RDW

Patrimoniul locuit. De ce ne chinuim cu monumentele (noastre)?

Piaţa Unirii, Timişoara

Monumentele chinuie poporul, iar poporul chinuie monumentele. Despre poporul român este vorba aici, chiar dacă şi alte popoare trăiesc, poate, aceeaşi dilemă1. În precepţia colectivă, transformată în literă de lege, monumentul este un bun cultural de excepţie, valoros prin mărturia documentară pe care o transmite, de unde şi obligaţia de a-l păstra şi conserva.

Pentru atingerea acestui scop, al salvării şi conservării, s-a creat un ecosistem profesional din care nu lipsesc specialişti, experţi şi din nou alţi specialişti şi experţi sortaţi pe competenţe profesionale bine delimitate şi atestate printr-o serie de proceduri, garanţii ale unei excelenţe profesionale (doar domeniul stabilit).

Am asistat, în proiecte diverse2, la asocieri cu totul speciale: întâlnirea dintre ecosistemul descris mai sus, plus administraţie, monument şi proprietarul monumentului, întâlnire – s-ar putea spune – aproape scandaloasă, neprevăzută şi contrară firii; relaţia dintre personalul atestat, proprietarul bine intenţionat şi monumentul nevinovat comportă aspecte tragice. Situaţia se complică şi mai mult atunci când avem de-a face, aşa cum se întâmplă în zona Banatului foarte des, cu un fond construit tip Gründerzeitbebauung, bazat pe ideea unei convieţuiri cultivate a cetăţenilor oraşului şi pe capacitatea lor de a administra o proprietate comună. La momen-

tul conexiunii celor trei variabile – specialist/proprietar/monument – confuzii cu origini îndepărtate încep să îşi facă efectul. Specialistul vine adesea bine echipat cu noţiuni pe care proprietarul nu le înţelege. Proprietarul, la rândul său, chinuit de monumentul în care trebuie să-şi crească copiii, să plătească facturi, să îngrijească bătrâni, vine, adesea, cu o viziune clară despre ce trebuie făcut, cum trebuie făcut şi cât trebuie să coste. În plus, administraţia vine cu o lege coercitivă care nu ajută pe nimeni, iar monumentul este deja acolo şi aşteaptă de mult timp. Problema multor proprietari este că şi-au dorit doar un apartament, nu şi un monument.

Sigur, de ce nu s-au informat la momentul achiziţionării, se poate replica, dar faptul că reabilitarea imobilelor istorice3 nu se petrece în case goale ar trebui să intereseze şi pentru că succesul şi durabilitatea reabilitării depinde în mare măsură de acel proprietar, sau de acei proprietari, şi de felul în care este înţeleasă proprietatea specială din posesie.

Din păcate, la ora actuală, absolut nimeni nu vine în întâmpinarea acestor proprietari.

O altă confuzie: vorbind despre monumente, invariabil, ne imaginăm edificii singulare, de importanţă majoră pentru identitatea naţională sau locală, ce trebuiesc restaurate şi conservate îndelung. Dar o mare parte a monumentelor sunt, în fapt, case de locuit, ce formează cartiere şi nu doar ansambluri sau nu sunt doar parte din situri. Importanţa lor nu rezidă exclusiv în statutul de zonă istorică, ci şi în caracterul urban dat de structura spaţiului public şi un mix funcţional motivat prin evoluţie istorică şi densitate. Reabilitarea unor asemenea zone nu poate fi exclusiv abordată din prisma reabilitării fizice a imobilelor a unor monumente sau ansambluri. Dacă programul de reabilitare nu face parte dintr-un amplu proiect de revitalizare a zonei istorice, cu componente ce ţin de investiţii în spaţiul public, de conştientizare a cetăţenilor, de consultanţă profesională directă, de efectuarea unor măsuri neinvazive de îmbunătăţire a infrastructurii4, dar şi de dezvoltarea economică a zonei în cauză, el va avea o durabilitatea redusă.

Sistemul nostru, din păcate, lasă loc multor interpretări. Cine este responsabil pentru imobilul istoric, un monument? Un minister, comunitatea locală, proprietarul sau specialistul expert? Şi de aici întrebarea cea mai arzătoare, cine finanţează lucrările de reabilitare ale unui monument? Aparent, statul român a înţeles necesitatea păstrării patrimoniului construit, există o lege în acest sens. Este însă o lege care nu produce efectele dorite, care nu are suport în cadrul legislativ per ansamblu şi, cel mai grav, care nu vine însoţită de programe de finanţare destinate nu doar imobilelor aflate în proprietatea statului (într-o formă sau alta), ci şi proprietarului ca persoană privată5. Tipul acesta de sprijin financiar a fost şi este posibil în România doar în condiţiile atragerii de fonduri externe sau ca măsură impusă şi aplicată direct de statul român asupra unor proprietăţi, cu acordul proprietarului6. Lipsa de sustenabilitate socială a unei asemenea măsuri este evidentă, dat fiind că întreaga contribuţie a proprietarului este acordul său pentru reabilitare. Ce poate învăţa cetăţeanul român de aici? Poate învăţa că statul va veni periodic, din sfert în sfert de veac, să rezolve „faţada”7. Or, dacă nu vom găsi un sistem în care responsabilitatea reabilitării şi finanţării acesteia să fie împărţită echitabil între proprietar şi stat, nu vom avea o rezolvare de durată a problemei.

Uzanţa conform căreia, pentru imobilele listate, responsabilitatea deciziilor cade în sarcina Direcţiilor pentru cultură a dus şi ea, în decursul anilor, la erodarea totală a identificării administraţiilor locale cu fondul construit istoric, acesta fiind asimilat ideii de monument, ansamblu, sit, ceea ce nu este nici corect, nici eficient din perspectiva asigurării unui viitor viu pentru cartierele istorice şi implicit monumentele, ansamblurile sau siturile ce fac parte din ele. Unele administraţii8 au încercat sau încearcă diferite modele de finanţare a procesului de reabilitare.

Din păcate, singurele de succes au fost cele finanţate de state străine, în special Germania, prin GTZ, la Sibiu şi Timişoara9. Lucru inadmisibil, de fapt, fiind vorba de monumente aflate pe Lista naţională a monumentelor, fie ele şi în proprietate privată.

În prezent, Timişoara este singurul oraş din România în care se implementează un program de sprijin financiar pentru proprietari privaţi în cartierele istorice, ale cărui principale componente sunt acordarea de credite cu dobânzi subvenţionate prin intermediul administraţiei locale şi acordarea de asistenţă tehnică pentru lucrările de proiectare, execuţie şi dirigenţie de şantier de către arhitecţi/ingineri locali şi străini.

Dar acest lucru este posibil doar pentru că municipiul a obţinut, la rândul său, o finanţare din partea KfW10, o bancă de stat germană. Nu detaliile programului sunt interesante acum, ci faptul că acest program este un caz aparte şi imposibil de reprodus ulterior în România fără o schimbare legislativă majoră, cu scopul de a obţine mecanisme prin care statul, din bani publici, să poată subvenţiona sau sprijini reabilitarea unor imobile pe care el însuşi le-a acceptat şi declarat ca fiind de importanţă publică11. Altfel, responsabilitatea financiară pentru reabilitarea unui fond construit vast, locuit de o populaţie eterogenă din punct de vedere social şi financiar, va fi atribuită în continuare exclusiv unor proprietari care în momentul actual nu simt în niciun fel mândria de a trăi în centru sau într-o zonă istorică, întruniţi prin asociaţii de proprietari nefuncţionale, iar situaţia nu se va remedia sub nicio formă într-un viitor previzibil. Acest lucru nu înseamnă însă, în niciun caz, să fim cuprinşi din nou de reflexe predecembriste. Nu concesionarea faţadelor, nu reabilitarea cu forţa, nu (doar) amenzile sunt instrumentele cele mai eficiente sau indicate. Un stat inteligent ştie mai mult decât să aplice forţa de care dispune. Nici subvenţionarea 100%, aşa cum a fost aplicată pentru reabilitarea faţadelor din Sibiu, prin Ministerul Culturii, nu este o soluţie cu efecte de durată12. Experienţele altora au arătat că, în mod cert, efortul de reabilitare trebuie susţinut de către administraţie, dar astfel încât să nu submineze responsabilitatea proprietarului, asta fiindcă proprietatea privată în forma unei clădiri istorice sau a unui monument este întotdeauna, în măsură mai mare sau mai mică, şi de interes public şi trebuie tratată ca atare.

Modelul oferit de proiectul finanţat prin KfW în Timişoara şi derulat prin administraţia locală de acolo oferă un bun început pentru un demers care să permită, la nivel naţional, implementarea unor asemenea programe de sprijin financiar pentru proprietari privaţi, care să integreze obligatoriu și asistenţă tehnică în faza de proiectare şi execuţie, pentru a garanta o reabilitare prudentă şi corectă tehnic, raportat atât la necesitatea locuitorilor (confort şi calitatea locuirii), cât şi la valoarea istorică a obiectului. La rândul său, un asemenea program trebuie integrat într-un concept mai larg de revitalizare a cartierelor istorice13, care să genereze o recuperare din punct de vedere economic, social şi cultural a zonelor istorice, program din care reabilitarea fizică a imobilelor este doar o parte.

 

Note:

1. În Germania, la ora actuală, are loc o dispută asupra rolului comisiilor de monumente. Acestea devin instrumente de consultanţă şi persuasiune discretă mai mult decât comisii de avizare şi control. Silke Gronwald, Stern: Aufbau Rost, 23.04.2003

2. Proiectul de cooperare româno-german „Reabilitarea prudentă şi revitalizarea economică din Timişoara” între Primăria Municipiului Timişoara (PMT) şi Societatea Germană pentru Cooperare Tehnică (GTZ. Actual GIZ)

3. Voi folosi acest termen în loc de monument, dată fiind aria sa mai largă de înţelesuri

4. Cazul modernizărilor de infrastructură pentru relizarea Bd. Uranus din Bucureşti nu intră în această categorie

5. Acestea nici nu sunt, de altfel, posibile în actualul sistem, dată fiind imposbilitatea de a cheltui bani publici pentru edificii aflate în proprietate privată. Richard Haimann, Die Welt: Finanzamt belohnt wohnen im Denkmal, 30.05.2009

6. http://arhiva.cultura.ro/News.aspx?ID=604, comunicat de presă al Comisarului programului „Sibiu – Capitală culturală europeană 2OO7”, SIBIU, 08.08.2005

7. Nu discutăm caracterul parţial al măsurilor de reabilitare, raportat la problemele de fond ale imobilelor respective

8. Timişoara, Oradea, Sibiu etc.

9. Mă refer la programe de revitalizare a unor centre istorice, ce au avut şi o componentă de reabilitare a fondului de imobile locuite

10. http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=100390; program derulat de Primăria Municipiului Timişoara şi finanţat de KfW. Asistenţa tehnică este asigurată de Biroul SPS Plan Leipzig, sc Vitamin Architects srl, la solicitarea administraţiei publice şi contractată direct de finanţator

11. Cel puţin la fel de importantă ca reabilitarea monumentelor este revitalizarea zonelor istorice sub forma unor cartiere funcţionale importante pentru identitatea şi competitivitatea economică a oraşelor din România. În special oraşe de dimensiuni mai mici pot profita semnificativ de un centru istoric reabilitat corect şi funcţional

12. Efectul unor asemenea subvenţionări este perpetuarea aşteptării exprimate de mulţi proprietari ca administraţia să intervină asupra imobilelor. Intuitiv aş afirma că, în cele mai multe cazuri, cei care au asemenea aşteptări sunt cei care au cumpărat sub incidenţa Llegii 122, care, de facto, a însemnat o legalizare a naţionalizării fără niciun program de acţiune care să asigure şi o bună administrare a acestor imobile. Înfiinţarea de asociaţii de proprietari, spre exemplu, nu a fost obligatorie înainte de vânzare aşa cum s-a întâmplat în Leipzig, tot după 1989

13. Vezi Conceptul integrat de măsuri pentru reabilitarea cartierelor istorice a Municipiului Timişoara sau viitorul PLAN INTEGRAT DE REVITALIZARE A ZONEI PROTEJATE A MUNICIPIULUI ARAD

 

 

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog