RDW

BUCUREŞTI: UN ORAŞ POSTMODERN?

Bucharest: A Postmodern City?

Înainte de a încerca să răspund la această întrebare, sunt necesare câteva precizări.În remarcabila lucrare De la Renaissance à la Postmodernité une histoire de la philosophie moderne et contemporaine aflăm că: „Postmodernismul îşi găseşte originea în domeniul artei, în particular în arhitectură (americanul Charles Jencks) în cursul anilor ’70”.1 Este flatant pentru arhitecţi, iar pe de altă parte, iată-ne în faţa unei neaşteptate confirmări a tezei că filosofia se va dizolva în artă.2 Să privim acum definiţia: „Termenul Postmodernism are o semnificaţie şi o referinţă vagă, mai aproape de o familie (în sensul Wittgenstein) decât de un concept clar definit. Astfel, diferiţi autori se găsesc înrudiţi cu Postmodernismul pentru motive diverse şi care nu se întâlnesc în mod necesar. Este cazul în filosofie al americanilor Richard Rorty şi H.T. Engelhardt, al francezilor Jean-François Lyotard şi Michel Serres sau al italianului Gianni Vattimo”.3În arhitectură, lucrurile nu stau mult diferit. O listă (1979) a lui Charles Jencks includea, în „cele şapte aspecte ale Postmodernismului”: istoricismul, revivalismul strict, neo-vernacularul, contextualul, metafora şi metafizica, spaţiul postmodern.4

Faţă de un asemenea termen „valiză” – coerent, de altfel, cu esenţa relativistă, refractară ierarhizărilor şi ideii de sistem a mişcării – mă voi opri la ceea ce consider revelator pentru tema abordată.

CARACTER ETEROGEN, DIVERSITATE, MIXTITATE5

Bucureştiul, construit în majoritatea ţesutului său între sfârşitul secolului al XIX-lea şi actualitate, poartă mărci stilistice diferite: arhitectură veche religioasă; eclectism (cult – monumental sau popular – local); şcoală naţională (în diferitele ei variante); arhitectură modernă interbelică; încercări de: gotic, maur, art deco; rubedenii ale barocului stalinian; arhitectură „socialistă”; arhitectură contemporană – totul coexistând într-o fericită „discordia concordante”.6

În multe cazuri avem de-a face cu o mixtitate în contiguitate. Putem cita dintr-o amplă listă: Calea Victoriei, bulevardele axului Nord, Bulevardul Dacia şi o largă zonă limitrofă, străzile cu nume de capitale şi cele cu nume de aviatori etc.

Calitatea acestor fragmente de ţesut este de netăgăduit. Într-o (extrem de abruptă) analiză a cauzelor reuşitei am putea nota: pertinenţa regulamentelor epocii; profesionalismul şi conştiinţa arhitecţilor, natura, obiectivele şi

comportamentul comanditarilor; puterea anumitor coduri şi adeziunea la ele.

Aud deja întrebarea: Bucureştiul se află deci de mai bine de un secol în postmodernism, fie el şi parţial?

Dacă acceptăm cà postmodernismul nu reprezintă numai un moment istoric şi produsul deliberat al acestuia, ci şi o atitudine (precum: „barocul”, „clasicul”, „romanticul”) sau rezultatul „natural” al unui cumul de factori – răspunsul nu poate fi decât pozitiv.

Fapt excepţional? Prin natura lor istorică, oraşele agreghează intervenţii cultural-artistice diferite. Deci, situaţie generică curentă, nuanţe de coloratură putând conduce însă la diferenţe calitative considerabile. Sunt mai degrabă rare cazurile unde situaţii istorice particulare şi-au pus o amprentă atât de puternică încât totalitatea se estompează în favoarea acestei preeminenţe. Acum o jumătate de mileniu, florentinii au creat, în câteva decenii, un model urban (restrâns, fără îndoială) care continuă să fascineze oamenii de pretutindeni.

A nu fi legatarii unui asemenea model (sau ai bulevardelor pariziene, ai Manhatanului, ai Brasiliei) merită a ne împinge a căuta sau a recrea, cu orice preţ, situaţii comparabile? Nu!

Postmodernismul – cu excesivele lui entuziasme, cu marile aproximări şi confuzii teoretice, cu inconsistentele experimente arhitecturale – are, poate, meritul de a ne elibera de anumite complexe, de a ne scoate dintr-o infertilă „pensée unique”.

Arhitectura a dus o crâncenă bătălie pentru a fi „conştiinţă”, când ce aşteaptă oamenii, în primul rând, de la ea sunt „trăiri”.

Trăiesc astfel, de câte ori sunt la Bucureşti, farmecul plimbărilor pe străzi care permit, în fiecare moment, întâlnirea cu o bună arhitectură sau descoperirea unor încântătoare atmosfere.7

Sunt multe lucruri de făcut, dar aceasta este, probabil, autentica moştenire. Ea se află într-o avansată precaritate. Să n-o lăsăm să dispară.

Caracterul Bucureştiului depinde de aceasta!

1 Gilbert Hottois – DE LA RENAISSANCE A LA POSTMODERNITE, De Boeck, 1997, pg. 464, trad. N.L.2 Arthur Danto – L’ASSUJETTISSEMENT PHILOSOPHIQUE DE L’ART, Ed. du Seuil, Paris, 1993. „Astăzi, filosofia apare aproape ca o parte a lumii artelor…”, pg. 10, trad. N.L.3 Ibidem 1, pg. 463, trad. N.L.

4 Charles Jencks – LE LANGUAGE DE L’ARCHITECTURE POST-MODERNE, Academy Editions, London, 1979, pg. 129, trad. N.L.

5 Jane Jacobs – THE DEATH AND LIFE OF GREAT AMERICAN CITIES, Ramdom House, 1961

6 Serlio, 1584 – SETTIMO LIBRO, pg. 168

7 Silvia Colfescu – „Câteva străduţe bucureştene: un microcosmos”, ARHITECTURA, nr. 2/2011, pg. 43-49

 

Before we attempt to answer this question, a number of definitions are required.As the remarkable work De la Renaissance à la Postmodernité: une histoire de la philosophie moderne et contemporaine informs us: “Postmodernism has its origins in the art and, in particular, the architecture (the American Charles Jencks) of the 1970s.”1 This is flattering to architects, but on the other hand, we are confronted with an unexpected confirmation of the theory that philosophy will dissolve into art.2 Let us now have a look at the definition: “The term Postmodernism has a vague meaning and object, closer to a family (in Wittgenstein’s sense) than a clearly defined concept. Thus, various authors are found to be akin to Postmodernism for various reasons and do not necessarily coincide. In philosophy, such is the case of the American Richard Rorty and H. T. Engelhardt, the French Jean François Lyotard and Michel Serres, and the Italian Gianni Vattimo.”3In architecture, things are not otherwise. In his list of “seven aspects of Postmodernism” (1979) Charles Jencks includes historicism, strict revivalism, neo-vernacularism, contextualism, metaphor and metaphysics, and the postmodern space.4

Faced with such a “portmanteau” term – one that is otherwise in keeping with the relativist essence of the movement, which rejects hierarchies and the idea of a system – I shall focus on what I think is relevant to the subject under discussion.

Heterogeneity, Diversity, Assortment5

Bucharest, whose built fabric dates mainly from the period between the late nineteenth century and the present day, bears the stamp of varying styles: old religious architecture; eclecticism (monumental/religious and local/traditional); the national school (in its various forms); modern inter-war architecture; attempts at Gothic, Moorish, and Art Deco architecture; relatives of the Stalinist baroque; “socialist architecture”; and contemporary architecture, all of which co-exist within a felicitous “discordia concordante.”6

In many case, what we have is a contiguous assortment. We may cite a long list, which would include Calea Victoriei, the northern boulevards, Dacia Boulevard, a broad outlying area, the streets named after capital cities, and the streets named after famous aviators.

The quality of these patches of the urban fabric is undeniable. A very cursory analysis of the reasons for this quality would include pertinence to the regulations of the period; the professionalism and awareness of the architects; the character, objectives and comportment of the architectural patrons; and the strength of certain codes and abidance by them.

I can already hear you ask: has Bucharest therefore been postmodern, even if only partially, for more than a century?

If we accept that Postmodernism does not only constitute a historical moment and its conscious product, but also an attitude (in the same way as the “baroque”, “classical” and “romantic”) and the “natural” result of a sum of factors, then the answer can only be yes.

Is this anything exceptional? By their historical nature, cities aggregate various cultural and artistic interventions. And so, this is a generic current situation, although individual hues can result in considerable qualitative differences. Rare are the cases where particular historical situations have left such a strong imprint that the whole fades in comparison with such pre-eminent periods. Half a millennium ago, the Florentines created in the space of just a few decades an (undoubtedly limited) urban model that continues to fascinate even today.

In order not to be the heirs of such a model (or of that of the Parisian boulevards, or Manhattan, or Brasilia) is it worth pushing ourselves to seek or recreate comparable situations at any cost? No!

Postmodernism – for all its excessive crazes, its great approximations, its theoretical confusion, and the inconsistencies of its architectural experiments – perhaps has the merit of releasing us from certain complexes, of freeing us from a barren “pensée unique”.

Architecture has waged a fierce battle to be a “consciousness”, whereas what people expect from it above all are “experiences”.

Whenever I am in Bucharest I experience the charm of strolls along streets which at every step permit an encounter with good architecture or the discovery of enchanting atmosphere.7

There are many things to be done, but this is probably the authentic heritage. It is in a highly precarious state. We ought not to allow it to disappear.

The character of Bucharest depends on it!

1 Gilbert Hottois – DE LA RENAISSANCE A LA POSTMODERNITE, De Boeck, 1997, pg. 464, trad. N.L.2 Arthur Danto – L’ASSUJETTISSEMENT PHILOSOPHIQUE DE L’ART, Ed. du Seuil, Paris, 1993. „Astăzi, filosofia apare aproape ca o parte a lumii artelor…”, pg. 10, trad. N.L.3 Ibidem 1, pg. 463, trad. N.L.

4 Charles Jencks – LE LANGUAGE DE L’ARCHITECTURE POST-MODERNE, Academy Editions, London, 1979, pg. 129, trad. N.L.

5 Jane Jacobs – THE DEATH AND LIFE OF GREAT AMERICAN CITIES, Ramdom House, 1961

6 Serlio, 1584 – SETTIMO LIBRO, pg. 168

7 Silvia Colfescu – „Câteva străduţe bucureştene: un microcosmos”, ARHITECTURA, nr. 2/2011, pg. 43-49

Comments

comments

Comments
2 Responses to “BUCUREŞTI: UN ORAŞ POSTMODERN?”
  1. elisabeta spune:

    Articolul este concis, placut si savuros la lectura, nu doar stiintific redactat. Astfel incat chiar si un admirator al arhitecturii, neprofeniost asadar a putut fi patruns de farmecul descrierii. Sintetic si ca un indragostit al orasului Bucuresti ma regasesc in plimbarile despre care domnia lui vorbeste, intelegand ca suntem trecatori prin capitala…

  2. ramona spune:

    …..pacat ca nu se poate spune si despre Bucuresti, cum am citit intr-un alt articol despre Iasi, in nr.1 al revistei Arhitectura, ca este „orasul celor doi regi”.Sufletele alese se regasesc insa intotdeauna intr-un limbaj comun!!

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog