Dâmbovița. Râul care n-a mai fost - și care va fi

Bucureștiul are, încă, un râu. Dar de mai bine de un secol, Dâmbovița a fost - pe rând - îndiguită, mutată, betonată, uitată, redescoperită, reproiectată și, de cele mai multe ori, lăsată în urmă. „Bucureștiul care n-a mai fost” este, înainte de orice, un București care n-a mai fost cu fața spre apa lui.

Articolul propune o relectură a acestei relații în trei timpi - ce a fost, ce este (de 35 de ani, apoi de 5 ani), ce va fi - prin trei perspective: a bucureștenilor, a arhitecților și a celor care lucrează astăzi pe mal: ingineri, biologi, sociologi, antropologi.

Cadrul teoretic e împrumutat de la sociologul Călin Cotoi¹: Dâmbovița ca teritoriu hidro-social fragmentat între râul-fantomă (cuva betonată, moștenire socialistă) și râul viu (neoliberal-verde-creativ). Cadrul istoric pornește de la prezentarea profesorului Bogdan Andrei Fezi² (OAR București) cu titlul revelator: „De la medalia internațională de aur din 1939 la viziunea pentru 2035” - un a