Saturație… asaturație, desaturație?

Mai regăsim saturația ca un deziderat intangibil al arhitecturii în progresie, aflată într-o construcție permanentă - o arhitectură care se înmulțește prin repetabilitate, care se multiplică matematic sau se repetă obsesiv prin oglindire, incluziune și autoregenerare, o arhitectură insuficientă care se autocopiază la infinit, o ultimă arhitectură care se sufocă în propria masă nesaturată. Problema domniei cantității continuă să provoace în teorie dileme legate, într-un final, de suficiență, de saturație, construind o adevărată istorie a acelui more saturat: less is more, more is more, yes is more, no more¹. Saturația se traduce ultim în perioada contemporană prin dominația materiei, o dominație a numerelor, a mulțimii, un mult dominant specific baroc - more is more.

Cultura contemporană, ca reacție la rigoarea modernismului, respeculează imaginarul aglomerat acceptându-și orașele saturate de imagini. Diversitatea și multiplul devin mecanisme în construcția arhitecturii imaginare, dar și în lucrările reale semnate MVRDV sau Steven Holl. Această diversitate și multiplu se referă, în ultimă instanță, la suficiența sau insuficiența arhitecturii, la substanța constructivă în curs de saturare.

Saturația pe care realitatea eșuează să o atingă este deziderat în fantezia proiectată și axată pe… imagine, punctul suprem al împlinirii substanței arhitecturale.

SATURAȚIE VIZUALĂ

Cazul clasic care ilustrează suprasaturația vizuală este Las Vegasul.

Similar fantasmelor lui Italo Calvino², arhitecturi copiate punctual din stiluri și culturi distincte compun fragmentar Las Vegasul, fără a mai păstra armonia unui fantastic controlat. Producția și reproducția realului, interpretată de Baudrillard ca isterie a timpurilor noastre, este în cazul de față o exploatare comercială în sensul hiperactivității vizuale. Ritmul în care orașul se clădește și se reclădește este ireal, depășind rațiunea unui obiect arhitectural motivat funcțional. „Imaginea arterei comerciale este haotică” - subliniau in repetate rânduri criticii.

În contrast cu abordarea romanticilor, care transpuneau cadrele în trecut, cultura pop împrospătează vechile arhitecturi, transpunându-le în ilustrarea unor arhitecturi descompuse în fața timpului: peisaje apocaliptice, monumente în ruină. Imaginile fragmentate, aglomerate, clădirile golite de conținut, prezentate într-o manieră aproape suprarealistă, aveau să influențeze la un interval de 100 de ani seria Capricci a lui G. B. Piranesi. Gravura La via Apia înfățișează construitul ca o colecție cu adâncimi infinite mizând pe hiperexcitabilitatea vizuală.

O altă ipostază complementară este cea a orașele descrise de Italo Calvino, orașe care încorporează aspecte temporale diferite, dincolo de o logică temporal-spațială. În sensul în care Las Vegasul se reclădește cu o frecvență accelerată (arhitectura imaginară portretizează aceeași luptă temporală), straturile, deseori reprezentări ale aceluiași obiect, se reproduc în timpi distincți. Alogica spațio-temporală o regăsim voit și în lucrările de tip fotomontaj ale fotografului (arhitect) Filip Dujardin, care portretizează o arhitectură înghețată într-un anumit stadiu specific doar ei, o sumă conglomerată, o colecție de fragmente. O concluzie generalizată este aceea a verificării substanței arhitecturii imaginare ca fiind multiplu și diversitate (conform teoriei lui Gilles Deleuze), o arhitectură portretizată în sensul unei entități de sine stătătoare.

De la saturația vizuală la cea conceptuală este un pas mic, pe care arhitectura contemporană îl face cu precădere în planul reprezentărilor cinematografice și în fotografie, așa cum, în trecut, suprasaturația era slăbiciunea lucrărilor picturale… în fond, saturația vorbește despre o suficiență psihologică.

2. Calvino, Italo - Orașele Invizibile. ALLFA, București, 2011.

We also encounter saturation as an intangible goal of architecture in progress, in permanent construction; an architecture dividing through repetition, multiplying mathematically or repeating itself obsessively through mirroring, inclusion and self-regeneration, an insufficient architecture which copies itself infinitely, an ultimate architecture suffocating in its own unsaturated mass. The issue of the predomination of quantity continues to give rise, in theory, to dilemmas that are ultimately related to sufficiency, to saturation, building a genuine history of that saturated more: less is more, more is more, yes is more, no more¹. Saturation ultimately translates, in our times, in a domination of matter, of numbers, of multitudes, a prevailing, characteristically baroque more: more is more.

Contemporary culture, as a reaction against the rigorousness of modernism, re-speculates the crowded imaginary, accepting its cities saturated with imagery. Diversity and the multiple become mechanisms in the construction of imaginary architecture, as well as in the real works signed MVRDV or Steven Holl. This diversity and this multiple ultimately refer to the sufficiency or insufficiency of architecture, to the constructive substance in course of saturation.

The saturation that reality fails to reach is a goal of that fantasy projected and focused on... image, the supreme point of an accomplished architectural substance.

Visual saturation

The classic case illustrating visual saturation is Las Vegas.

Just like Italo Calvino²’s phantasms, Las Vegas is composed of architectures copied punctually from distinct styles and cultures, which no longer preserve the harmony of a controlled fantastic world. The production and reproduction of the real, interpreted by Baudrillard as the hysteria of our times, is in this case a commercial exploitation in the sense of visual hyperactivity. The pace at which the city is built and re-built is unreal, going beyond the reason of an architectural object that is functionally motivated. “The image of the commercial artery is chaotic”, the critics repeatedly underlined.

By contrast with the approach of the romantics, which transposed frames into the past, pop culture refreshes old architectures by transposing them into architectures decomposing in the face of time: apocalyptic landscapes, monuments in ruin. The fragmented, agglomerated images, the buildings devoid of content presented in almost surrealist fashion were to influence, after one hundred years, the Capricci series of G. B. Piranesi. La via Apia etching depicts the built environment as a collection with infinite depths, placing its stake on visual hyper-excitability.

Another complementary facet is that of the cities described by Italo Calvino, cities which incorporate different temporal aspects, beyond a spatial-temporal logic. Considering the sense in which Las Vegas is being rebuilt at an accelerated pace (imaginary architecture portrays the same temporal struggle), the layers, frequently representations of the same object, are reproduced at different times. The spatial-temporal a-logic is also intentional in the photo-montages of photographer (and architect) Filip Dujardin, who captures an architecture frozen in a specific stage, a conglomerate, a collection of fragments. A general conclusion would be the verification of the substance of imaginary architecture as multiple and diversity (according to the theory of Gilles Deleuze), an architecture portrayed as a self-standing entity.

From visual saturation to conceptual saturation is a small step, which is taken by contemporary architecture especially in the field of cinematic representations and in photography, the same way, in the past, super-saturation was the weakness of pictorial works... After all, saturation refers to psychological sufficiency.

2. Calvino, Italo - Orașele Invizibile [The Invisible Cities]. ALLFA, Bucharest, 2011.