RDW

Paradisul la ofertă

Dintotdeauna, realitatea dură a vieţii a încercat s-o obişnuiască pe marea arhitectură cu gândul că nu este decât o miză în jocuri politice, în calcule economice ori în aspiraţia cuiva la glorie. Dar ea nu şi nu, nobilă şi demnă, şi-a revendicat mereu cu acribie independenţa de creaţie, responsabilitatea socială şi conştiinţa de martor al celui mai înalt nivel atins de o epocă (nu cel măsurat în m² / verticală).

Între cele două poziţii morale ale statutului arhitecturii – de subordonare la realitatea dură sau de conştiinţă umanistă liberă – s-a întins dintotdeauna un vast câmp de negociere. Variabilele intrate în discuţie – cum ar fi calitatea comanditarului, calitatea arhitectului, intenţia de fond a iniţiativei, mediul politic al acţiunii, anvergura proiectului, limitele bugetului etc. – s-au combinat de fiecare dată într-o alchimie specifică. Totuşi, în fiecare epocă, aceste gesturi ontice de fapt, dar care se numesc prozaic investiţii, s-au lăsat până la urmă clasificate. În calitate de tipuri, au devenit de fiecare dată cât de cât predictibile. Şi dacă au avut succes (repede cuantificabil, se înţelege!), acest succes, plus confortul predictibilităţii, plus mecanismul de funcţionare pus la punct, au încurajat continuarea la scară tot mai mare a afacerii respective cu arhitectura. Şi cantitatea acelei arhitecturi a crescut.

Cât priveşte calitatea sau noncalitatea acelei arhitecturi, ea întotdeauna rezultă până la urmă, tot din echilibrul sau nonechilibrul dintre cei doi negociatori amintiţi: realitatea dură a vieţii reprezentată de finanţator şi conştiinţa umanistă reprezentată de arhitect.

Iată ce am înţeles eu că s-a întâmplat în ultimele decenii: Economiştii au explicat ştiinţific că o lege a creşterii economice, conform căreia economia de piaţă ar avea o infinită capacitate de autoreglare, garantează sistemul economic global şi implicit creşterea din aceste decenii. O altă lege, intuitivă, încerca să avertizeze că toate lucrurile bune au un sfârşit, fiind bazată empiric pe observaţia că nici Adam n-a rămas o veşnicie în Paradis. Atunci, o altă lege economică era invocată, şi anume cea care spunea că, lasă, orice declin poartă în el germenii următoarei creşteri. Argumentul ştiinţific a învins şi afacerea cu arhitectura a crescut, până când, fix în septembrie 2008, s-a auzit primul crack de după boom. Au urmat imediat mii de poc, poc, poc şi apoi un brrr! (căluţ) care nu mai încetează. Acum nimeni nu mai vorbeşte de următorul boom. Dimpotrivă, aceeaşi realitate a vieţii încearcă să ne obişnuiască cu gândul că starea de criză va fi noua noastră stare de normalitate, pentru multă vreme de-acum încolo.

Întrebarea care se pune este dacă, între boomul dezlănţuit în anii ’90 şi criza economică mondială, pe de o parte, şi propria criză etică şi estetică a arhitecturii, de cealaltă parte, există o legătură. O coincidenţă temporală, oricum, există: în anii ’90, răsăritul ultimei noastre Belle Époque a coincis cu criza arhitecturii începută la apusul deconstructivismului.

Cum se recunoaşte criza ideologică a arhitecturii? Păi, cel mai simplu prin explozia covârşitoare a arhitecturii de paradis. Ce este aceasta? Păi, iată cam care-i sunt cele două categorii de simboluri:

I. Puzderie de eroice ansambluri de locuit, high rise şi suburbane, de la Koreatyp la Troika şi de la Palm Islands-Dubai până la Săftica Luxury Residential;

II. Cele mai înalte turnuri, de la Petronas-Kuala Lumpur, trecând prin Millenium-Japan, până la Burj Khalifa-Dubai, plus pădurile de turnuri model Manhattan. Trei bucăţi la preţ de două, probabil.

Arhitectura de paradis a fost rezultatul parteneriatului dintre capitalul bancar şi arhitecţi, adică dintre polul pragmatismului şi polul moralităţii, cum am spus. Parteneriatul era inegal, o recunoaşte oricine. Când oare a câştigat forţa morală, aflată singură în opoziţie cu puterea financiară? Rezultatul în arhitectură a fost că s-a materializat produsul imaginaţiei estetice a dezvoltatorilor, adică în formă de paradisuri. Apoi, cu cât creştea succesul de piaţă al paradisurilor, cu atât scădea forţa morală a arhitecţilor. Pentru că: unu, ştim de mii de ani că urmărirea obstinată a câştigului de bani, dacă e necontracarată, duce la declin moral; doi, forţa morală a arhitecţilor e vulnerabilă prin natura lor de contractaţi; trei, forţa morală a arhitecţilor a fost tot mai anihilată de către investitori, care-i ignorau pe cei dubitativi şi-i angajau rapid pe cei care marşau necondiţionat; patru, nu puteau bieţii arhitecţi să nu cedeze în faţa publicului entuziast, ameţit de perspectivele de viaţă ofertate în paradisuri verzi şi orbit de marea arhitectură publică tot mai retinală (de la retină, termenul lui Marcel Duchamp). Şi cu cât se umflau investitorii, cu atât mai excesivă devenea arhitectura retinală şi tot mai anodine paradisurile din loc cu verdeaţă.

La prima vedere se pare deci că, da, există o legătură între criza economică generală şi criza internă a arhitecturii. La a doua vedere, putem relua cele trei aspecte. Sunt trei de i: intelighenţia, imobiliarele şi iconurile.

1. Intelighenţia arhitecturii, adică discursul critic, avertiza mai de mult, dar o făcea ca Sfântul Ioan în deşert. De fapt, nu-l avertiza decât pe micul cerc elitist al celor care încă mai citesc, care n-avea nevoie să fie avertizat pentru că era de aceeaşi părere şi oricum nu putea face nimic. Aşa, de exemplu, întreba Jencks exasperat în 2006 despre structurile verticale autoreferenţiale, pe care le numea eye-con-uri1: How big is bad? How big reaches the too big?

Pentru interesul financiar însă, această intelighenţie sceptică nu era la fel de periculoasă cum era cândva pătura intelectuală oscilantă pentru Lenin, aşa că pur şi simplu a lăsat reverberaţiile discursului ei să se piardă evanescent în biblioteci, librării şi săli de consiliu. Dar, cine ştie, poate că până la urmă toată lumea începuse să creadă în minunea fără de sfârşit, garantată savant de economiştii cei vocali.

Cât priveşte critica prin arhitectura avangardistă, de experiment, cea care forţează limitele prezentului şi trasează viitorul, în perioada de înflorire economică se găsea tot mai puţin timp pentru ea. Iar acum nu sunt bani.

Acum, în criză, subiectul teoretic s-a redeschis dintr-o altă perspectivă. Nu că auditoriul ar fi mai larg, dar optimiştii speră totuşi că prin concluziile experienţei prin care am trecut se poate contribui la salvarea viitorului. Zvi Hecker2, de pildă, crede că încetinirea activităţii în construcţii şi apariţia unei alte realităţi estetice constituie teren fertil pentru germinarea de idei noi. Ele vor înflori când economia îşi va reveni. E varianta optimistă. Se poate imagina şi una pesimistă. Dar nu vreau.

Alţi optimişti îşi amintesc de ultima recesiune din anii ’80, care aproape că a fost depăşită cu pixul, de către arhitecţii-intelectuali aflaţi atunci fără lucru. Dar asta a fost în anii ’80.

 

2. Imobiliarele. Când banii proveniţi din petrol s-au combinat cu banii abstracţi liberalizaţi de acoperirea lor în aur, din prea mulţi au devenit nesfârşiţi. Aşa am înţeles eu că se explică năpustirea lor pe piaţa imobiliară şi construirea de ansambluri rezidenţiale pe mii şi mii de hectare lotizate. Au rezultat mii şi mii de locuinţe făcute spre a fi vândute, nu locuite. Sensibilitatea estetică a publicului a fost repede flatată de loft-uri, living room-uri mari şi locuri în garaje, dar asta a grăbit căderea estetică a adevăratei arhitecturi. Când scopul investiţiei este numai profitul pe termen scurt, arhitectura pierde pe termen lung. S-a întâmplat pentru că negocierea dintre specula imobiliară – cu anexele ei eficienţa şi concurenţialitatea, şi legământul arhitecţilor cu binele public – cu anexele lui etica socială, dezvoltarea durabilă şi adecvarea, negocierea aceasta a fost insuficientă, grăbită şi inechitabilă.

Aşa se explică faptul că aproape nimic n-a mai rămas din autoritatea morală pe care modernismul de până în 1931 o conferise minunatelor sale ansambluri de locuit: din Rotterdam şi Amsterdam, din Berlin, Hellerau sau Frankfurt am Main. Şi nici din altruismul sublim al acelei generaţii lăsate să inoveze. Atunci arhitecţii au fost singuri în faţa unei prea mari responsabilităţi, acum au fost singuri în faţa unei puteri care le-a strivit responsabilitatea.

În lumea a treia, interesul capitalist al băncilor a avut şi norocul să întâlnească dramatice frustrări ale populaţiei, datorate regimurilor autocratice. Şi atunci, peisajelor gri din cartierele de blocuri li s-au adăugat peisaje extraurbane colorate, cu vile pitoreşti, pe loturi cu peluză, înşirate ca soldăţeii pe drumuri de servitute. Arhitectura lor plată (dacă se datorează unui dezvoltator) sau eclectică (dacă se datorează proprietarilor privaţi), monofuncţională, scăpată în ambele cazuri de sub controlul estetic, e salvată de la anonimat doar prin pigmentul din Baumit. Iar ca ansambluri, compoziţiile sunt şi ele scăpate de sub real control spaţial: sunt fie lipsite de imaginaţie, fie salvate de la monotonie, dar intrate în haos vizual, datorită PUZ-urilor abuzive ad hoc.

 

3. Iconurile. Dacă tot a făcut jocul finanţelor şi tot a închis ochii la fondul etic al arhitecturii, cum ar fi putut arhitecţii să reziste tentaţiei de a-şi demonstra virtuozitatea producând mega-obiecte de mega-spectacol imagistic? Unei decizii corporatiste îi urma o demonstraţie de prestidigitaţie în 3D şi imediat apărea un „icon” în spaţiul real. Turn sau uriaşă sculptură. Dar un icon al cui, se întrebau criticii, că în niciun caz al arhitecturii. Poate al tehnologiei, al creşterii infinite şi consumerismului. Altminteri, fiind în afara iconografiei, aşa-zisul icon era doar o falsă metaforă, pentru că semnificantului îi lipsea semnificatul – în orice caz cel arhitectural. The presence of the absence, le numea Daniel Libeskind. Dar astfel de gesturi transformau de multe ori locurile în spaţii stranii, unde te cam simţi străin. Tot mai mult evoluau lucrurile dinspre Europa către America, apoi Asia de Sud-Est şi lumea arabă.

Culmea ironiei a fost că toată această farsă de-a creşterea şi descreşterea imperiului financiar ne-au jucat-o băncile, din sediile lor iconice, atât de sugestiv deghizate în sticlă. Un minunat material, slăvit pentru transparenţă.

Charles Jencks, Charles Bessard3, Nanne de Ru4, înşişi Philip Starck, Daniel Libeskind şi alţii au asociat fenomenului noii monumentalităţi (mai mult sau mai puţin sterile) şi cultura „arhitecturii de semnătură”. Nimic nu i s-ar fi reproşat culturii celebrităţii dacă s-ar fi oprit la efectul

Bilbao, adică cel aducător de uriaşe încasări din turism. Dar şi alte ţări – şi anume unele cu regimuri autoritariste – au descoperit puterea emblemelor arhitecturale marca Western star şi au avut şi bani să le cumpere. Problema atunci a fost: se cuvine, oare, ca produse Rem Koolhaas sau Herzog&De Meuron, care poartă în ele valori ca democraţie ori libertate de creaţie, să apară în Beijing sau Abu Dhabi, sub regimuri care nu cred în aceste valori? Acolo semnificantul îşi converteşte semnificatul într-un fals, ceea ce e mai grav decât lipsa lui. Li s-au reproşat acestor arhitecţi compromisurile, iar ei s-au apărat cum au putut.

Le-am fi reproşat şi noi, dacă am fi fost olandezi, scandinavi sau elveţieni. Dar de aici, din Bizanţul quasi Bizanţ5, putem, cred, să le tolerăm abaterile. Poate au mai încercat şi ei să negocieze, dar, cum spuneam, înţelegem cât de greu le e arhitecţilor să reziste tentaţiei.

De fapt, dacă ne gândim bine, noi aici, în România, nici nu stăm chiar aşa de rău. Ansamblurile rezidenţiale, cel puţin ca fenomen social, au fost bine-venite, trebuiau să apară. Ca arhitectură, ce-i drept, nu aşa trebuiau să arate, dar asta este. Ca urbanism, timpul va mai rezolva câte ceva – până la un punct, bineînţeles, doar nu suntem Elveţia, cum spuneam. Cât priveşte „iconurile” capitalismului, rezistenţa generală a fost atât de mare (dintr-un motiv sau altul), încât am scăpat fără prea multe. Cu cele care sunt, atâtea câte sunt, eu, una, pot trăi.

Însă adevarătele incon-uri, vorba lui Noica, pesemne că au şi venit, devreme ce n-au mai venit.

Dubai, un colț de Rai

Anul 1972, când Venturi şi Scott Brown au scris pentru prima dată Learning from Las Vegas, a fost chiar anul în care s-au constituit Emiratele Arabe Unite. N-avea cum să le treacă atunci prin cap autorilor că cel mai sârguincios va învăţa de la Las Vegas un sat de pescari dintr-un alt deşert, foarte îndepărtat: Dubai.

Am fost în Dubai. Un loc cosmopolit, cu oameni drăguţi, civilizaţi şi primitori, din orice neam ar fi. Dubai este poate simbolul extrem al fenomenului economic de care am vorbit, oraşul care a mizat doar pe arhitectura de obiect, visând să se transforme astfel în paradis. A ignorat însă total urbanismul, cu toate aderenţele lui ambientale, sociale, spaţiale, de management urban raţional şi dezvoltare durabilă. A ignorat faptul că există oameni, cam nerozi, dar mulţi, pe care nu-i atrage paradisul: nu le place laptele cu miere şi ambrozie, nu-i pasionează fiscalitatea, nu-i apucă vertijul la cazinou şi n-au în cap doar shoppingul. Dar ar prefera să meargă pe străzi la scară umană, pe distanţe rezonabile, cu mici atracţii, fără autostrăzi în cap, huruit de maşini în urechi şi gaze de eşapament în nas.

Chiar dacă n-au bani de Burj al Arab, le-ar plăcea acestor oameni normali să fie lăsaţi să se apropie de el pe jos. Cum, de altfel, ar dori să fie pusă mai mult în valoare, pentru public, prezenţa oceanului, cu o apă fantastică. Se vede că oraşul nu a fost gândit pentru turişti normali. Dar nici pentru locuitorii lui normali, veniţi la muncă. Atunci, paradis pentru cine?

Am experimentat Dubaiul pe îndelete, în sezonul climatic cel mai favorabil (decembrie) şi nu din autocar. Nici cu taxiul – modalitatea aproape unanimă de transport, deşi există un metrou foarte elegant şi autobuze luxoase, dar goale. Atât în autobuze, cât şi în frumoasele lor staţii, merge continuu aerul condiţionat, deşi iarna nu e nevoie.

Mi s-a explicat că cel mai raţional ar fi să-mi cumpăr o maşină, pe care s-o abandonez la plecare. E o practică curentă.

Mi-am asumat, ca de obicei, mersul pe jos – o extravaganţă unică şi de neimaginat într-un oraş gândit pentru taxiuri. Bineînţeles că am fost nevoită totuşi să mai iau şi taxiul. Odată l-am luat şi am mers vreo doi kilometri până la un sens giratoriu şi înapoi, pentru că nu puteam traversa „Strada mare”, adică bulevardul-autostradă, care e coloana vertebrală a oraşului nou.

Există oraşul vechi – la scară umană, cu oameni şi oraşul nou – extensia lui de douăzeci de ori mai mare, de-a lungul coastei dar pustiu.

De câteva ori am fost în oraşul vechi, unde cel mai mult mi-au plăcut Heritage Village, bazarurile (souks) şi muzeul de istorie a locului.

Oraşul nou înseamnă spoturi de sky scrapers alternând cu largi zone de vile, ambele însămânţate de-a lungul unei spine de multe zeci de kilometri lungime, aflată în plină expansiune, cu 20 de benzi plus ieşirile şi un metrou pe deasupra capului.

Da, într-adevăr, zonele de sky scrapers, amenajate occidental, au o arhitectură fascinantă. Chiar aşa, lipsite de conţinut semantic, nu se poate să nu te impresioneze. Credeam însă că în jurul lui Burj Khalifa trepidează viaţa.

Am găsit justificate mallurile, cu toate excentricităţile lor, fiind bine-venite pentru cei care nu gustă socializarea la 48 de grade Celsius. M-am înfiorat şi eu trecând prin acvariu, am schiat şi eu, amuzată de exotismul situaţiei. În general, majoritatea atracţiilor speciale folosesc apa, gheaţa, zăpada; e un explicabil simptom al unei frustrări legate de viaţa în deşert. Mallurile există şi pentru oamenii normali, în acest oraş gândit ca paradis pentru bogaţi.

Zonele de vile, pe suprafeţe nesfârşite, au o reţea hippodamică cu ochiuri foarte generoase. Ai zice că toată infrastructura edilitară e cadou din cer. De fapt, într-un fel, este.

Există peste tot amenajări cu vegetaţie plantată şi întreţinută artificial, fie cu pompiţă la bază, fie cu instalaţii căţărate în arbuşti. Cea mai abundentă şi mai frumoasă se găseşte de-a lungul bulevardelor de mare viteză şi în intersecţiile carosabile pe multe niveluri, unde n-am văzut niciodată vreun pieton.

Sunt frecvente şi interesante suprapunerile şi alăturările de epoci şi stiluri.

Cea mai uluitoare experienţă am avut-o la Palm Island. Ce exotică şi fascinantă părea pe Google Earth!

Ajungi la ea printr-un sistem infernal de autostrăzi.

Apoi străbaţi un fel de Victoria Socialismului mult mai mare, pentru care ar fi crăpat de ciudă Ceauşescu.

În fine, se ajunge în insulele-palmier. Marele bulevard principal, cu vile de lux de-o parte şi de alta, e urmărit pe deasupra capului de un monorail. Pe toată această axă, ca de altfel din toată insula, nu ai acces la ocean.

Întinderea albastră a apei o vezi numai în capătul insulei artificiale, după ce traversezi un imens pasaj carosabil subteran, care te scoate dincolo de un fel de Casa Scânteii combinată cu Casa Poporului şi cu gara din Kazan, având un motiv arab decupat în mijloc. E un mare hotel, cu mall.

Altminteri nu există spaţii comerciale sau localuri publice pe insulă, ca atare nici oameni; doar bulevarde, blocuri, vile şi maşini. (Mai e, pe undeva, şi o foarte frumoasă moschee contemporană.)

Accesul public, chiar pietonal, e interzis pe străzile laterale, adică pe ramurile palmierului, cum ar fi. Dar nici nu există amatori.

Vilele de lux de pe aceste ramuri nu văd nici ele oceanul, ci grădinile şi plajele din spatele casei se uită unele la altele, peste un canal.

În concluzie, Dubai e un loc plin de minunăţii. E un Rai pentru sufletele curate ale celor care admiră şoselele suspendate, zgârie norii şi vilele luxoase cu stiluri şi piscine; care merg numai cu maşina în orice sezon şi vizitează numai locurile unde opresc autocarele; care iubesc shoppingul şi loisirul de mall; pentru vizitatorii-visători de pe Google. Şi aşa cum se cuvine, e un iad numai pentru cârcotaşi, care se gândesc cum ar fi putut fi cheltuiţi altfel banii, pentru public şi pentru viitor.

Dar, cum e multă nedreptate în lume, nici în Rai nu ajunge numai cine merită. Aşa că, fie că meritam sau nu – et in Arcadia ego.

 

NOTE:

1 Adică fie: 1, conuri făcute să impresioneze doar ochii; 2, de la con, în sensul de confidence trick; 3, de la con, în sensul de to concede, cedare în faţa culturii imaginii.

2 Articol din Rien ne va plus, caiet editat de Powerhouse Company, cu ocazia expoziţiei organizate în 2009 de revista Arhitectura1906, redacţia veche.

3 idem

4 idem

5 Sau nici-măcar-Bizanţ, vezi Daniel Barbu, Bizanţ contra Bizanţ, Editura Nemira, 2001, scrisă după Bizanţ după Bizanţ după Bizanţ a lui Augustin Ioan.

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog