RDW

Revista „Arhitectura”. Meritele începuturilor

Cu numărul 5-6/2016, revista „Arhitectura” marchează 110 de ani de apariție ca publicație dedicată domeniului și purtător de cuvânt oficial al organizației arhitecților din România1. În toți acești ani, cu câteva excepții reprezentate de numere scoase sub altă egidă2, organizația va patrona atent periodicul, susținându-l material și impunându-i statornic orientarea sa ideologică și stilistică. Acest lucru capătă, desigur, semnificații speciale în perioada 1948-1989, când revista, ca de altminteri și organizația vor funcționa sub dictat politic comunist.

Arhitectura Magazine.

Merits of the Beginnings

The author begins by stating that Arhitectura magazine was from its beginning the spokesman of the architects’ association, which “oversaw the periodical, offering financial support and imposing its ideological and stylistic approach,” especially during the Communist period (1948-1989).

The magazine was established in 1906 by the Society of Romanian Architects (SAR) after “a long period of silence.” This happened the same year King Carol I celebrated 40 years on Romania’s throne, whose coronation marked the foundation and development of the Romanian State.

In 110 years, the magazine published 391 issues, which appeared with certain fluctuations due to various obstacles: agitated times, wars, dictatorships, ideologies, lack of professional organisation and financial problems. The undeclared and difficult initial goal was to “bring together Romanian architects, regardless of their training, style and experience, and create a strong association able to follow its interest and support national culture in a time of significant transformations.” Pleading the cause of the architecture profession and safeguarding heritage were also constant objectives.

The magazine enjoyed its ‘adolescence’ until the major political, social and economic fracture that followed the Second World War. Its first years of existence were rather timid. After 1916 more pragmatic and coherent issues were put together, leading in the 1930s to issues that discussed topics of importance for the entire architecture profession. Among these were “architecture education, art/ architecture history and theory, construction technique and technology, urban issues, architecture and urban planning programmes, as well as exhibition reviews, biographies and obituaries.”

The author claims that during that time, “the most important topic present in the magazine was the dispute about modernism, consisting in a long series of diatribes against this current, which became increasingly popular in the 1920s.” The difference of opinions stemmed, among others, from SAR’s promise to defend the values of national art and architecture in Romania. Even though several editorial boards followed in order, this remained the common thread of the magazine until 1944, when the last issue before the Communist time was published.

La 1906, revista apare după o lungă tăcere a breslei3 și, nu întâmplător, într-un moment de grație al istoriei românilor și de enormă efervescență culturală prilejuită de celebrarea jubileului de 40 de ani de domnie a Regelui Carol I. Ea va rămâne unică în peisajul presei de specialitate4 pentru diverse și frecvente intervale de timp.

Pe parcursul celor 110 ani, „Arhitectura” izbutește să scoată 391 de numere5 a căror periodicitate și grupare în volume sunt extrem de variabile6, dând seamă despre piedicile de toate felurile pe care le-a avut de întâmpinat de-a lungul existenței sale. Pentru că, traversând trei epoci istorice aflate în dramatică disjuncție, iar în vremea acestora, numeroase perioade cu încărcătură politică de mare tensiune, revista navighează în apele tulburi ale istoriei secolului al XX-lea și ale începutului de secol XXI, confruntându-se cu probleme și dificultăți care o vor birui uneori, dar pe care, de cele mai multe ori, le va învinge cu tenacitate. Scopul său fundamental, foarte dificil și nedeclarat ca atare, dar transpărând încă de la debut, este acela de a aduna și de a ține împreună arhitecții români, atât de diferiți prin studiile, stilul și experiența lor profesională, în ideea de a forma o asociație puternică, aptă să își susțină interesele și să sprijine cultura națională aflată în plin elan de structurare identitară. În acest sens, încă din primele articole-program, revista își afirmă din ce în ce mai deslușit intenția să își informeze cititorii despre evenimentele esențiale din branșă, să militeze pentru cauzele profesiei și ale patrimoniului, să deschidă căi accesibile către marele public, să își exprime punctele de vedere, să tragă semnale de alarmă în momente cheie, și ajunge în anumite etape să indice sau chiar să traseze direcții de orientare, să ducă muncă de agitație sau să își impună prejudecățile în diferite cauze.

Prima vârstă a revistei se situează între momentul său de fondare și acela de fractură politică de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, care a fost urmat de instaurarea comunismului în România7.

În acest interval de început, deși marcată de crize și sincope mai mult sau mai puțin lesne de explicat, de ani de tăcere și de discursuri uneori incongruente, revista își dovedește determinarea și robustețea, supraviețuind evenimentelor teribile care au clătinat temeliile lumii și ale locului: Primul Război Mondial, marea criză economică din 1929-’33, dictatura carlistă și apoi cel de al Doilea Război Mondial, toate însoțite de haos, mizerie și dezastre. Până la 12 octombrie 1944, când iese de sub tipar ultimul număr antecomunist, „Arhitectura” este prezentă în câmpul presei românești în mod mai mult sau mai puțin ritmic, în funcție de circumstanțe, vreme de 38 de ani, în care scoate 43 de numere, grupate în 36 de volume8. Pe parcursul acestor ani, revista se va replia și reorganiza în repetate rânduri, generând mai multe serii și subserii care vor schimba comitetul de redacție, platforma-program, periodicitatea, grafica generală și cea a coperții, fonturile, tonurile de culoare ale imaginilor și chiar orientarea ideologică și stilistică, într-un proces perpetuu de adaptare la noul care invadează toate domeniile vieții9.

Coperțile sale, foarte diverse, pendulează între dramatism (1906), complexitate barocă (nr. 1 din 1916), sobrietate absolută (1926), esențializare art-deco (nr. 12 din 1938), epurare proletcultistă (1940) ori vagă indecizie grafică (1931-’33). Cu cartonul mai slab sau mai bun, cu cromatica lor austeră ori opulentă (nr. 12 din 1938 are o copertă din carton gros, metalizat în culoarea bronzului), cu fonturile migrând de la cel arhaizant, à la Mincu, trecând prin cel de influență art-deco și ajungând la cel clasic-roman, ele vorbesc elocvent despre problemele și aspirațiile revistei și despre vârtejul de schimbări căruia aceasta are a-i face față.

În cei 38 de ani, în conținutul său vor apărea 260 de articole, eseuri, dezbateri, cronici, recenzii, note publicate de aproape 90 de autori, mulți dintre ei arhitecți cunoscuți și foarte activi în domeniu10, dar și prestigioși oameni de litere și de cultură11, ingineri de diferite specialități, precum și iluștri anonimi. Scrierile lor acoperă un câmp larg de teme care intersectează domeniul în trena programului revizuit continuu de revistă. Așa se face că, dacă doar cele două numere de la 1906, deși marcate de articolul programatic, scris în cheie emoțională de arhitectul Remus Iliescu, nu știu să spună încă prea multe despre arhitectură, următoarele două numere de la 1916 sunt deja mai pragmatice și mai bine organizate, iar numerele de după 1930, fără să fi izbutit să își construiască platforme mult mai bine structurate, sunt mai coerent orientate și pun în discuție, uneori cu deosebită vehemență, chestiuni arzătoare care frământă breasla. Subiectele atinse vizează, adesea pentru prima oară în istoria românească a profesiei, problemele diverse ale Societății Arhitecților – organizare, statut, legislație, manifestări, concursuri etc. – învățământul de profil, noțiuni de teoria și istoria arhitecturii și artei, tehnici, tehnologii și detalii de construcții, probleme edilitare, nou-apărutul domeniu al urbanismului, programe și proiecte de arhitectură și sistematizare, neuitând nici de polemici ori cronici artistice la expoziții, biografii și ferpare.

Dar pe toată întinderea acestei etape, cel mai important subiect al revistei rămâne cel al disputei stilistice cu modernismul, mai curând un lung șir de diatribe îndreptate împotriva acestui curent care, începând din anii ’20, își face loc cu tot mai multă determinare atât în arhitectură, cât și în alte ramuri ale artei. Acest diferend, perpetuat pe durata a mai bine de două decenii, nu este altceva decât o mișcare de rezistență și apărare a Societății Arhitecților Români care, tradiționalistă prin componență și convingeri, face eforturi susținute să își respecte mai departe jurământul de credință asumat la înființare, acela de a proteja și susține fără abatere valorile artei și arhitecturii naționale, pe fondul nevoii de configurare identitară a culturii tânărului regat român. Astfel, Societatea, prin organul său de presă – revista „Arhitectura” – va căuta ani de-a rândul, în chip adesea acerb, să se împotrivească uluitoarelor și drasticelor transformări de model cultural, cu inovațiile, tiparele de viață și de comportament, cu stilurile și modele lor cu tot, așa cum erau ele aduse de vânturile puternice ale schimbării bătând dinspre vestul Europei. Disputa, mai înverșunată ori mai blândă și mai împăciuitoare, nu va cunoaște răgaz până la finalul etapei. Acesta este și motivul pentru care numele lui Marcel Iancu nu este niciodată pomenit în revistă, iar cel al lui Horia Creangă va apărea abia în 1939, fără niciun comentariu, cu uimitorul proiect pentru pavilioanele expoziției „Muncă și voie bună”, și cu cel pentru „Luna Bucureștilor”, ambele realizate împreună cu Haralamb Georgescu (și alții), iar apoi doar în numărul 1943-’44, cu trei proiecte, de asemenea, necomentate, alături de notița biografică având rol de ferpar pe care i-o dedică în calitate de prieten și colaborator acesta din urmă.

Interesant și curios în același timp este faptul că, în pofida acestei poziții clar exprimate prin articole, în intervalul întregii perioade interbelice, în cuprinsul revistei apar o serie de proiecte cu evidentă tentă modernistă care aparțin unor fervenți susținători ai valorilor tradiționale12, ori unor membri cunoscuți, chiar dacă mai puțin vocali ai Societății. Aceste proiecte, ca de altfel covârșitoarea majoritate a celor publicate de „Arhitectura”, nu beneficiază de nicio prezentare ori asumare critică. Chiar în aceste condiții, este de presupus că faptul expunerii în paginile periodicului a fost de natură să le scoată din anonimat, așezându-le în vizorul public mult mai rapid și mai elocvent decât ar fi putut-o face doar construcția cu materialitatea ei limitată. Se impune astfel gustului consumatorului de arhitectură și chiar breslei înseși, într-un mod subliminal, un stil mult diferit de cel promovat prin discursul scris din „Arhitectura”, un stil care are avantajul noutății, al originalității, al gestului constructiv provocator, în opoziție cu cel tradițional, deja obosit și, deci, nesatisfăcător. Discuția despre urmările culturale ale unui asemenea gest este complicată. Este evident, însă, dincolo de orice, că unul dintre cele mai mari merite ale revistei din prima etapă de apariție este acela de a fi publicat numeroase ilustrații – peste 1.450 – care se constituie într-o inegalată bază de date de arhitectură a primei jumătăți de secol XX din România. În cuprinsul revistei sunt reproduse tabele, scheme, schițe, crochiuri, desene de mână, portrete, reproduceri după picturi și statui, dar mai cu seamă planuri, fațade, detalii de construcții aparținând unor proiecte analizate sau nu în cuprinsul textului, precum și fotografii ale unor construcții realizate în epocă, la care se adaugă și câteva imagini înfățișând proiecte și construcții din alte țări ale lumii13. Cu partea scrisă redusă uneori la minimum, numere întregi din revista interbelică aduc în prim-plan un foarte bogat material fotografic14 și alcătuiesc, astfel, un tablou deosebit de complex al arhitecturii din epocă.

Cu texte stufoase ori inconsistente și haotice, prea numeroase ori prea puține, cu imagini excepționale sau prost editate, cu o periodicitate inexplicabilă, cu platforme-program adesea nerespectate, cu liste de autori straniu-eliptice, cu coperți realizate așa cum se putea în acele vremuri, „Arhitectura” din epoca începuturilor, prin întregul său conținut, rămâne, fără doar și poate, o absolut excepțională publicație-martor și eveniment, doldora de informație privind profesia – cea mai cuprinzătoare și mai perseverent-prezentă revistă din domeniu. Ea merită în continuare, din plin, atenția noastră.

 

NOTE:

1 De la înființarea sa, la 26 ianuarie 1891, și până după Primul Război Mondial, organizația s-a numit Societatea Arhitecților Români. În anii ’40, ea se dizolvă și dispare o bună vreme, ca să reapară pe pagina de titlu a revistei „Arhitectura” nr. 1 din 1953 cu numele de Uniunea Arhitecților din RPR. Acest nume se va păstra până astăzi, modificându-se doar circumscrierea sa care preia numele schimbate ale țării: RSR, odată cu anul 1965, și România, după 1990.

2 În perioada 1948-1952, periodicul iese sub diferite nume, tutelat de AGIR.

3 Se împlineau atunci 12 ani de la încetarea apariției „Analelor Architecturei și ale Artelor cu care se leagă” (1890-’93), răstimp în care, din pricini greu de descifrat, nicio altă publicație destinată arhitecturii nu va apărea în presa românească.

4 Nu am inclus în această categorie strictă „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice” (1908-1945) și nici „Monitorul Uniunei Orașelor din România” (1923-1942, care, la 1932, își schimbă titlul în „Urbanismul”).

5 Verificarea colecției revistei și a numerelor apărute a fost făcută, pentru perioada antecomunistă, în fișele de colecție ale marilor biblioteci din București și din țară, de către autoarea acestui articol și de către Maria Gigă, pentru cele dintre 1944-2016.

6 Astfel, în 1933, apare un volum dedicat anilor 1931-’33; în numeroși ani interbelici revista scoate doar câte un volum unic pe an, în anul 1953, primul după o lungă absență, este cunoscut doar volumul cu numărul 1, iar în anii 1907-’15, 1917-’18, 1921-’23, 1227-’29, 1945-’47, 1948-1952, 1993, ’95, ’97 revista nu apare.

7 În colimatorul distrugerii de valori au intrat atunci și existența și organizarea breslei arhitecților, ceea ce a determinat încetarea apariției periodicului pentru un număr de ani.

8 Pentru detalii, a se vedea:, Gabriela Tabacu, REVISTA ARHITECTURA. Studiu Monografic și Indici, București: Ed. Humanitas, 2008, p. 445, ill.

9 O schimbare categorică, poate cea mai evidentă, deși neconvingătoare, se înregistrează în discursul arhitectural și în retorica revistei după instaurarea dictaturii carliste. Anul 1940 reprezintă un moment de vârf al naționalismului promovat de „Arhitectura”. Apoi războiul o sărăcește de conținut, dar nu izbutește să o anihileze.

10 Trebuie menționați aici: Petre Antonescu, Victor Asquini, Ion Berindei, Ștefan Burcuș, Spiridon Cegăneanu, Arta Cerchez, Ștefan Ciocârlan, Statie Ciortan, Ion Al. Davidescu, Ioan Enescu, Nicolae Ghika-Budești, Remus Iliescu, Grigore Ionescu, Constantin Moșinschi, Nicole Nenciulescu, Stavri Opari, Ioan C. Roșu, George Simotta, Victor Smigelschi, Toma T. Socolescu, Florea Stănculescu, George Sterian, Pandele Șerbănescu, Victor Stephănescu, Ioan D. Trajanescu, Alexandru Zamphiropol. Cei mai prolifici, dar și cei mai percutanți și dedicați autori se dovedesc Ioan D. Enescu, publicat cu 33 de articole, Spiridon Cegăneanu, cu 20 de articole, Florea Stănculescu și Victor Asquini, fiecare cu câte 15 articole, Victor Smigelschi și Toma T. Socolescu, fiecare cu câte 12 articole, I. D. Trajanescu, cu 9 articole.

11 Printre aceștia s-au numărat: Nichifor Crainic, Nicolae Iorga, Ioan Slavici, Emil Prager, Mihail Sadoveanu, Al. Tzigara-Samurcaș, Virgil Vătășianu.

12 Este cazul arhitecților Ioan D. Enescu și Ioan C. Roșu, voci puternice în corul tradiționalist, ale căror proiecte evoluează fără comentarii înspre coordonatele stilistice ale modernismului.

13 Așa, de pildă, în numărul 3-4, iulie-decembrie 1940, la p. 8, este prezentată o perspectivă a Casei Artei Germane de la München, proiectată de Paul Ludwig Troost, iar la p. 9-13, apar imagini cu Cancelaria Reich-ului din Berlin și Câmpia Zeppelin din Nürnberg, ambele proiectate de Albert Speer.

14 A se vedea, spre exemplu, numărul din 1930 care, în partea scrisă, oferă o notă explicativă privind lipsa revistei din peisaj vreme de trei ani, pe lângă care mai publică doar două articole, dar nu mai puțin de 49 de imagini sumar identificate. Multe dintre acestea sunt fotografii ale unor construcții deja realizate, semn că arhitecții fuseseră foarte activi profesional și nu avuseseră vreme să fie prezenți în agora prin scris.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog