Bucureștiul meu

O dâră de lumină portocalie se prelinge în cameră printre draperiile grele de catifea vișinie. O privesc prin ochii întredeschiși. Ușa de la balcon e înaltă și îngustă ca o girafă. Bunica m-a pus la somn, dar mie mi-e frică să închid ochii. Dintr-un tablou de deasupra patului mă privește o bătrână, care gătește ceva într-un ceaun. Ceaunul pare suficient de mare cât să încap cu totul în el. În zilele de vară, bunica ține mereu draperiile trase ca să nu intre căldura. Draperiile sunt un amortizor pentru lumea agitată de afară. În casă, bunica e regină peste obiecte, mirosuri, gusturi și sunete. 

Pe seară când afară se lasă răcoarea, bunica dă draperiile în lături cu un gest teatral. A venit timpul să ieșim la plimbare cu Bobi, cockerul tricolor, care mi-e ca un frate mai mare, doar cu câțiva ani mai în vârstă decât frații mei umani. Înainte să plecăm, o să primim fiecare câte o bomboană. Amândoi știm asta. La 3 secunde după ce bunica ridică capacul bombonierei vișinii și se aude