RDW

Vitalitatea patrimoniului. Resurse pentru o memorie colectivă

Viscri, cetate

Conservarea, protejarea și regenerarea patrimoniului construit presupune investiții financiare consistente, dar și alte resurse (umane și de infrastructură) care trebuie implicate în programele active de management, întreținere sau restaurare.

Politicile culturale europeane nu urmăresc standardizarea, așa cum percepem cel mai adesea, ci mai curând stabilirea unei identităţi culturale născute din recunoașterea diferenţelor, care are ca scop suprem dezvoltarea unei conştiinţe colective europene. România a semnat în 1990 Convenţia UNESCO privind Protejarea Patrimoniului Mondial.

Articolul 5(a) din Convenţie obligă statele semnatare „să adopte o politică generală cu scopul de a da patrimoniului cultural şi natural o funcţie în viaţa comunităţii şi de a integra protecţia patrimoniului în programe de planificare cuprinzătoare”1. Teoretic și strategic, patrimoniul este parte integrantă a politicilor de dezvoltare ale României2. La nivel sectorial, instituțiile abilitate pot defini prioritățile în domeniul patrimoniului natural și construit. Aceste priorități se pot stabili atât la nivel național, cât și la nivelul celor opt regiuni de dezvoltare, prin strategii culturale. Abordarea teritorială și intersectorială trebuie făcută prin realizarea unui memo-randum între parteneri locali, regionali și naționali. Accentul trebuie să fie pus pe efectul catalizator și de armonizare a politicilor de dezvoltare regională prin cultură.

În ultimul deceniu, în România s-a produs o diversificare a surselor de finanţare a sectorului culturii care, pe lângă bugetul de stat şi bugetele locale, de programe de finanțare distincte gestionate de AFCN și ICR, beneficiază și de surse extrabugetare, comunitare. Accesul operatorilor culturali la sursele de finanţare depinde de competenţa lor profesională, de familiarizarea cu aceste noi mecanisme, de nivelul de informare şi cunoaştere a căilor de abordare a fiecărei surse potenţiale. De asemenea, actorii culturali trebuie să cunoască mai bine specificul şi destinaţia fondurilor europene şi a celor naţionale/regionale, pentru a putea participa la procesele de programare și pentru a determina decidenţii naţionali/regionali să includă domeniul culturii printre priorităţile de finanţare din aceste surse. Aceste competenţe sunt cu atât mai necesare cu cât sectorul culturii şi operatorii din sector se află într-o competiţie strânsă nu numai între ei, ci şi cu alţi actori sociali (în special din sectoarele educaţiei, sănătăţii, asistenţei sociale, cercetării), pentru atragerea de resurse publice şi private.

Programele de punere în valoare a patrimoniului cultural și, în primul rând, de conservare și res-taurare a monumentelor istorice, descentra-lizarea administraţiei culturale şi asigurarea unor mecanisme financiare eficiente și accesibile în cultură reprezintă o temelie pe care se poate clădi mai departe.

„Agenda europeană pentru cultură într-o lume în proces de globalizare”, aprobată de Consiliu printr-o rezoluţie din 16 noiembrie 2007, stabi-leşte obiectivele pentru activităţile viitoare ale Uniunii Europene în sectoarele culturale şi creative. Aceasta are drept scop promovarea diversităţii culturale şi a dialogului intercultural, promovarea culturii în calitate de catalizator al creativităţii în cadrul creşterii economice şi al ocupării forţei de muncă şi promovarea culturii drept element esenţial al relaţiilor internaţionale ale Uniunii Europene.

Resursele financiare alocate de Uniunea Europenă se grupează în jurul a două mecanisme de pro-gramare: comunitare și structurale.

Citiți textul integral în nr 2/2012 al revistei Arhitectura.

 

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog