.: Oricum, lucrând cu ceva existent, ai satisfacția de a avea imediat un contact cu realul. I.S.: Da, dar e și un pericol, pentru că, într-o casă nouă îi oferim unui beneficiar vise pe care el le vede ca noi sau le vede altfel și abia în clipa în care încep să se materializeze se bucură sau, dimpotrivă, se sperie. Însă o casă veche e văzută de la început și există pericolul ca un beneficiar să „știe” imediat ce vrea să facă cu ea, să înceapă să combine cu ceea ce a mai văzut în alte părți etc. Argumentele care pledează pentru originalitatea fiecărui obiect în parte sunt mai greu de transmis. E mai ușor când oferi un vis numai în stare de vis. Dacă are ceva concretețe, munca de convingere începe să fie mai grea. Pe de altă parte, cine achiziționează o casă veche cu gândul să o repare sigur o face fiind fermecat de ceva din ea. În ceea ce privește contactul cu realul, mă tentează să încerc uneori și execuția cu mâna mea. Îmi place foarte mult! Asta se întâmplă și la casele noi, nu numai la cele vechi, însă aici am stat foarte mult pe schele cu muncitorii, am tăiat, le-am desenat peste elemente, pe lemn, pe pardoseală, pe pereți (evident), am încercat patina pe decorații... T.E.: Ați fost foarte prezentă pe șantier și ați făcut mai multe descoperiri la fața locului care, firește, nu puteau fi anticipate. I.S.: E parte din bucuria muncii de restaurare. Și aveam biroul foarte aproape. Am mers și de trei ori pe zi în șantier. Cu descoperirile, am avut și noroc. Mie cred că restaurarea mi-a oferit mult mai multe împliniri decât o casă nouă. Observația a ce găsești și surprizele pe care le ai pe parcurs, descoperirea unor tehnici constructive pe care am constatat că le știam superficial. Uneori, o ancoră pusă perfect ascuns într-o zidărie care te întrebai cum stă spune mai mult decât poate să spună un șantier în ziua de astăzi și descoperirile acestea din casele vechi ne-au ajutat foarte mult să facem casele noi. T.E.: Ce anume considerați că reușiți să aduceți din aceste descoperiri la atelierul de proiectare pe care îl îndrumați la UAUIM? I.S.: Cred că tocmai asta. Pe studenți încerc să îi învăț în special să observe, să fie atenți și să folosească materialele în sensul lor deplin pentru că asta cred că am descoperit în casele vechi. Nimic din ce am găsit aici nu a fost folosit altfel decât cerea materialul. Experimentez mult cu studenții și, de multe ori, experimentez ceea ce nu am avut șansa să realizăm noi. Ca să mă leg de partea de restaurare și de proiectele studenților de care mă întrebi, cred că mi-a dat plăcerea - și sper că am reușit să le-o transmit - de a lucra mult cu materialele și formele în care materialele se regăsesc. Studenții noștri „au liber” la orice formă. Ei nu trebuie să trăiască neapărat în formule de actualitate (cine știe ce va mai apărea când vor lucra?). La noi în atelier am declarat că se pot face bolți, cupole, capiteluri, decorații, atâta vreme cât își găsesc toate sens în proiect. Sigur, rostul didactic nu este neapărat ca ei să aibă nebunia de a le aplica mai târziu în realitate, ci doar să îi formeze pentru a lucra înțelegând sensul profund al fiecărei linii, pentru a fi onești în ceea ce creează și a se feri de fals și impostură. T.E.: Și presupun că atunci când vine vorba de propria practică arhitecturală puteți spune același lucru. I.S.: Da, încercăm să lucrăm onest, să nu exagerăm.

PROIECTARE DE ARHITECTURĂ:

IULIA STANCIU,

FLORIAN STANCIU

COLABORATOR: DAN JIANU

RESTAURARE STUCATURĂ - REINTEGRARE CROMATICĂ:

ȘTEFAN NEACȘU (coordonator),

ADRIAN NEACȘU, ESZTER BOROS, MATE PARSZKA, ANIELA OVADIUC, BOLDIZSAR DEAK

RESTAURARE PICTURI FRESCĂ:

ARPAD SZABO

PROIECTARE STRUCTURĂ:

ing. DAN NICOLESCU

EXPERTIZĂ STRUCTURĂ:

ADRIAN STĂNESCU, MIHAI URSĂCHESCU

PROIECTARE INSTALAȚII:

ROBERT CURCULESCU

PROJECT MANAGER:

CATERINA CIUREL

ANTREPRENOR GENERAL:

VLAD GROUP, FLORIN VLAD

FOTOGRAFII:

IULIA STANCIU, PETRIȘOR IORDAN, MATEI EUGEN STOEAN

[gallery link="file" ids="8098,8099,8100,8101,8102,8103,8104,8105,8106,8107,8108"]