București viitorul trecut

Mai mult nu ne place astăzi Bucureștiul decât să fim încântați de el.

Dar pentru că ne-am născut aici, sau ne-am adunat aici, sau ne-au adunat treburile pe aici, am dori să fim fericiți în și de acest oraș.

Fiecare oraș are povestea și trăirea lui, greu de separat, sau nedorit de separat.

Apropriindu-ne de marginea orașului, devine transparent. Suma arhitecturilor spațiale care-l conturează se evidențiază, se decantează, se des-foaiză, iar interesant, des-foierea ne permite să citim gândurile oamenilor ce l-au tot zidit.

Fiecare strat este o amprentă a modului în care generația de serviciu la construcție a văzut și înțeles în-locuirea. Un învățat (Jean Pierre Vernant) spunea ca „fiecare generație, fiecare neam, genos, are propriul ei timp, vârsta ei proprie, a cărei durată, flux și chiar orientare pot fi cu totul diferite (decât ar sugera cronologia istorică). Trecutul se stratifică într-o succesiune de vârste. Aceste vârste formează timpul de demult, dar ele nu încetează să existe încă, unele chiar să aibă o realitate superioară celei pe care o au prezentul și neamul oamenilor actuali.

Cum am putea fi mai fericiți decât încercând să trăim visurile vârstelor orașului.

Așa se face că visăm un București, o așezare fără de sfârșit și fără de început, permanent modelată de gândurile oamenilor ce-l populau.

… Bucureștiul, teritoriu antic, a înflorit odată cu orașele port grecești de pe malul vestic al Pontus-ului Euxin.

În plin avânt de colonizare, într-o dimineață însorită din primăvara anului 585 î.Hr., din Callatis pleca o expediție spre vest, în interiorul teritoriului geto-dacilor în căutare de terenuri bune pentru agricultură. S-au deplasat pe uscat, în lungul Dunării, cu gândul că în final vor putea aduce grânele înspre Grecia pe apă. Găsind terenuri bune în Câmpia Bărăganului și organizând un polis la București, ar fi putut să dezvolte un puternic centru de schimb. Grâne spre Grecia. Unelte și țesături dinspre Grecia. Corăbii încărcate de produse intrau și ieșeau din mare pe Dunăre și, prin estuarul Dâmboviței, ajungeau la București. Cu cinci-șase sute de ani înainte de Hristos, puternic influențat de acumulările raționaliste din gândirea civilizației grecești, Bucureștiul primea configurația urbanistică a orașelor în formă de grilă, cu o geometrie omogenă și reversibilă.

Cu trecerea anilor, rigoarea este destrămată de dominația politicului în viața urbei și Bucureștiul devine un oraș divizat în zone funcționale: politică, religioasă, economică, administrativă. Ca după altă sută de ani, cam cu patru sute înainte de Hristos, Bucureștiul urma un model, substituit prin matematică, al armoniei cosmice. Privind stelele și cerul, filosoful cetății, Zamolxis, discipol de al lui Pytagoras, vrea să împrumute ceva ordine de sus, pe care o contemplă și încearcă să o înțeleagă prin măsurători, număr și proporții.

Nu am avut parte ca visul acesta să se realizeze pentru că teritoriul bucureștean era străbătut doar de un râu nenavigabil care se mai și revărsa adesea.

Apoi cam pe la o sută de ani după ce Sfântul Andrei sfinți locul și oamenii, se făcu ca prin același teritoriu să treacă și romanii în drumul lor spre Pontus Euxin. Așezându-se la București, trupele romane au început prin a asana mlaștina și a lua în posesie pământul spre a funda „o nouă Roma”. S-au auzit atunci incantații și s-au sacrificat animale care să îmbuneze Zeii și să permită transferul de proprietate: au delimitat spațiul, au trasat axele principale perpendiculare și au tras brazda hotarului.

Dar nici nu începu bine să înflorească Bucureștiul că Împăratul Aurelian (270-275 e.n.) dădu ordin trupelor romane să se retragă. De îndată apele au umplut din nou teritoriul.

Dintotdeauna, mlaștina va redeveni realitate locului, iar Bucureștiul de astăzi poate că nu ar fi existat dacă Constantinopolul nu ar fi căzut sub ocupația Imperiului Otoman.

Așezat pe un coridor comercial ce lega sudul bizantin de nordul germanic și polonez, teritoriul bucureștean era străbătut de sute de ani de carele ce transportau marfa.

Ocuparea Constantinopolului de către otomani și extinderea imperiului în toată peninsula Balcanică și până la porțile Vienei, avea să aducă o și mai mare importanță acestui drum. Si spre a-i da siguranța trecerii vadului, aici, în matricea viitorului oraș, Principii valahi au ridicat, pe la 1350, un turn de strajă. Încetul cu încetul relațiile dintre principii-străjeri și comercianții-trecători s-au consolidat și transformat în dependență. Cei ce treceau se simțeau mai în siguranță cu cât ceilalți ofereau mai multă protecție. Principii percepeau taxe și ofereau servicii tot mai intense, iar locul beneficia de această interdependență. Ca atare, locul va atrage nu doar tot mai mulți factori direct intersați, ci și pleava, oamenii fără noroc, năpăstuiți de soartă, hoți, leproși, oameni ce nu erau bine primiți în comunitățile rurale stabile. Aceștia aveau să formeze prima comunitate informă, denumită Mahalaua Calicilor. Au urmat alte mici comunități grupate pe meserii: fierari, olari, săpunari, zidari… Constituirea unei mahalale urma un ritual asemănător, se ridica întâi o biserică, iar în jurul ei se aglutinau locuințe și mici ateliere. Astfel, parohia și mahalaua coincideau.

Această formă de organizare organică, aparent haotică, avea o structură ierarhică, poziția socială și materială fiind exprimată și prin apropierea sau depărtarea locuinței de biserică. Pozițiile puternice fiind cele mai apropiate de incinta bisericii. Mahalaua era expresia unei comunități autarhice, autosuficiente, care își asigura nevoile zilnice în interior, cu propriul frizer, croitor, hangiu sau preot.

Și astfel, celulă lângă celulă, asemenea unui macrameu în care bunica croșeta întâi rondelele pe care le prindea apoi în fața de masă, Bucureștiul avea să devină capitala ținuturilor de la nord de Dunăre, Țara Românească.

Aici, la nord de Dunăre, aveau să se refugieze, după căderea Constantinopolului, călugări, învățați și inițiați în ortodoxie și cultura bizantină. Aceștia, conform relevațiilor, dar și revelațiilor avansate de arhitecta Dana Harhoiu, vor iniția dispunerea bisericilor ce generau mahalalele după scheme ascunse de organizare, urmând un model ideal, modelul bizantin al Ierusalimului ceresc. Astfel, bisericile erau atent localizate pe circumferința unor cercuri concentrice, urmărind reguli geometrice, direcții controlate, obținând axe și ritmuri.

Mai mult, se făcea că în fața iminenței pericolului otoman, Constantin Brâncoveanu avea să înconjoare cetatea Bucureștiului cu ziduri de apărare, puternice și înalte, după modelul lui Antonio di Pietro Avelino (zis Filarete), dispuse în formă de stea în opt colțuri, generate de două pătrate rotite la 45 de grade unul față de celălalt. Visul principilor valahi de ultimi cruciați ai ortodoxiei a prins contur. Cetatea era înconjurată de un șanț adânc inundat de apa Dâmboviței. Intrarea în cete se făcea prin porți și poduri ridicătoare. În fiecare colț străjuia un bastion, iar în interiorul cetății fiecărui bastion îi corespundea o biserică. Brâncoveanu avea să întregească la exterior ceea ce începuseră cu 150 de ani înainte, la interior, călugării și inițiații bizantini. Rețele și trasee virtuale secrete legau și marcau orașul în care: „biserica Sf. Gheorghe Vechi reprezintă vârful unghiului pe ale cărui laturi se afla, sau mai bine zis au fost poziționate, bisericile mănăstirilor Radu Vodă și Mihai Vodă. Bisectoarea acestui unghi poate fi asimilată practic cu axul Caii Moșilor, ax ce unește Mitropolia cu biserica Sf. Gheorghe Vechi… Astfel, Biserica Sf. Gheorghe Vechi, prin poziția și densitatea construcțiilor adunate în jur devine «axis mundi» al orașului București… «Axis mundi» având calitatea de a lega lumea superioară de cea inferioară, respectiv domeniul subteran de domeniul ceresc, traversând planul terestru”.

De altfel, Mircea Eliade vorbea de Țara blajinilor care se afla în subteranele inundate de apă ale Bucureștiului.

Dar din păcate visul lui Constantin Brâncoveanu nu se împlini. Turcii au aflat despre proiectele domnitorului valah, l-au adus la Constantinopole și i-au tăiat capul împreună cu cele ale fiilor săi, ca nimeni din neamul său să nu poate continua visul.

După sute de ani de „neguri”, România și Bucureștilul încep să iasă la lumină.

Regele Carol I, independența față de Imperiul Otoman, bogăția țării în cereale și petrol determină un puternic avânt economic. Saltul este spectaculos și se reflectă în spațiul urban construit.

Rând pe rând, straturile urbane se înnoiesc.

Dominante secole la rând, construcțiile din lemn încep să fie înlocuite cu cele de zidărie, piatră și, în final, beton.

Chiar dacă materialele se schimbă, câteva „constante” bine înșurubate în mentalul colectiv persistă: incertitudinea și mahalaua. Mahalalele, aceste comunități relativ mici, de 20-40 de familii, dezvoltate ca o celulă semi-urbana, și-au dedus funcții de tip celular: unitate de profesie transformată în clan, grupare auto-centrată, mentalitate limfatică și sedentară. Locuitorii mahalalelor, în principal meșteșugari, negustori și agricultori, trăiau într-o permanentă frică. De secole, taxele și impozitele în permanentă creștere, care nu le permiteau acumulări, invadatorii (începând cu popoarele migratoare, tecând prin turcii-otomani și ruși), marile incendii (1660, 1804, 1847) sau puternicele cutremure (1802, 1940, 1977) au contribuit la inducerea unei mentalități colective a incertitudinii. Până și regimul comunist, care ar fi trebuit să consolideze mentalul colectiv, mai mult l-a întărit în incertitudine. De aici, neîncrederea în proiect, adaptarea, organizarea din aproape in aproape…

Secolele de insecuritate au condus la folosirea materialelor perisabile atât pentru locuințe și biserici, cât și pentru fortificații. Paradoxal, insecurități similare au condus Occidentul în a-și ridica citadele și catedrale din piatră.

Apoi mahalalele, conservative și exclusiviste, au străbătut secolele până în modernitate și, reticente la înnoiri, au fost cele care s-au opus adesea la integrarea în structuri urbane de tip occidental.

Deși în anii 1930 arhitectura clădirilor publice era dominată de monumentalism neoclasic în așezare de palat, ocupând mijlocul și având respirație laterală, spre sfârșitul acestei perioade principalele bulevarde ale orașului devin dominate de construcții înalte (10-11 niveluri), puternice ca semn și definind un spațiu urban continuu. Încă din 1933 se terminase Turnul Telefoanelor, primul semn vertical al cosmopolitismului internaționalist, chiar arhitectul academist Petre Antonescu prins în valul imobilelor multietajate avea să închidă sau să deschidă Calea Victoriei în Piața Senatului (astăzi, Piața Națiunile Unite) cu două realizări emblematice, astăzi le-am spune landmark, blocurile „Adriatica” și „Agricol-Fonciera”.

Iar visul început atunci, în anii 1930, avea să continue timp de peste o jumătate de secol de măreție până în zilele noastre.

Astfel, cu imobile de calitate arhitecturală ridicate pe toate bulevardele Bucureștiului „umăr la umăr”, visul Micului Paris avea să devină Mare.

Aliniate la cornișă după moda haussmanniană pariziană, străzile Bucureștiului s-au închis în „ilot”-uri.

Vechile celule urbane devin acum ilot-uri urbane.

Închiderea de la strada occidentală modernă păstrează în interior încă celulele de viață patriarhală.

La stradă, Bucureștiul avea, peste noapte, să devină precum Viena, Paris sau Barcelona. Macrameul urban al secolului al XVIII-lea se transforma în dantela înaltă de la gâtul infanților spanioli.

Tot orașul devine construit uniform cu imobile pe parter și șase niveluri.

Frumos, aliniat, ordonat, dens. Ridicat pe planul grilă al polisului grecesc, înălțat precum în comanda „extrude” la șase niveluri a speculației imobiliare a caselor de raport, încins în strâmtoarea zidurilor cetății brâncovenești, orașul se sufocă.

Primarul reformator al Bucureștiului, Dem. Dobrescu, reales în 1950, după 20 de ani de la primul mandat, hotărî ca, după modelul istoric al Vienei, în sfârșit, să dărâme zidurile de incintă bucureștene, ale cetății lui Brâncoveanu.

Din nou visul nu se realiză. Zidurile cetății Bucureștiului nefiind din piatră, ci din lemn, își consumaseră de mult trăirea. Au fost de mult înghițite de colbul orașului.

Praful s-a ales, praf ce și astăzi există. Praf de București.

Supărat pe toate aceste neșanse ale orașului, Ceaușescu, conducătorul României comuniste, a ras, așa cum briciul bărbierului rade o barbă de 3 zile, fața orașului.

Neatent, el, Conducătorul sau bărbierul (istoria încă nu a elucidat cazul), a scăpat briciul în fața nerasă de 3 zile. Sângele roșu a țâșnit. Conducătorul muri. Orașul a rămas cu o rană adâncă pe fața lui cu barbă de 3 zile.

În perioada Tranziției care a urmat dispariției Conducătorului, pe fața orașului, brăzdată de nepriceperea bărbierului, și nerasă de 3 zile, au apărut, cosmopolite, piercinguri. După moda antică renăscută în anii zilelor noastre, bucăți de metal și sticlă (swarovski) înfipte în obraz, nas, urechi, limbă.

Nebunul cu fața brăzdată de o cicatrice, neras de 3 zile și plin de piercinguri, cocoțat pe un monument în formă de țeapa din Piața Revoluției (vechea Piață Regală) aruncă pe gură fatalități și profeții despre oraș:

-„Ce greci, domnule! Fanarioți da, dar ăștia mult mai târziu… Ce grilă! Zamolxis, Romani. Ăștia nici nu au ajuns pe aici. Mlaștina domnea! Mlaștina și păsările cerului!

-„Orașul ăsta parcă este un stol de porumbei. Nu stă să-l prinzi.

Uite-l cum zboară.

Aripă lângă aripă.

Umăr lângă umăr.

Nu se ating, dar nici nu sunt risipiți.

Cum să ordonezi porumbeii. Păi, pe vremea lui Ipsilanti Vodă, pe la 1798, Bucureștiul avea 67 sau 69 (ha… ha… ha…) de mahalale și peste 6.000 de case, era înconjurat de maidane pe care nevoiași-și construiau bordei de pământ, ici, colo, cu voie, fără voie. Oricum nu se vedeau, cel puțin vara se pierdeau în înălțimea buruienilor, a nalbei și a cucutei…

Mai târziu, „văru” lui Vodă Alexandru Ipsilanti, Constantin Ipsilanti încerca să-i alinieze, acolo, la fața locului, mai cu vorba bună, mai cu amenințări, dar degeaba căci străzi drepte și ceva mai largi nu s-au pomenit în București decât după focul cel mare de la ‘804. Dar, după cum se vede, nu s-a reușit a se îndrepta stradele și regula alinierile caselor nici cu fapta la fața locului, după cum nu s-a reușit nici timp de o sută de ani mai târziu, cu toate diversele planuri de alinieri.

- Domnule, aici tradiția este mai puternică decât orice măsură scrisă! Cum spunea Petre Tutea: „Inspirație și dogmă, nu normă și inițiere…”.

/Orașul a fost desacralizat. Era o dată un loc …./.

-Da , domnule, orașul este un stol de porumbei!

P.S.

…acest text, scris prin 2007, publicat pe undeva, recuperat din coșul de gunoi, spre a fi republicat, trebuie amendat pentru rea-voință, îmi amintesc, atunci când l-am scris eram „cumva” în raport cu orașul pe care îl parcurgeam, acum sunt „altfel” pentru că și în ochii mei arată altfel, este mult mai curat, este chiar foarte curat…

(Mulțumesc: G. Ionescu-Gion, Istoricul Bucureștilor; C. Sfințescu, Urbanistica generală; Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației)