RDW

Primăria Municipiului Bucureşti, iniţial Ministerul Lucrărilor Publice – 1906-2016: momente

Imag. 3: Elevaţia de nord a clădirii în prima sa formă volumetrică, constituită din parter şi numai două etaje, precum şi ca arhitectură de faţadă, în conformitate cu proiectul publicat în anul 1910 – elevaţie principală. Extras din Buletinul Societăţii Politecnice, anul XXVI, nr. 4, aprilie 1910, Palatul Ministerului de Lucrări Publice. © Simina Stan

Semnificaţia culturală incontestabilă a clădirii concepute de Petre Antonescu, semnificaţie manifestă de la scara urbană (amplasare pe o arteră deloc lipsită de importanţă, cum este Bulevardul Regina Elisabeta) la scara detaliului de arhitectură, este atât de ridicată, încât nu poate fi cuprinsă în doar câteva pagini. De aceea, cele ce urmează se vor referi numai la o mică parte din deciziile relevante pentru trecutul, prezentul şi viitorul acestui imobil1.

Astfel, de exemplu, proiectul depus în anul 1906 pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie2 nu a fost respectat întocmai. În conformitate cu documente de epocă ulterioare, dar datând din perioada anterioară momentului de încheiere a execuției3, pe parcursul lucrărilor au fost operate o serie de modificări, unele reuşite, altele mai puţin favorabile. Cu privire la cele dintâi atrage atenţia, în primul rând, scara de onoare. Propusă iniţial în forma a trei rampe paralele (imag. 1), aceasta a primit un plus de monumentalitate de îndată ce şi-a desfăşurat aripile (imag. 2), rampele dintre podest şi piano nobile aşezându-se perpendicular pe prima. Pe de altă parte, spre deosebire de realitatea construită, în proiect, încăperea principală de la etajul 1 era prevăzută cu lambriurile impuse de statutul ei, care, dacă au fost executate4, au dispărut fără nicio urmă. În orice caz, joncţiunea dintre coridoarele celor trei aripi ale clădirii a fost, la origine, rezolvată mai elegant, chiar dacă prin sacrificiul parţial a câte două încăperi de la fiecare intersecţie.

Decenii mai târziu, edificiul a suferit în urma bombardamentelor din anul 1944, pierzând extremitatea sudică a aripii de est, dezvoltată în lungul actualei străzi Anghel Saligny. În consecință, proprietarul a decis, în 1949, reconstruirea practic identică a părţii respective5, gest confirmat de prezența unui rost constructiv chiar (şi) la parter. Nu a fost însă materializat proiectul elaborat în acelaşi an, sub conducerea lui Petre Antonescu însuşi, proiect menit să repare acoperișul şi streșinile şi să refacă, pe tot edificiul, tencuielile distruse de aceleași bombardamente6.

Imag. 4: Elevaţia de nord a clădirii în urma înălţării postbelice şi contrastul dintre ancadramentele robuste ale etajului 3, nou adăugat, şi delicateţea lexicului arhitectural şi decorativ al conceptului prim pentru nivelurile inferioare. Extras din Arhitect PETRE ANTONESCU, Clădiri, construcţii, proiecte şi studii, Bucureşti: Ed. Tehnică, 1963. © Simina Stan

Un posibil motiv pentru care aceste ultime intervenţii nu au fost transpuse în practică a fost constituit de necesitatea de a creşte suprafaţa utilă – cea mai bună dovadă în acest sens fiind actualul etaj 3, care, inevitabil, a modificat nu doar proporţiile siluetei şi ale volumetriei, ci şi arhitectura anvelopantei exterioare (imaginile 3 şi 4). Sigur inexistent în 1949 (documentele stabilind explicit faptul că, pe atunci, clădirea dispunea de numai două etaje7) şi deja construit în 1952 (dovadă proiectul de amenajare a unei mansarde în spaţiul şarpantei datat în anul respectiv)8, acest etaj 3 a fost asumat de către Petre Antonescu9 – în ciuda faptului că ancadramentele aferente, mult mai masive decât elementele de lexic arhitectural şi decorativ de la nivelurile inferioare, îngreunează în mod nefiresc compoziţia elevaţiilor în partea superioară. Apoi, peste faţadele orientate spre curte, au fost (într-adevăr) adăugate lucarnele continue, din lemn, necesare mansardei proiectate în anul 1952, gest care nu a fost de natură să rezolve decât problemele legate de lipsa spaţiului.

Faţă în faţă cu aceste hotărâri trecute şi, mai ales, cu rezultatele şi efectele lor, studiul de evaluare culturală elaborat pentru proiectul de intervenție în curs de finalizare (la sfârșitul anului 2016) asupra părţii (exclusiv) supraterane a imobilului a trebuit (desigur) să fundamenteze deciziile prezentului. Parte dintre acestea au fost simplu de luat. Din acest punct de vedere s-a făcut remarcată (din nou) zona de reprezentare maximă, conservarea sa ridicând doar probleme de detaliu privind intervențiile asupra componentelor artistice, la fel de facilă fiind şi punerea în valoare suplimentară prin integrarea cupolei ce asigură iluminarea naturală a scării de onoare în amenajarea spațiului aferent din șarpantă (imaginile 5 şi 6). La fel de neproblematică a fost reluarea, într-o interpretare contemporană, a fastului sobru specific lambriurilor în încăperea principală de la piano nobile, la rândul ei pusă în valoare prin posibilitatea (adoptată) de a propune acest gen de finisaj şi pentru coridoare. Desigur, deoarece Petre Antonescu însuşi a hotărât, în final, că preferă o soluţie mai puţin elegantă pentru joncţiunea dintre circulaţiile orizontale care leagă cele trei aripi, în favoarea camerelor (altfel, parţial sacrificate), nu s-a propus revenirea la proiectul iniţial, dar spaţiile suplimentare rezultate încă de pe parcursul execuţiei de la începutul secolului al XX-lea au fost folosite pentru dispunerea cablurilor de veac XXI. În acelaşi sens, prezentul a salutat reconstituirea unităţii potenţiale a resursei culturale prin refacerea realizată – în trecut – a extremităţii sudice a aripii din strada Anghel Saligny. Chiar dacă, actualmente, un astfel de gest ar putea fi privit şi ca umplerea unei lacune în conformitate cu documentul istoric constituit de clădirea însăşi, dată fiind vehemenţa dezbaterii privind reconstrucţia monumentelor istorice10, o decizie – azi – ar fi fost mult mai dificil de luat. Nu a ridicat deloc probleme, în schimb, renunţarea la lucarnele continue din lemn care deserveau mansarda realizată după al Doilea Război Mondial. Acestea au putut fi înlocuite fără pierderi de valoare culturală cu unele mai potrivite din toate punctele de vedere. Dificultatea, dovedită în final insurmontabilă, a fost reprezentată de etajul al 3-lea. Aflat într-un contrast evident şi nu neapărat pozitiv cu tot restul arhitecturii de faţadă şi (nu numai) de aceea greu de atribuit unei hotărâri liber luate de Petre Antonescu, etajul 3 s-a constituit în subiectul unei decizii pe care prezentul o deleagă viitorului, existând posibilitatea ca acesta să dispună de mai multe informaţii şi/ sau de alte criterii de evaluare. Amânarea deciziei s-a conjugat în mod fericit cu imposibilitatea beneficiarului de a înlocui şarpanta postbelică, comună şi chiar modestă ca materiale și tehnici de execuţie, cu una nu doar mai rezistentă, ci şi mai eficientă din punctul de vedere al utilizării spaţiului, pe care studiul a putut să o permită fără rezerve.

Proiectul de arhitectură dedicat imobilului a fost elaborat, atât în privința conservării şi restaurării, cât şi în privința intervențiilor de refuncționalizare, ținându-se cu strictețe seama de reglementările formulate prin studiul istoric. Zonele cu valoare culturală identificate prin acesta au fost marcate explicit în proiect, fiind specificate modalitățile de intervenţie permise și interdicţia de afectare prin intervenții de consolidare. Toate componentele artistice existente în aceste spații (stucaturi, vitralii, confecții metalice, pietrărie, pardoseli și tâmplării interioare ce au fost identificate ca tâmplării istorice cu valoare de patrimoniu au făcut obiectul proiectelor speciale de restaurare de componente artistice (imaginile 7 şi 8).

În afara zonelor cu valoare culturală, s-a încercat revenirea la compartimentarea inițială prin identificarea și îndepărtarea pereților și a altor elemente parazitare, realizate în ultimii 50 de ani de funcționare a clădirii. În aceeași manieră s-a revenit la geometria regulată a golurilor din zidăriile de compartimentare inițiale, căutându-se totodată unificarea dimensională a golurilor de uși, atât a celor dinspre coridoarele longitudinale de circulație publică, cât și a celor dintre birouri. La nivelul mansardei a fost îndepărtată marea majoritate a compartimentărilor existente, urmărindu-se crearea unui spațiu amplu, deschis, neobturat în perspectiva longitudinală a parcursului celor trei aripi ale clădirii (imag. 9). De asemenea, spații ale șarpantei fără utilizare iniţială (poduri simplu circulabile) au fost introduse în circuitul funcțional. Un caracter spațial şi arhitectural deosebit s-a obținut prin deschiderea podului situat deasupra holului central al edificiului, spațiu care, ca urmare, beneficiază de extradosul cupolei vitrate, ce a fost pusă astfel în valoare printr-o nouă perspectivă, inedită, asupra obiectului arhitectural (imag. 10). În întreaga clădire s-a menținut şarpanta existentă, deși este postbelică. După expertizarea tehnică și biologică, asupra ei s-a intervenit local, cu soluții de consolidare sau înlocuire a elementelor deteriorate, celelalte fiind curăţate prin sablare, tratate pentru protecție insecto-fungicidă și rezistență la foc, fără să fie afectat gradul de finisare a pieselor din lemn sau a celor metalice.

Iluminarea naturală a mansardei s-a păstrat în formula anterioară, prin menținerea – în sens strict geometric – a lucarnelor longitudinale deschise în acoperiș spre curtea interioară. Rezolvarea nou-adoptată este însă fundamental diferită, atât ca plastică arhitecturală, cât și ca funcționalitate. Soluția proiectată prevede înlăturarea totală a lucarnei existente, evaluată cultural ca prezență nocivă, și introducerea unui registru de ferestre de tip continuu, cu o imagine interioară și exterioară unitară și radical contemporană, ce asigură o iluminare net superioară faţă de situaţia anterioară, cu ferestre de lemn segmentate de plinuri interstiționate. Deși geometria lucarnelor este păstrată în forma primă, materialele din care sunt realizate cele noi, atât la interior, cât și la exterior, sunt radical diferite. Învelitoarea, prevăzută din tablă striată de tip Rheinzink, a fost aleasă pentru a sublinia, împreună cu registrul vertical vitrat, intervenția modernă în contrast cu învelitoarea postbelică. Nu în ultimul rând, trebuie menționată rezolvarea adoptată pentru suplimentarea iluminării naturale, prin introducerea în planul acoperișului, în zonele de așezare inițială a țiglei de sticlă, a unor luminatoare cu calităţi termo-tehnice moderne.

Finisajele alese pentru refacerea pardoselilor comune din spațiile de circulații sunt pietre naturale (granituri), în alcătuiri compoziționale ce înnobilează arhitectura interioară. Cromatica este alb-negru-gri, cu texturi și rugozități de prelucrare diferite, astfel încât să reprezinte indicațiile de contemporaneitate ale intervenției. Pardoselile spațiilor de birouri au fost finisate cu parchet masiv de stejar, în încăperile cu grad maxim de reprezentare fiind puse în operă parchete decorative (imag. 11). Finisajele parietale, pentru toate zonele de circulații orizontale ce nu fac parte din zonele cu valoare culturală, s-au tratat prin placarea cu lambriuri accentuat volumetrice, ritmate prin tăblii încadrate de profilaturi-ramă, nuturi și scafe luminoase. Plastica arhitecturală a lambriurilor a fost diferențiată pe etaje, în consonanță cu etapele istorice de realizare ale clădirii, parterul, etajul 1 şi 2 reprezentând etapa primă (imag. 12), fiind tratate distinct faţă de etajul 3, realizat abia după al Doilea Război Mondial. Prin modalitatea de realizare a tâmplăriilor aferente uşilor dinspre coridoare cu intercalarea unor suprafețe vitrate, tâmplării integrate cu lambriurile perimetrale, s-a adus un benefic spor de lumină naturală în circulațiile altfel obturate.

Prin amenajarea și reconfigurarea geometrică a sălii de consiliu de la etajul 3 al corpului central (imag. 13) s-a creat un nou spațiu de reprezentare cu destinație funcțională flexibilă, atât pentru ședințe ale aparatului administrativ, cât și ca sală de conferințe și spectacole. Prin refacerea pardoselilor în gradene ascendente s-a creat geometria curbei de vizibilitate, finisajele parietale speciale fiind rezultatul proiectului de acustică realizat pentru această încăpere. Trebuie menționat faptul că, prin intervenția de amenajare, s-au redeschis cele trei goluri de luminatoare originale (în raport cu a doua etapă a timpului istoric) de la nivelul plafonului, luminatoare puse în valoare prin geometria și iluminarea actuală a plafonului din respectiva sală de consiliu.

Ca urmare a cerinței autorității contractante, a fost proiectată extinderea clădirii la nivelul infrastructurii, cu un parcaj subteran pe 3 niveluri, ce va adăposti 100 de locuri de parcare pentru personal. Parcajul a fost dispus în zona curții interioare a imobilului, perimetrul acestei intervenții înscriindu-se în cel determinat de limita de proprietate sudică și aliniamentele fațadelor interioare ale imobilului, cu o retragere perimetrală de circa 2 m. Accesele în parcaj se realizează prin cele două ganguri existente în clădirea veche, în extremitatea sudică a corpurilor laterale din străzile Anghel Saligny şi Elie Radu. Simultan cu această intervenție s-a realizat și amenajarea suprafeței exterioare a planșeului superior al parcajului, curtea interioară astfel rezultată creând un spațiu exterior menit să participe vizual la calitatea folosinței publice a spațiului.

Toate intervențiile de arhitectură asupra fațadelor imobilului prevăzute în proiect au avut în vedere exclusiv lucrări de restaurare efectuate conform specificațiilor proiectului de componente artistice aferent. În consonanță cu acesta s-au efectuat operațiunile de curățare și impermeabilizare a elementelor decorative din piatră naturală și cărămidă aparentă, precum și curățarea, repararea și refinisarea tencuielilor și profilaturilor din similipiatră. S-a urmărit integrarea prin retușuri cromatice a intervențiilor de reparații suferite de faţade la nivelul paramentelor sau a registrelor de ornamentică, precum și diferențierea acestora faţă de zonele de câmp (imag. 14), în conformitate cu conceptul inițial, descris de Petre Antonescu11, scopul general fiind, atunci şi acum, crearea unui ansamblu vizual unitar și armonios.

NOTE:

1 Deciziile respective au fost abordate, alături de celelalte asemenea în studiul: Hanna Derer, Radu Nicolae, Simina Stan, Imobilul din bulevardul Regina Elisabeta numărul 47, Bucureşti. Primăria Municipiului Bucureşti, iniţial Ministerul Lucrărilor Publice. Identificarea resursei culturale prin prisma elementelor esenţiale din evoluţia istorică. Studiu de fundamentare pentru intervenţii viitoare, Bucureşti, tiposcript, 2013-2014.

2 Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Municipiului Bucureşti, fond Primăria Municipiului Bucureşti, dosar 248/ 1906, filele 1-22: „Construcţiunea Palatului Ministerului Lucrărilor Publice în bulev. Elisabeta”.

3 „Palatul ministerului de Lucrări Publice” în „Buletinul Societăţii Politechnice”, anul XXVI, nr. 4, aprilie 1910, pp. 163-164, respectiv Arhivele Naţionale ale României, fond Ministerul Lucrărilor Publice – Consiliul Tehnic Superior, dosar 7/ 1904-1931, filele 1-8 – un releveu realizat pentru definitivarea finisajelor parietale şi a planşeelor.

4 Arhitect PETRE ANTONESCU, Clădiri, construcţii, proiecte şi studii, Bucureşti: Ed. Tehnică, 1963, p. 43 – având în vedere că autorul enumeră ca fiind realizate toate tipurile majore de mobilier, în absenţa oricărei urme in situ şi a oricărei dovezi (precum, de exemplu, o fotografie de epocă) este totuşi posibil ca parte din dotare să nu fi fost executată.

5 Arhiva Primăriei Municipiului Bucureşti, III Albastru, dosar 2/ 1948: „Proprietatea Ministerului Lucrărilor Publice. Str. Anghel Saligny nr. 3” – cererea privind eliberarea autorizaţiei de construcţie datează din ziua de 9 mai 1949: singurele diferenţe dintre ceea ce fusese proiectat şi executat la începutul secolului şi această reconstrucţie constau în poziţia grupurilor sanitare şi, pe de altă parte, în transformarea accesului dinspre Durchgang în gol de fereastră.

6 Arhiva Primăriei Municipiului Bucureşti, III Albastru, dosar 43/1949: „Reparaţii Radicale. Ministerul Construcţiilor. Bdul. 6 Martie No. 27”.

7 Ibidem.

8 Arhiva Primăriei Municipiului Bucureşti, SAS, dosar 822/1955: „Ministeru [sic] Construcţilor [sic] şi al Ind. Materialelor. Bdul. 6 Martie nr. 27. reparaţi [sic] radicale”.

9 Arhitect PETRE ANTONESCU, op. cit., p. 44.

10 Hanna Derer, „Re-Construct, Re-Generate, Su(pe)r-Vive(re)/ Re-construcţie, re-generare, supra-vieţuire” în „Transsylvania Nostra”, nr. 4, 2016, p. 16-24, p. 16-20.

11 Arhitect PETRE ANTONESCU, op.cit., p. 43.

 

COLECTIV REALIZARE PROIECT

ANTREPRENOR GENERAL: ROTARY CONSTRUCTII S.R.L.

PROIECTANT GENERAL: DESIGN UNIT S.R.L.

Consultant specialist M.C., coautor proiect: dr. habil. arh. Hanna Derer

Șef proiect complex, coautor proiect: arh. Gabriel Cârstea

Șef proiect specialitate arhitectură, coautor proiect: arh. Diana Cârstea

Proiectant arhitectură: arh. Aurora Ciucuraş

Studiu istoric: dr. habil. arh. Hanna Derer, arh. Radu Nicolae, ist. Simina Stan

Proiecte restaurare componente artistice: rest. specialist Marian Dăbuleanu, rest. exp. Laurențiu Dragomir, rest. Traian Postelnicu, rest. exp. Georgiana Mureșan

Șef proiect rezistență: ing. exp. prof. dr. Constantin Pavel

Expert M.C. rezistență: ing. exp. Emil Sabo

Proiectant rezistență: ing. Oliviu Popa

Șef proiect instalații: ing. Gica Pistalu

Studiu și proiect acustică: dr. arh. Radu Pană

Project management: ing. Dragoș Mocanu

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog