RDW

URBANISM CONTRA NATURII II

Diagrama distrugerilor de zone verzi în Alba Iulia (prin bunăvoinţa doamnei Simona Branişte)

 

Promiteam în articolul precedent, cu acelaşi titlu, o revenire asupra subiectului şi o dezvoltare a temei cu pricina, aplicată spaţiului românesc. Fiecare zi aduce în actualitate un nou subiect care este o ilustrare a conceptului păgubos remarcat aici: expulzarea naturii din oraş, altfel spus, ignorarea capacităţii naturii de a se articula pozitiv contextului urban actual. Sau, pur şi simplu, dispreţ, chiar ură faţă de vegetaţie – înaltă, joasă, compactă, liniară, concentrată, disipată, spontană sau plantată „de alţii”. Evident, pentru clarificarea resurselor conceptuale ale acestui tip de proces, ar fi nevoie de o cercetare aplicată socio-psihologică sau psihiatrică, dar mă mulţumesc să constat, punctual, maniera de acţiune şi rezultatele ei palpabile şi, dacă am informaţii, să cunosc „teoria” celor care au acţionat: beneficiari (administraţie, proprietari, utilizatori, finanţatori etc.) şi profesionişti. Dacă motivele primilor pot fi detectate relativ lesne şi se scrie continuu despre asta, motivele profesioniştilor devin greu de înţeles şi cred că ar obliga la introspecţii pornind cel puţin de la nivelul învăţământului de profil: „de comanditar nu ne mirăm, ne mirăm de colegii proiectanţi!”, remarca Dorin Boilă, în legătură cu intervenţii discutabile, chiar dăunătoare, din centrul Sibiului1.

Acum câtva timp încercam să stabilesc o relaţie între oraş şi natură, alta decât cea a simplei prezenţe în „peisajul urban”, care, pe măsura investigaţiei, se dovedeşte, pentru lungi perioade istorice, a fi profundă, structurală chiar. Lansam cu acea ocazie ideea că oraşul tradiţional, organic, apare şi se dezvoltă conform aceluiaşi set de reguli care stau la baza organizării cosmice sau a naturii terestre şi „inventam” conceptul de „permeabilitate urbană”2. Mă refeream la regulile „creşterii organice”, dar şi la modul de evoluţie a unor rezultate ale „creşterii dirijate”, până spre timpurile moderne, care se desprind decisiv din plasa acestor relaţii.

Ce a rămas din toată această stare complexă şi dinamică? Dacă despre „creşteri organice” nu putem vorbi decât la trecut sau, actuale fiind, nu le putem evalua decât peiorativ, rămâne verdele prezent fizic în oraşe, sub formă de parcuri, scuaruri, aliniamente stradale, curţi şi grădini private. Or, ultimele evoluţii ale oraşelor româneşti pun în evidenţă defrişarea masivă a vegetaţiei, mineralizarea spaţiilor urbane sau private, dispariţia, pur și simplu, a unor specii de arbori. Salcâmul sau plopul, de pildă. Descurajează, apoi, inexistenţa unor motive solide sau logice, ţintind chiar simpliste scopuri pecuniare. În plus, acest proces se amplifică în ciuda unor concepte sofisticate care se învârt în jurul noţiunilor de „urban landscape” sau autohtonizatele „ecologie urbană“, „confort urban”, „dezvoltare durabilă” şi alte cele.

Disciplina pe care o susţin la masteratele din Timişoara şi Cluj-Napoca – Reabilitarea urbană – m-a obligat să parcurg zone şi spaţii reabilitate în ultimul timp, româneşti şi străine, să le analizez, să fac efortul de a înţelege resorturile diferitelor procese. Ce pot spune la o primă vedere este referitor la modelul secvenţial detectat peste tot în Europa, de la Edinburgh la Salonic sau de la Zaragoza la Cracovia, fapt ce înseamnă o uniformă răspândire a procedeelor, cu minime adaptări la context. Mă refer, repet, la reabilitarea centrelor sau pieţelor istorice. Dar se pot observa şi opţiuni minoritare, moduri diferite de operare cu aceleaşi seturi de modele sau generând propriile modele. E bine? E rău? Noi ce-ar trebui să facem ca „europeni”? Pentru a răspunde, propun un traseu al ultimelor reabilitări româneşti de centre istorice, pe care invit să le discutăm în sine şi, eventual, în raport cu varii modele.

În scopul de mai sus, pornesc de la premiza că există în spaţiul românesc, încă, remanenţe ale unor tipuri ancestrale de organizări urbanistice: complexe, optime, sănătoase, durabile, organizări care sunt din ce în ce mai vulnerabile, prin acţiuni care le vor diminua calităţile sau le vor distruge. Încerc în cele ce urmează să evoc o serie cercetată de mine, fiind atent la tratamentul aplicat verdelui urban sau rural în zonele centrale şi/sau istorice. Observând reuşitele, le-am lăsat la o parte, pentru a îndrepta cercetarea către subiectul propus. Precizez acest lucru pentru a nu lăsa senzaţia unui dezastru total.

Încep iarăși cu Târgu Secuiesc, din două motive. Primul este impresia deosebită pe care mi-a făcut-o oraşul la începutul anilor ’80, atât de evidentă şi particulară în atmosfera „siste-matizatoare” a României acelei perioade, încât am scris un articol în care îl puneam în comparaţie cu un oraş similar ca mărime şi valori istorice – Râmnicu Sărat. Vedeam atunci în Târgu Secuiesc un model posibil de a fi urmat de edili şi, mai ales, de profesioniştii care operau în Râmnic, pregătind distrugerea centrului istoric. Articolul nu a apărut, iar în ciuda încercărilor de a sensibiliza „organele de partid”, centrul a fost distrus. Era prea târziu, localnicii deciseseră altfel. Peste munte, la Târgu Secuiesc, localnicii au hotărât menținerea și reabilitarea centrului.

Al doilea motiv este faptul că programul de modernizarea a Pieţei Centrale din Tâgu Secuiesc este prezent, în aceeaşi formă şi cu aceleaşi comentarii ca în „Arhitectura”, în ultimul număr, 10/2011, al revistei „Urbanismul”. Deci, nimic nou, în afara fotografiei de grup care îi prezintă pe protagonişti, tineri şi fericiţi. Sper ca toate cele remarcate de mine să nu-i facă să-şi piardă elanul şi bucuria iniţiativei, ci să reevalueze contextul, priorităţile şi conceptele. Citind cele ce urmea-ză sunt convins că vor înţelege de unde vin pericolele şi capcanele. Piaţa Centrală medievală din Baia Mare este una dintre primele amenajări majore de spaţii publice de după 1989. Oraş afectat puternic de „dezindustrializare”, dar aflat într-o zonă cu potenţial turistic, Baia Mare avea nevoie, în mod imperativ, de o imagine atractivă, compatibilă cu șarmul altor oraşe europene cu un trecut şi un patrimoniu similare. Operaţiunea respectivă a ţintit un asemenea scop şi rezultatele, la scara noastră, sunt fără nicio îndoială dintre cele mai bune. Senzaţia plăcută pe care am avut-o în primul moment în care am pătruns în piaţă confirmă acest fapt.

Abia apoi, amintindu-mi cum evoluase spaţiul respectiv în decursul ultimilor 100 de ani, cum l-am perceput în anii ’80 şi discuţiile aprinse de pe parcursul avizărilor privind soarta verdelui existent în piaţă, mi-am pus problema alternati-velor. Altfel spus: faţă de caracterul dinamic al pieţei în decursul timpului (târg agricol şi alimentar, parc urban sau mixajul dintre ele3, vizibile în imaginile de epocă), soluţia de simplă segregare a spaţiului (parcaj şi pietonal plantat) este discutabilă, dar este oricum mult mai bună decât mineralizarea completă. Din acest punct de vedere, rezolvarea seamănă cu cea din Piaţa Traian din Timişoara, recent reabilitată şi unde, în piaţa mineralizată (utilizându-se, corect, „piatra cubică” şi punându-se în operă detalii elegante), verdele este izolat spre latura de est, spre Biserica Sârbească4. Pe de altă parte, ambele soluţii lasă loc unor evoluţii ulte-rioare, ceea ce este un aspect pozitiv.

Sibiul este un caz special. Efortul de a face faţă poziţiei de „Capitală Culturală europeană” a produs o accelerare a între-gului proces: cercetare, concepţie, proiectare, execuţie. În plus, Sibiul conservă cel mai complex ansamblu de pieţe şi spaţii publice medievale din Transilvania şi, probabil, din această zonă europeană. Urmărind evoluţia spaţiilor respective (Ringul Mare, Ringul Mic, Piaţa Huet, Piaţa Aurarilor, Bd. Bălcescu şi străzile adiacente) în ultimele 4-5 decenii, nu pot să nu remarc utilizarea aceluiaşi set de detalii pe care le-am văzut în nenumărate locuri, în spaţii similare: la Tournai şi Luxemburg şi mai aproape de noi, la Bratislava, Kosice, Horn, Wiener Neustadt, Bruck an der Mür, Novi Sad etc. Se poate spune, pentru acestea ultime, că fac parte din acelaşi spaţiu cultural şi citaţiile remarcate sunt fireşti, dar fiecare dintre ele au avut evoluţii şi istorii cu particularităţi puternice, care nu ar fi trebuit să devină surse adoptate oricum. Revenind la Sibiu, un reper al soluţiei ar fi putut fi istoria dinamică a amenajării Ringului Mare. De pildă, puţini îşi mai aduc aminte că, prin anii ‘60-’70, o arie importantă a pieţei era parc, astfel încât actualul concept, operând, este adevărat, cu suprafaţa perfect nudă a pieţei datorată anilor ’80, putea negocia şi cu spaţiul verde. Urmărind traseele vizitatorilor prin piaţă în zilele toride, remarci căutarea umbrei clădirilor perimetrale, aceleaşi arii ferite fiind căutate şi iarna, din cauza vântului. Plantarea unor arbori în punctele sensibile ar fi făcut minuni, aşa cum se întâmplă în restul pieţelor sibiene şi pe Bd. Bălcescu5.

La Cluj-Napoca situaţia este complexă, de asemenea, întrucât sistemului celor două pieţe medievale i se adaugă o reţea de străzi majore, care le flanchează sau le leagă. Între ele, Str. Eroilor, din sudul Pieţei Unirii (făcând legătura cu sistemul pieţelor estice, a Teatrului şi a Catedralei Ortodoxe) este sigur cea mai importantă. Înainte de a prelua preşedinţia Comisiei Zonale a Monumentelor din Cluj, ştiam de concursul ce se desfăşura pentru reabilitarea Pieţei Unirii şi Străzii Eroilor şi că se derulaseră câteva etape de avizare. Până să intre în avi-zarea Comisiei unul dintre detaliile proiectului (referitoare la amenajarea excavaţiilor arheologice din piaţă), nu-mi imaginam cât de minerală va deveni piaţa şi ce spaţiu minuscul se lăsase verdelui. Pe măsură ce intram în intimităţile procesului, aflam de protestele unora dintre ONG-urile din oraş, de protestele preotului catolic al Bisericii „Sf. Mihail”, de protestele unor oameni de cultură clujeni, toate criticând excesul de pavaje în detrimentul suprafeţelor verzi şi plan-tate. Unele au reușit să determine minore retuşuri ale solu-ţiei, altele nu6. Acum, faptul este consumat şi nu putem decât compara imaginile aeriene ale pieţei înainte de reabilitare cu cele actuale. Oricum, în afara mineralizării a două hectare de spaţiu public (piaţa şi strada), circulaţia auto a rămas pe loc, cu traseele înconjurând pe toate laturile spaţiul central al pieţei şi parcă mai multe parcaje decât înainte. Rezultatul mi se pare iarăși greu de suportat pentru cineva dorind un popas în piaţă. Lovit de razele soarelui şi suferind de căldură, alunecând pe gheaţă şi bătut de vânt, se va retrage în spaţiile interioare din jur, piaţa rămânând un loc pustiu. Situaţia este oarecum echilibrată de rezolvarea Pieţei Muzeului, unde s-a menţinut şirul de arbori mediani.

 

Fără nicio îndoială, cel mai dur caz este Alba Iulia, care a beneficiat şi de o propagandă festivistă ieşită din comun. Evaluarea rezultatelor parţiale şi finale este foarte greu de realizat, în primul rând pentru că reprezintă o combinație, întrucât există elemente bine gândite şi realizate, logice, rezonabile şi altele cu efect dezastruos. Evaluarea este dificilă şi pentru că percepţia vizitatorului de rând este cucerită de anumite detalii considerate „prestigioase”: ziduri de cetate înnoite (ca la Nürnberg), pavaje (ca la Viena), schimbarea gărzii (ca la Londra), steaguri, trâmbiţe, costume de epocă, trăsuri etc. Cei care se opresc în oraş, câteva ore, sunt fascinaţi de scenografie; nu ştiu ce a fost şi nu au alte repere. Singurii care ştiu sunt localnicii, iar aceştia au reacţionat prompt, însă fără rezultat. La fel s-a întâmplat cu profesioniştii neutri chemaţi să-şi spună opinia7. „Consultarea populaţiei” a fost şi este aici, ca şi în alte cazuri, o vorbă în vânt sau manipulată abil pentru a obţine ce se doreşte, iar consultarea specia-liştilor s-a dovedit a fi „selectivă”. Există „specialişti” care fie sunt implicaţi direct în afacere, fie sunt de acord cu orice, în schimbul unor beneficii (unele chiar ştiinţifice!), care li se par fireşti, reuşind să-şi modifice punctele de vedere în funcţie de ofertă sau ameninţări. La Alba Iulia a funcţionat şi funcţionează întregul sistem, motivat probabil şi de sumele mari puse în joc. Rezultatul este o combinaţie de acţiuni de bună calitate şi excese, cărora încerc, încă, să le găsesc logica. În seria nereuşitelor, mai amintesc: mineralizarea masivă a şanţurilor cetăţii şi „reabilitarea spaţiilor publice” din interiorul oraşului fortificat, prilej cu care, într-o acţiune gen tăvălug, au fost defrişate mari pâlcuri de arbori seculari, aliniamente stradale şi Parcul Custozza, transformat prin proiect în „Piaţă de evenimente”. Nu pun în discuţie maniera în care s-a realizat decopertarea şi sumara cercetare arheolo-gică în toată această arie de importanţă cel puţin naţională (trecută prin fazele romană, medievală, renascentistă, barocă etc.), ci absurditatea mineralizării masive şi transformării parcului în piaţă, atât timp cât, în vestul Cetăţii există hectare de veritabile maidane (între Casa de Cultură şi accesul vestic în cetate) care ar fi trebuit să concentreze atenţia edililor şi a profesioniştilor. Mai mult, în ciuda acestor evidenţe, se intenţionează lansarea unui proiect de distrugere a parcului din faţa Catedralei Încoronării, prin reconstruirea bastio-nului vestic, dispărut ca urmare a edificării Catedralei.

Fără discuţia cu proiectanţii amenajărilor respective, aş fi bănuit că forţe obscure au avansat conceptul, silindu-i să se conformeze, dar schimbul de păreri a scos în evidenţă, direct şi incontestabil, că soluţia le aparţine, o consideră firească, optimă, logică, conformă cu ce se petrece în alte părţi şi bătând orice alt punct de vedere. Din păcate, „reabilitarea” de la Alba Iulia poate servi de model altora.

 

În fine, o ultimă „acţiune” cu consecinţe grave pentru ariile verzi urbane se anunţă la Braşov, unde Primăria a anunţat intenţia de a ocoli prin nord oraşul fortificat printr-o bretea de circulaţie carosabilă articulată (nu Jos” şi desfăşurându-se pe versantul împădurit de sub turnurile Alb şi Negru. Anii trecuţi, pentru a se amenaja o splendidă scară monumentală pentru accesul în Turnul Alb, s-a defrişat o fâşie din pădure lată de 15-20 de metri. Atunci, autorul moral, afişat în locuri vizibile pe zidurile cetăţii „restaurate” cu betoane, asfalt, ţevi de inox şi zugrăveli lavabile, era un preşedinte de Consiliu Ju-deţean. Nu-i reţin numele. Revenind la ocolitoare, principiul corect de la care porneşte (eliberarea oraşului istoric de un flux de circulaţie de tranzit est-vest) este însoţit de un dispreţ total pentru apă şi versantul spectaculos (combinaţie de stâncă şi vegetaţie înaltă) care va fi sacrificat definitiv. Nu există al-ternative? Mediul rural nu duce lipsă de excese. Un program care „se derulează cu succes” de câțiva ani este amenajarea parcurilor săteşti. Unele de-a lungul unor cursuri de apă oricum bogat plantate, altele la poalele pădurii, altele pe locul largilor aliniamente plantate ale şoselelor (în zona Banat-Arad, de până la 80-100 de metri!). Evident, prin distrugerea acestora. Mărturie stau numeroasele „parcuri” finalizate sau şantierele în curs, din care am ales două: Sâmbăteni de Arad (cunoscut prin spectaculoasele „palate”, pentru care s-a anticipat procesul, amenajându-se prin dalare propriile lor parviuri în domeniul public, ca şi când nu ar exista Primărie) şi Dumbrava (lângă Făget-Timiş), unde amenajarea este cu adevărat faraonică, aleile pavate, bordurile, locurile de joacă pentru copii (probabil câteva mii, din tot judeţul!), gazoanele etc. desfăşurându-se pe vreo doi kilometri.

 

Faţă de realităţile tradiţionale evocate la început, rezistând în timp (cel puţin până la jumătatea secolului al XX-lea) în mediul rural românesc sau chiar în cel urban, cum se poate explica brutalitatea acţiunilor din ultimul timp, vizibile în ambele medii şi cu atât mai bizar în cel rural? Chiar dacă nu mi-am propus o investigaţie care să ofere un răspuns riguros, sunt stârnit de ciudăţenia fenomenului. Ar fi prea simplu să le punem pe seama câştigurilor ilicite, augmentate prin exagerarea propunerilor, sau să le considerăm doar distorsiuni comportamentale datorate mişcărilor demografice de la sat la oraş şi invers. Ar fi, de asemenea, greşit să le căutăm doar în sfera modelelor adoptate, frecvent neînţelese şi întotdeauna prost aplicate, sau, în ultimul deceniu, în superficialitatea utilizării defectuoase a calculatorului, care operează cu un set limitat de arbuşti, iar arbori nu prea are. Rezumând, cred că aceste procese sunt o consecinţă a combinaţiei dintre toate acestea, decisiv fiind „conceptul proiectantului”, care mi-a fost revelat de multe ori în modul cel mai direct şi fără niciun dubiu. Arhitecţii noştri (nu toţi, dar ironia sorții face să fie mulţi dintre cei care lucrează în domeniu), în postura de şefi de proiect, ignoră verdele ca factor de confort urban sau ca factor estetic. Dar nu vreau să fiu nedrept: există arhitecţi sau peisagişti care se luptă cu beneficiari care vor să taie tot pentru a li se vedea investiţia, sau cu primării care defrişează hectare de vegetaţie pentru scopuri obscure sau se consideră proprietari ai aliniamentelor şoselelor. La fel cum există arhitecţi tineri care cunosc avantajele unor amenajări discrete, conservând imagini plăcute, confortabile. Ca reper îl folosesc pe Imre-Kedocs Attila, student al Maste-ratului de Reabilitare / Restaurare al Universităţii „Babeș-Bolyai” din Cluj şi al Fundaţiei Transylvania Trust, ale cărui concluzii prezentate în lucrarea „Mănăstiri şi grădini sub cetatea Veszprém” merită cunoscute. Autorul se întreabă despre întreg ansamblul: „…ce va proteja împotriva soarelui, cum se vor răcori oamenii aşezaţi pe băncile din bare de oţel, dacă nu s-au plantat arbuşti? Apa fântânii artificiale, care va scurge într-un şanţ cu curburi geometrice spre pârâu?

Într-un context istoric atât de puternic, oare mai este nevoie de o fântână cu multe elemente eclectice ca să concureze cu ruinele? Deranjantă este atât lipsa arbuştilor, cât și suprafaţa exagerat de mare acoperită cu pietriş” şi comentează: „Valea romantică de pârâu a fost transformată într-o alee conformă EU. Nu a păstrat spiritul istoric şi natural al locu-lui, a introdus în natură elemente artificiale cu mai puţin simţ şi fără a satisface nevoile mai multor categorii de vârstă”.

În fine, despre „ruinele Margit” (fostă mănăstire): „Înainte de amenajare, ruinele se ridicau dintre sălcii şi tufişuri împreună cu cetatea medievală, dând un accent deosebit caracterului istoric al zonei. Pe parcursul reamenajării, vegetaţia originală a fost complet înlocuită cu un peisaj geometric”.

Întâmplător, am fost la Veszprém şi, în afara impresiei deo-sebite pe care mi-a lăsat-o reabilitarea „acropolei” bisericeşti a oraşului, am fost impresionat de lama stâncoasă prin care acropola se prelungeşte către nord. O lamă surprinzător de naturală, spectaculoasă, frustă, combinaţie de stâncă şi ve-getaţie înaltă, cu minime intervenţii de corecţie urbanistică. Acum, zona ei de nord-vest arată ca o banală grădină urbană, cu hectare de pavaje, fântâni artificiale şi terase dalate care înlocuiesc splendidul peisaj anterior. Imaginile stau mărturie.

Tot în centrul Ungariei, în nordul Balatonului, în orăşelul Keszthely, centrul (în special zona bisericii şi aria pietonală) a fost admirabil amenajat, cu recuperări de elemente ar-heologice, dar şi cu mult verde, de toate tipurile şi Sümeg, unde masivul de verde din centru urcă somptuos până la cetate. Merită văzute şi meditat asupra acestor posibi-le modele. Închei subliniind faptul că reabilitările spa-ţiilor istorice româneşti urbane şi centrale rurale ar trebui să-şi găsească, dacă nu idei proprii, adaptate corect mediului respectiv, măcar acele modele externe care negociază cu întreg complexul de factori, care definesc soluţia. În felul acesta pot fi date la o parte excesele şi luate în considerare soluţiile optimizând întregul grup de determinanţi. Între ei, natura este una dintre cheile problemei. În acest mod de a gândi lucrurile, „Urbanismul contra naturii” este cel mai primitiv şi fără sens mod de operare.

 

1. D. Boilă, Sibiu, 2007 – Capitala culturală este şi capitală a reabilitării urbane?, „Transsylvania Nostra”, 3-4, 2007, pag. 36-45

2. T. O. Gheorghiu, Structuri cosmice şi repere sociale în istoria oraşului – Oraşul şi natura, în „Locuire şi neaşezare “, Ed. Paideia, Bucureşti, 2002, pag. 10-11 „O permeabilitate a oraşului faţă de complexul legilor naturale sau cosmice, pentru simplul motiv că aceste legi sunt cele care conferă stabilitate pe intervale îndelungate de timp, în vreme ce legile societăţii se raporteazăla anumite conjuncturi… putându-se vorbi chiar despre o anumită atemporalitate a principiilor de organizare urbană.”

3. Vezi colecţiile de fotografii de epocă în site-urile Fotomaramures.ro, Bogdi99, LAX. Popovici Dan

4. Descrierea şi contextul proiectului şi amenajării, în Bogdan Demetrescu, Reabilitarea Pieţei Traian din Timişoara, „Arhitext”, 9-10, 2006, pag. 104-107

5. Comentarii, vezi la Vladimir Grigorov, Renaşterea spaţiului pietonal din Sibiu, şi Victror Moraru, Amenajare Piaţa Huet, Sibiu, ambele în „Arhitext”, 9-10, 2006, pag. 72-86, respectiv pag. 88-91, precum şi la Steffen Mildener, Projekt „Altstadtsanierung Hermannstadt”, Rumänien, „Transsylvania Nostra”, 3-4, 2007, pag. 15-21, şi întregul număr 2, 2007, „Transsylvania Nostra”

6. Despre context şi tema concursului câştigat în final de „Planwerk Project”, vezi Adrian Iancu, Zona pietonală în Cluj, „Arhitext”, 9-10, 2006, pag. 92-95, la care se adaugă prezentarea a două proiecte; semnificativ este faptul că niciunde nu se pomeneşte nimic despre problema spaţiului verde

7. O parte din evenimentele petrectute în ultimii doi ani la Alba Iulia sunt publicate de „Observatorul Cetăţii – Publicaţie gratuită de informare şi responsabilizare cetăţenească dedicată salvării Parcului Custozza”, anul I, nr. 2, unde, în afara umorului amar, apar câteva opinii semnate: dr. arh. Hanna Derer, sociolog Simona Branişte, dr. istoric de artă Christoph Machat (membru în Comitetul ICOMOS), dr. Adrian Andrei Rusu, dr. arh. T. O. Gheorghiu, ale Asociaţiei Peisagiştilor din România – AsoP (semnată de inginerii peisagişti Al. Ciobotă şi A. Condoroş, preşedintele şi secretarul general al asociaţiei) şi alţii

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog