RDW

Negocieri şi compromisuri – kiss me, thrill me, kill me, build me Beirut

Negotiation and compromise – kiss me, thrill me, kill me, build me Beirut

Beirutul are multă poezie în el, derivată din mixajul traficului şi densităţii orientale cu glitterul şi ordinea formal antiseptică occidentală.Haosul oriental se regăseşte doar la nivel de maşini şi construcţii care răsar din orice pantă, orice loc liber: densitatea, la ochi, este de trei ori mai mare decât cea a Istanbulului, extrudată la o medie de 8 etaje şi vârfuri de 30. Oameni nu prea vezi pe străzi şi, de altfel, se înţelege repede de ce „pietonajul” nu e sport civic: trotuarele sunt blocate de bariere, check-pointuri, garduri, sârmă ghimpată, ceea ce anulează orice tentativă de a ajunge drept de la A la B. La intersecţii sunt militari, cărători de mitraliere şi kalașnikovuri, ce stau pe scaune de plastic şi se joacă pe telefon, cu schimbul. E vreme de pace.

Altfel rarii pietoni, sigur turişti, sunt motiv de bucurie: taxiurile claxonează la fiecare persoană văzută, vânează clienţi şi asta devine un fel de salut tradiţional. Infrastructura se integrează în tradiţia improvizaţiei funcţionale: transportul public

înseamnă, de fapt, minivanuri Mitsubishi, care nu au un traseu prestabilit. Primul urcat comandă destinaţia, şi pe traseu se alătură – contra claxon – şi alţii ce au aceleași intenţii, şi tot aşa: spirit de comunitate ce se naşte din scopuri comune.

Este frumos că se aud pe rând clopotele bisericilor şi chematul muezinilor, că localnicii vorbesc în trei limbi simultan, ca un fel de dialect, dar, dacă sunt luaţi la povestit într-una singură, se pierd timizi.

Citiți textul integral în nr 6 / 2011 al Revistei Arhitectura.
Beirut has plenty of poetry, derived from mixing oriental traffic and density with western glitter and antiseptic formal order.Oriental chaos mostly governs car driving and constructions: its density may match Istanbul’s times three, extruded to an 8 floor blanket, with peaks of 30-ish floors. There are few people walking down the streets, and that is easily explained by the multitude of obstacles laid between point A and B: barriers, check-points, fences, barbed wire; a line is never straight in Beirut. Most crossroads are guarded by the military, carrying machineguns, sitting on plastic chairs and taking turns to playing cellphone games. It is peaceful.

The rare pedestrians though, mostly courageous and unaware tourists, are a reason for joy: cabs honk at each seen individual, hunting for customers. Somehow, poetically put, it is the city’s greeting. Infrastructure follows the tradition of

improvised functionality: public transportation uses Mitsubishi minivans that have no predetermined paths: the first one on gives the destination and all that follow are taken on if meeting the intention: thus community spirit sprung from common goals is enhanced.

Beirut holds a special beauty in hearing both church bells and the call of muazzins, and also in the tongue of its locals: they rapidly mix English, French and Arabic as a dialect, but get confused when asked to only reccount in one language.

Read the full text in the print magazine.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog