București: Micul Neo-Tokyo (o hiperstiție)

Prolog: orașul și orașul

Neo-Tokyo. Noapte. Pe cerul negru dansează purici ca pe televizoarele cu tub catodic. Monoliți imenși din sticlă și metal reflectă nimicul dimprejur. Un nimic strident, catalizat de miile de neoane multicolore agățate de marginile clădirilor. Printre ele, benzile de autostradă care brăzdează orașul. Jos de tot, aproape de pământ, un strat de smog. Prin ceața deasă mișună oameni pe străzile bazarului, unde se vând circuite cu de-amănuntul, sushi proaspăt sau doze de soma. Deasupra lor, hărmălaia tehno-economică, ascunsă la cele mai înalte niveluri ale zgârie-norilor. Printre culoarele nesfârșite cu servere, în spatele fortificațiilor digitale, oameni și mașini sunt angrenați în chiromanția capitalului. Însă liniile mâinii invizibile și regulatoare (superstiția favorită a anticilor) nu se mai disting de mult. Nimeni nu e la butoane. De fapt, nici nu mai există butoane.

De obicei, o astfel de poveste începe cu un personaj pornit de j