Bucureștiul ca proiect colectiv. Fragmente dintr-o practică urbană între 1998–2026
Sunt la o conferință în Deltă despre noua programare financiară cu reprezentanții de la DG Regio, administrație locală și centrală și se discută aprins despre cum facem mai eficiente și cu mai mare impact investițiile europene. Profit de pauza de cafea și îl întreb pe conducătorul echipei Comisiei Europene dacă a auzit vreodată discutându-se despre regenerarea Dâmboviței și importanța unui astfel de proiect pentru București. Am rămas surprins să-mi spună direct că el vede o mare problemă în implementarea unui proiect atât de complex, atât timp cât responsabilitatea este împărțită, cu mici șanse de realizare dacă nu se va schimba forma de administrare a Bucureștiului (wow, omul chiar știe ce vorbește!).
A trecut direct să-mi povestească despre Varșovia (polonez fiind), cum aceasta a trecut printr-o experiență similară de mulți ani de stagnare, din cauza unei fragmentări a planurilor de dezvoltare generate de împărțirea atribuțiilor pe districte. Odată cu reformarea administrativă și cu alegerea unui primar general puternic și responsabil de planul de dezvoltare, Varșovia este astăzi unul dintre orașele europene cu cele mai eficiente rețele de mobilitate din Europa și cu un grad de absorbție al fondurilor incredibil.
Păi, să nu te întrebi dacă nu cumva „descentralizarea” prost înțeleasă este principalul motiv pentru care Bucureștiul a ratat sistematic proiectele majore și înregistrează astăzi un deficit de dezvoltare - cu tot efortul nostru, al meu și al multor alți arhitecți, urbaniști sau inițiative cetățenești valoroase?
Privind retrospectiv ultimii aproape treizeci de ani, îmi dau seama că traseul meu profesional a fost definit încă de la început de o dublă perspectivă: cea a comunicării și cea a dezvoltării urbane. Am fondat două companii în 1994-1995 care, deși veneau din domenii diferite, au funcționat permanent în complementaritate: DC Communication, companie de PR și comunicare strategică, și Re-Act Now, companie de arhitectură. Această dublă experiență antreprenorială m-a pus foarte devreme în situația de a conduce și dezvolta două businessuri distincte, dar congruente prin impactul lor comunitar. În timp, sinergiile dintre cele două domenii au generat o abordare diferită asupra orașului - una în care comunicarea, cultura și arhitectura nu funcționau separat, ci ca instrumente integrate de transformare urbană. Nu aș fi reușit în această construcție antreprenorială fără partenerii-cheie Crenguța Roșu la DC Communication și Mario Kuibuș la Re-Act, alături de o echipă mare de contribuitori direcți la tot ce a urmat și cărora le mulțumesc pentru sprijin.
Această perspectivă hibridă mi-a influențat decisiv toate proiectele ulterioare. Nu am privit niciodată arhitectura exclusiv ca producție de obiecte construite și nici comunicarea doar ca mecanism de promovare. M-a interesat mai degrabă capacitatea lor comună de a genera comunități, de a schimba percepții și de a activa spații urbane.
„Nu m-a interesat niciodată doar clădirea ca obiect, ci orașul ca experiență socială” - aceasta este probabil fraza care rezumă cel mai bine traseul meu profesional din ultimii aproape treizeci de ani. Privind retrospectiv, îmi dau seama că toate proiectele în care m-am implicat în București au avut o temă comună: reconectarea oamenilor la orașul lor.
Am început să lucrez în București într-un moment complicat, într-un oraș aflat între ruină și speculație, între memorie și uitare. La sfârșitul anilor ’90, centrul istoric era aproape abandonat. Patrimoniul era perceput mai degrabă ca o problemă administrativă decât ca o resursă culturală și economică. În acel context, primele mele proiecte au apărut nu dintr-o strategie clară, ci dintr-o nevoie instinctivă de a demonstra că orașul poate fi recuperat prin cultură, investiție și comunitate.
Primul moment relevant a fost revenirea lui Mario Kuibuș în țară, după aproape 10 ani de experiență la Viena și realizarea primului proiect împreună. Fondasem compania Re-Act Now cu câțiva ani înainte, dar colaborarea noastră a debutat, practic, cu realizarea „Centrului de Informare al Comisiei Europene” din clădirea Bibliotecii Universitare, proiect dezvoltat ca parte integrantă din Programul de Informare și Comunicare pentru preaderarea la Uniunea Europeană, pe care îl coordonam din perspectiva de consultant pe comunicare strategică (DC Communication a fost contractantul Comisiei Europene pentru strategia de comunicare în România pe perioada 1996-2010).
Realizarea Centrului de Informare al Comisiei Europene din cadrul Bibliotecii Centrale Universitare a reprezentat pentru mine mai mult decât un proiect de amenajare interioară sau un exercițiu de arhitectură instituțională. A fost primul moment în care am înțeles cu adevărat potențialul arhitecturii ca instrument de comunicare publică și ca infrastructură simbolică într-o societate aflată în transformare.
La sfârșitul anilor ’90, România traversa una dintre cele mai intense perioade de redefinire identitară și instituțională după căderea comunismului. Aderarea la Uniunea Europeană nu era doar un obiectiv politic sau economic, ci și un proces profund cultural și psihologic. Exista o nevoie uriașă de „traducere” a ideii europene într-o experiență accesibilă publicului larg.
În acel context, Centrul de Informare al Comisiei Europene nu putea fi gândit ca un simplu birou administrativ sau ca o infrastructură birocratică. Împreună cu Mario Kuibuș am încercat să construim un spațiu care să comunice deschidere, transparență și accesibilitate - valori care în România acelor ani erau încă fragile și abstracte. În România postcomunistă, instituțiile publice erau încă asociate cu opacitatea, controlul și distanța față de oameni. Prin designul Centrului încercam exact contrariul: să generăm apropiere, acces și dialog.
Într-un anumit sens, Centrul de Informare a fost primul proiect în care am aplicat ideea unei „arhitecturi de comunicare”. Miza nu era estetica în sine, ci capacitatea spațiului de a transmite un mesaj politic și cultural fără să devină propagandistic. Spațiul a fost proiectat ca o formă de diplomație culturală tradusă în arhitectură. Am realizat atunci că orașele comunică permanent cu locuitorii lor - prin spații deschise sau închise, prin accesibilitate sau excludere, prin memorie sau prin ștergerea ei. De fapt, ceea ce numim astăzi „placemaking”, urbanism participativ sau activare urbană își avea, pentru mine, originile conceptuale chiar în acel proiect de la BCU. Acolo am înțeles că arhitectura poate deveni o formă de pedagogie civică si infrastructură de încredere publică.
A urmat, în 2000, Proiectul Amsterdam Grand Café, ce a avut pentru mine o importanță mult mai mare decât cea a unei investiții private sau a unui proiect de amenajare din centrul istoric. A fost, de fapt, primul meu contact direct cu complexitatea regenerării urbane reale - cu tot ceea ce înseamnă relația dintre spațiu public, economie locală, accesibilitate, politici urbane și comportament social.
La acel moment, zona Lipscăniei era încă percepută ca o zonă degradată și nesigură, iar strada Covaci era departe de imaginea comercială și turistică pe care o are astăzi. Clădirile erau abandonate, infrastructura era precară, iar administrația locală nu avea încă o strategie coerentă pentru regenerarea zonei. În acel context, Amsterdam Grand Café a funcționat aproape ca un pionierat urban. Nu era doar o cafenea, ci o intervenție care încerca să demonstreze că centrul istoric poate redeveni un loc viu și atractiv pentru oraș.
Pentru mine, proiectul a fost esențial și pentru că aveam simultan rolul de arhitect, dezvoltator și investitor. Am avut norocul să am alături patru parteneri olandezi care veneau cu o cultură urbană ce recunoștea valoarea unui centru istoric. Această nouă poziție m-a obligat să înțeleg orașul nu doar din perspectiva designului sau a patrimoniului, ci și din cea a valorii economice reale a unui teritoriu urban.
Am descoperit atunci că regenerarea urbană nu se produce prin arhitectură singură, ci prin ecosisteme fragile de accesibilitate, economie și viață publică.
Amsterdam Grand Café a devenit rapid una dintre cele mai cunoscute și active locații din zonă, un landmark. Spațiul funcționa ca un magnet urban într-un moment în care centrul istoric nu avea încă o infrastructură culturală sau comercială coerentă. Oamenii veneau nu doar pentru consum, ci pentru experiența unui alt tip de București - mai european, mai relaxat, mai deschis. Succesul proiectului a contribuit indirect la schimbarea percepției asupra centrului istoric și la apariția altor investiții private în zonă. Într-un anumit sens, Amsterdam Grand Café făcea parte din primele semnale că Centrul Vechi poate redeveni o resursă urbană. Dar experiența aceasta m-a învățat și ceva fundamental despre vulnerabilitatea regenerării urbane atunci când administrația nu înțelege mecanismele reale ale unui ecosistem urban.
La câțiva ani după dezvoltarea proiectului, autoritățile locale au decis pietonalizarea centrului istoric. Ideea în sine nu era greșită - dimpotrivă, susținusem constant necesitatea reducerii traficului auto și recuperării spațiului public pentru oameni. Problema a fost însă modul în care această pietonalizare a fost implementată: fără strategie economică, fără infrastructură logistică și fără înțelegerea dependenței comerciale față de accesibilitate și fluxuri urbane. Pietonalizarea a fost tratată exclusiv ca intervenție fizică și administrativă, nu ca proces urban complex.
Așa am realizat că un spațiu pietonal nu funcționează automat doar pentru că elimini mașinile. Centrul istoric are nevoie de o infrastructură integrată: acces controlat pentru aprovizionare, management al spațiului public, politici culturale, mix funcțional și o economie urbană diversificată. În lipsa acestor mecanisme, zona a început treptat să se transforme într-un monocult comercial dependent aproape exclusiv de consum nocturn și entertainment din cauza cărora suferă și astăzi.
Pentru Amsterdam Grand Café, această transformare a fost crucială; lipsa accesibilității, dificultățile logistice și schimbarea radicală a profilului urban al zonei au afectat profund funcționarea businessului. Ca urmare, deși fusese unul dintre cele mai de succes și influente spații din centrul istoric, a intrat în declin și, în cele din urmă, în colaps economic. Paradoxal, proiectul care contribuise la reactivarea centrului vechi devenea victimă a unei regenerări urbane incomplete și prost gestionate.
Colapsul treptat al unor businessuri din centrul istoric, inclusiv Amsterdam Grand Café, pe fondul unor decizii administrative incoerente, m-a făcut să înțeleg că regenerarea urbană nu poate fi lăsată exclusiv în seama administrației sau a investițiilor private individuale. În lipsa dialogului și a unei înțelegeri reale a mecanismelor urbane, chiar și intervențiile bine intenționate pot produce efecte distructive asupra ecosistemului unui oraș.
Din această nevoie apare Asociația Investitorilor din Centrul Istoric (AICI) - prima formă organizată de reprezentare civică a rezidenților, antreprenorilor și investitorilor din zona Lipscani-Covaci. Inițiativa a apărut ca reacție directă la deciziile administrative luate fără consultare publică și fără o înțelegere a efectelor pe termen lung.
Cam atunci am început să înțeleg că orașul este, în primul rând, un proces de negociere între multiple interese și actori; regenerarea urbană nu înseamnă doar proiecte bune, ci și capacitatea de a construi mecanisme de dialog între comunitate și administrație. AICI încerca exact acest lucru: să construiască o voce colectivă într-un moment în care administrația funcționa aproape exclusiv unilateral, iar cultura consultării publice era cvasi-inexistentă. Deciziile privind spațiul public, accesibilitatea sau infrastructura erau luate administrativ, fără studii de impact și fără dialog cu comunitățile afectate.
Beneficiind de parteneriatul cu investitorii olandezi, am început să invităm experți internaționali în regenerarea urbană a centrelor istorice, mobilitate urbană și pietonalizare. Am adus experți întâi de la primăria din Amsterdam și am extins ulterior analizele noastre către Copenhaga (întâlnirea cu Jan Gehl a fost o piatră de hotar), Barcelona, Viena, am căutat să înțelegem de ce anumite procese funcționează într-un oraș și eșuează în altul. Din acest proces de învățare forțată am înțeles că pietonalizarea nu este un scop în sine, ci rezultatul unei infrastructuri care include transport public, logistică, economie locală, locuire, spațiu public și management cultural.
Un centru istoric nu poate supraviețui doar prin entertainment și consum, ci are nevoie de comunități reale și de un echilibru funcțional - aviz celor ce nu văd problemele existente chiar și astăzi în Centrul Istoric ce încă așteaptă o corecție!
În multe feluri, acea perioadă a fost pentru mine o formă de școală urbană practică, mai intensă decât orice experiență academică. Interacțiunea directă cu problemele reale ale zonei - conflictele dintre locuire și comerț, dintre accesibilitate și pietonalizare, dintre patrimoniu și presiunea economică - m-a obligat să dezvolt o abordare mai integrată asupra orașului. Întâlnirea cu metodologia inovativă în urbanism a companiei Space Syntax din Londra și reîntoarcerea în România a arhitectei Esenghiul Abdul (senior expert) au creat premisele înființării în parteneriat a Space Syntax România - ce urma să aibă un rol important în analizele și strategiile urbane dezvoltate ulterior.
Privind retrospectiv, AICI nu a fost doar o organizație civică punctuală. A fost una din primele forme de urbanism participativ informal din Bucureștiul postcomunist și, pentru mine, personal, începutul unei evoluții profesionale dinspre arhitectură către o practică urbană mai largă, aflată la intersecția dintre comunitate, cultură, economie, sustenabilitate și politici publice.
În 2004, odată cu achiziția clădirii fostei Burse de Mărfuri din Piața de Flori, ce urma să devină spațiul cunoscut astăzi ca The ARK, m-am lovit de o nouă provocare; clădirea, monument istoric de clasă B, proiectată de arhitectul italian Giulio Magni, fusese declarată în stare de colaps după incendiul devastator din 1990. Era o ruină abandonată într-un teritoriu aproape invizibil pentru București - o zonă rămasă în spatele Casei Poporului, complet deconectată de restul orașului atât fizic, cât și simbolic.
La începutul anilor 2000, zona Uranus-Rahova era aproape absentă din imaginarul Bucureștiului contemporan. Deși aproape de Casa Poporului, zona funcționa ca un teritoriu marginal, rămas suspendat între trauma demolărilor comuniste și abandonul postcomunist. Era un spațiu fragmentat, cu răni urbane încă vizibile și cu o memorie colectivă aproape ștearsă.
În acel context începe colaborarea cu British Council și dezvoltarea campaniei „Va urma”, unul dintre primele proiecte integrate de activare comunitară și regenerare culturală din București. British Council a avut un rol esențial în acest proces, nu doar prin sprijin instituțional, ci și prin conectarea noastră la o rețea internațională de practici și specialiști în regenerare urbană participativă. Așa l-am întâlnit pe Peter Bishop, unul dintre cei mai importanți specialiști britanici în urbanism temporar și regenerare prin activare culturală, fost director al Design for London și una dintre figurile centrale ale practicilor de „meanwhile use” din Marea Britanie. Întâlnirea cu el a fost decisivă pentru felul meu de a gândi arhitectura și urbanismul.
Atunci am înțeles că, uneori, cele mai importante transformări urbane nu încep cu planuri mari și investiții masive, ci cu intervenții temporare care schimbă percepția colectivă asupra unui loc. Mi-a rămas în cap această idee, și efectele ei se văd în multe dintre proiectele mele ulterioare.
„Va Urma” nu era gândit ca un simplu eveniment cultural, ci ca o campanie de reconectare simbolică și socială a orașului cu o zonă devenită invizibilă. Foloseam cultura, filmul, intervenția artistică și spațiul public ca instrumente de reactivare urbană.
În acest context a apărut Grădina E-Uranus - un cinematograf și spațiu cultural în aer liber, amplasat în curtea fostei Vămi Antrepozite. La început, proiectul părea aproape imposibil. Zona nu era pe niciunul din traseele culturale ale Bucureștiului, iar ideea de a aduce publicul într-un teritoriu perceput ca periferic și nesigur părea riscantă. Deși a activat doar 2 ani, a devenit o destinație pe harta culturală a Bucureștiului alternativ, iar ulterior a devenit locul cunoscut al Balkanik festival.
Mai important însă decât programul cultural a fost procesul de învățare pe care îl genera. Când lucrezi direct cu comunități locale, cu artiști, antropologi, urbaniști și organizații internaționale, înțelegi că fiecare teritoriu are propriile sale ecologii sociale și culturale, și că regenerarea urbană nu poate fi aplicată mecanic. Orașul nu poate fi reparat doar prin arhitectură, ci trebuie mai întâi reactivat emoțional și cultural.
În paralel, reabilitarea clădirii The ARK (www.theark.ro), proiect realizat de Re-Act Now, începea să devină nucleul unei noi infrastructuri creative pentru București. Construisem, practic, primul HUB creativ din România, deși încă nu-i spuneam așa. Clădirea găzduia rezidențele artistice ale CIAC (Centrul Internațional de Artă Contemporană), în vecini se lansase proiectul „La Bomba” și numeroase alte inițiative independente care transformau treptat Uranus-Rahova într-un laborator urban alternativ.
Am primit încă o lecție în acea perioadă: procesele urbane autentice nu pot fi accelerate artificial, ci au nevoie de timp, de încredere și de capacitatea de a construi comunități în jurul unor experiențe comune.
La ARK am mutat ulterior și Târgul Țăranului, proiect realizat împreună cu Muzeul Țăranului Român și inspirat de mișcarea Slow Food. Piața nu era doar un loc de comerț alternativ, ci un instrument de reconectare între oraș și rural - subiect la care am revenit și în anii ce au urmat. În 2010, Târgul Țăranului devenea prima piață acreditată Earth Market din România în rețeaua internațională Slow Food. www.targultaranului.ro
Ca rezultat direct al activității din zona Uranus Rahova s-a născut proiectul cunoscut sub numele de TUB - Transcentral Urban București. Mario Kuibuș a avut idea unui traseu circular și, la propunerea mea, am decis să-l transformăm într-un proiect colaborativ la care am invitat mai mulți arhitecți despre care știam că sunt creativi și deschiși unui astfel de experiment. Împreună am realizat o primă versiune a conceptului, ce a fost prezentat în 2006 la expoziția anuală organizată de OAR la Sala Dalles. Activarea publică din jurul conceptului TUB a avut ca instrument și un film realizat de regizorul Cristi Puiu, film ce a fost prezentat și la Festivalul de Arhitectură de la Londra, unde s-a bucurat de o primire foarte frumoasă.
Proiectul TUB - Transcentral Urban București a reprezentat unul dintre cele mai ambițioase și complexe demersuri de planificare urbană realizate pentru București după 1990 și, pentru mine, momentul în care am putut închega experiențele acumulate în teren - din centrul istoric, Uranus-Rahova, ARK sau Dâmbovița - într-o viziune urbană coerentă la scară metropolitană. Zona centrală a Capitalei fusese fragmentată profund de intervențiile comuniste și de dezvoltările incoerente ale tranziției postcomuniste. Orașul își pierduse legăturile organice dintre cartiere, spații publice și trasee istorice. TUB încerca să repare exact această ruptură.
În concepția TUB, centrul Bucureștiului nu mai era văzut ca un teritoriu invadat de mașini, ci o succesiune de experiențe urbane conectate: piețe, grădini, trasee culturale, spații publice și relații între cartiere istorice.
În 2011, Primăria Municipiului București a organizat o competiție pentru realizarea strategiei integrate de dezvoltare urbană a zonei centrale a Capitalei. În jurul proiectului TUB s-a format unul dintre cele mai importante consorții interdisciplinare de proiectare urbană din România la acel moment: 13 companii și peste 120 de specialiști - arhitecți, urbaniști, ingineri, peisagiști, sociologi și experți în mobilitate. Consorțiul a câștigat licitația și reușește, după 9 luni de contestații și blocaje în justiție, să semneze contractul.
Acest moment a fost foarte important, deoarece era pentru prima dată când rezultatul unei inițiative comunitare printr-un proces de co-creație - proiectul TUB câștigă o competiție publică și devine, după studii și analize aprofundate, Planul Integrat de Dezvoltare Urbană al Bucureștiului istoric. https://centralbucuresti.ro
Unul din cele mai importante aspecte ale proiectului PIDU a fost caracterul său multidisciplinar și nivelul de cercetare implicat. În cadrul contractului au fost realizate: studii complexe de mobilitate; analize de conectivitate urbană; studii de morfologie urbană; cercetări istorice; cartografieri sociale și funcționale; și multiple procese de consultare publică.
Pentru prima dată în București era utilizată la scară mare metodologia Space Syntax, una din cele mai avansate metode de analiză a relațiilor dintre configurația spațială și comportamentul urban. Prin această metodologie am înțeles mai bine funcționarea tramei istorice a orașului și impactul pe care l-au avut intervențiile din anii ’80, când aproape o treime din centrul Bucureștiului a fost demolat și destructurat.
Întregul efort de analiză și planificare a urmărit înțelegerea felului în care oamenii folosesc și percep spațiul urban: fluxuri pietonale; conectivitate; accesibilitate; intensitate urbană; și relația dintre mobilitate și viața publică.
Această abordare era fundamental diferită de urbanismul tradițional practicat până atunci în București. Cea mai importantă dimensiune a proiectului a fost caracterul său integrator. Pentru prima dată, Bucureștiul era privit ca un organism relațional, în care patrimoniul, mobilitatea, cultura, ecologia și economia urbană nu puteau fi separate.
Rezultatul nu a fost un document strategic abstract, ci un sistem urban concret de intervenții. PIDU are peste 60 de proiecte dezvoltate până la nivel de studiu de fezabilitate și proiect tehnic ce așteaptă să fie implementate (se și întâmplă deja). PIDU, ca strategie, propune realizarea unei infrastructuri adecvate pentru un circuit prioritar pietonal (de tip „sharespaces” - fără eliminarea totală a traficului auto) ce leagă spațiile publice relevante din zona centrală a Bucureștiului. Propune, de asemenea, organizarea de competiții de arhitectură pentru spațiile publice relevante ale orașului (denumite „camere urbane”) ce se află pe acest circuit prioritar pietonal, echipat cu un sistem integrat de parcări subterane, noduri de transport public intermodale sau refuncționalizări culturale pentru clădiri istorice din patrimoniul primăriei.
În multe feluri, PIDU anticipa numeroase teme care astăzi domină discursul urban european: orașul de proximitate; infrastructura verde-albastră; mobilitatea sustenabilă; regenerarea prin spațiu public și urbanismul orientat către calitatea vieții.
Colaborarea cu antropologul Vintilă Mihăilescu în toți acești ani a fost continuă, dezvoltând împreună mai multe proiecte legate de rural-urban și de legătura om /natură. www.traditiicreative.ro
Studiul grădinilor din Pajura - deși un proiect mult mai mic - îmi confirmase deja că urbanismul nu poate fi separat de antropologie și memorie socială. Realizat în 2006/2007, studiul din Pajura a influențat profund proiectele mele ulterioare legate de infrastructură verde, Dâmbovița sau ecologie urbană. Acolo am început să înțeleg că relația dintre oameni și oraș trebuie privită și ca o relație biologică, emoțională și culturală - nu doar funcțională.
Experiența acumulată în timpul lucrului cu Vintilă Mihăilescu la grădinile din Pajura a fost una dintre cele mai subtile, pentru că am putut să identific elementul pe care orașele îl pierd adesea cel mai repede și îl reconstruiesc cel mai greu: intimitatea comunitară.
Începând cu 2007, relația mea cu Dâmbovița devine la fel de importantă ca și proiectul TUB. Proiectul EcoDâmbovița apare în contextul deschiderii biroului Space Syntax România, într-un moment în care devenea tot mai evident că Bucureștiul dezvoltase o relație profund dezechilibrată cu propriul său teritoriu natural. Dâmbovița fusese redusă aproape exclusiv la rolul de infrastructură hidrotehnică și canal de tranzit, complet separată de viața orașului și de potențialul ei ecologic, cultural și social. În acel moment, majoritatea proiectelor urbane din București tratau râul într-o logică inginerească și peisagistică. EcoDâmbovița propunea pentru prima dată o schimbare radicală de paradigmă: Dâmbovița nu mai era privită ca simplu canal tehnic, ci ca infrastructură ecologică și coloană vertebrală metropolitană, să construiască o logică integrată între ecologie, mobilitate, spațiu public și comunități urbane.
Dâmbovița devenea unul dintre elementele structurante ale acestei noi geografii urbane, iar mobilitatea lentă - pietonală și ciclistă - era tratată nu doar ca infrastructură alternativă, ci ca instrument de regenerare urbană și coeziune socială.
Una dintre cele mai inovatoare dimensiuni ale proiectului era însă relația cu comunitatea științifică și academică aflată de-a lungul Dâmboviței. Râul era gândit și ca infrastructură a cunoașterii. Până atunci, aceste instituții funcționau izolat unele de altele și aproape complet deconectate de spațiul râului. Apărea pentru prima dată ideea unei axe academice și culturale de-a lungul Dâmboviței - un coridor urban al cunoașterii capabil să genereze cercetare interdisciplinară; inovație urbană; spații publice educaționale; și noi forme de interacțiune între oraș și mediul academic.
Împreună cu Ivan Patzaichin, cu care am fondat, în 2010, Asociația Ivan Patzaichin - Mila 23, am transformat, prin 2012-2013, un prim tronson al Dâmboviței în „pietonal cu acces la apă”. Se întâmpla în zona Bibliotecii Naționale. Pentru prima dată după decenii, oamenii puteau coborî din nou la apă. Cu această nouă infrastructură, comunitatea „Dâmbovița Smart River” dezvolta, între 2013 și 2019, un nou cadru de dialog urban și comunitar. Atunci mi s-a format opinia pe care nu am încetat s-o afirm public, aceea că „Dâmbovița este cea mai complexă infrastructură urbană din România”. www.dambovitasmart.ro
În ultimii ani, preocuparea mea s-a concentrat tot mai mult asupra relației dintre climă, ecologie urbană, sustenabilitate și infrastructură verde.
În 2020 am pornit împreună cu Nod MakerSpace construcția unei noi platforme, cu numele „Dâmbovița Apă Dulce”, ce și-a propus să ducă la bun sfârșit până în 2035 această viziune. www.dambovitaapadulce.ro
Privind retrospectiv, perioada 1998-2026, îmi dau seama că toate aceste proiecte - de la Centrul de Informare al Comisiei Europene până la Dâmbovița Apă Dulce - au avut aceeași miză: construirea unui București mai conectat la propriile sale resurse culturale, sociale și naturale.
Experiența căpătată de mine în toți acești ani mi-a schimbat foarte mult modul în care înțeleg orașul și felul în care propun soluții. Până să ne apucăm să desenam este nevoie de analize și discuții, multe discuții, pentru a definii tema, obiectivele, instrumentele de intervenție. Cel mai păgubos este să copiem rețete de intervenții urbane „văzute în altă parte” sau să credem că doar investițiile în infrastructură înseamnă regenerare. Preluarea unor „principii” fără o înțelegere a contextului și a impactului de la caz la caz devine o frână în dezvoltarea corectă a orașului. Principii de genul „parcările atrag trafic, nu construim parcări“ sau „nu tăiem sau nu mutăm nici un copac” într-un oraș ce are nevoie de regândire funcțională trebuie înlocuite cu „mai mult spațiu verde pe locuitor” sau „mai mult spațiu pentru pietoni și bicicliști”.
Planificarea urbană participativă a devenit main stream, se predă și la facultate, dar aplicată ca o rețetă fără să înțelegem problemele reale ale unui spațiu public, dinamica economică dincolo de prețul pe metrul pătrat al construcției și al pieței imobiliare, trebuie să țină cont în primul rând de principii esențiale dovedite de practica urbană; exemplu: un spațiu pietonal comercial are nevoie de acces în maximum 100 de metri la transport public sau privat (Centrul istoric suferă din această cauză dramatic în zona sa centrală, problemă pe care nimeni nu a abordat-o sistemic, să o corecteze până astăzi).
Bucureștiul are nevoie de proiecte valoroase și de amploare, nu putem rămâne la nivelul etern de refacere de străzi, noi pasaje și reabilitare spații verzi. Spuneți-mi o clădire landmark construită în București în ultimii 35 de ani?! Nu avem așa ceva. Biblioteca Națională, spre exemplu, este un eșec atât prin arhitectură, dar mai ales prin conectarea culturala la oraș. Poate învățăm din aceste greșeli și când investim sute de milioane în București să ieșim din cumetria balcanică și să deschidem orașul
către competiții internaționale pe niște teme de concurs ce au la bază o strategie și o viziune de oraș al viitorului, prea mult am rămas în paradigma de reparat problemele curente ale orașului și am neglijat total dezvoltarea lui.
Orașul se schimbă, noi ne schimbăm și asta face meseria noastră, a arhitecților, atât de atractivă și inovatoare, dar să nu uităm niciodată că în același timp vine și cu o mare responsabilitate față de comunitate, azi și în viitor.