RDW

Revista „Arhitectura” și cultura arhitecturală interbelică

Îndelungata perioadă de apariţie a revistei „Arhitectura” este, în sine, un fapt remarcabil, care o înscrie printre cele mai longevive reviste de profil ale Europei. În acelaşi timp însă, existenţa ei nu poate fi desprinsă din contextul din care a făcut parte, al arhitecturii noastre din secolul al XX-lea şi începutul acestui secol.

Arhitectura magazine and the interwar architectural culture

The real significance Arhitectura magazine had during inter-war period cannot be emphasized outside the context it belonged to.

The determining factor of the entire sphere of the architecture and urbanism was the assimilation of the spirit of modernity, expressed in diverse ways: from stating the essential social role of the architecture to the seldom renewal of the functional organization to the existence of a pluralism of formal expressions: besides Neo Romanian style and the classical style, the modernist movement, late Secession (in Transylvania and Banat) coexisted.

The concurrent presence, more and more consistent, of the debates of ideas along professional practice stimulated and accentuated the diversity of specialists’ directions of activity. Furthermore, this aspect represents a complete departure from the anterior period within Romanian architectural context, significantly contributing to the maturity of the professional culture. The first category were the journals/ magazines with a pronounced professional character in the field of architecture: Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, Urbanismul, Simetria. The important avant-garde review Contimporanul, led by Marcel Iancu, was the main promoter of modern architecture.

Besides them, there were couple of the most remarkable periodicals with scientific and professional character of the period: Buletinul Societăţii Politecnice, Buletinul AGIR, Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, Sociologie românească, etc., as well as periodicals of broad cultural coverage as: România literară, Gândirea, Adevărul literar şi artistic, Convorbiri literare, Viaţa Românească, Revista Fundaţiilor Regale, etc.

Looking through the prism of this larger context of the debates of ideas formulated in a considerable number of publications, Arhitectura magazine has a better defined place. Certainly, it was the main review dedicated exclusively to the architecture through the light of the position of SAR in relation to the architecture, searching/ trying to gradually encompass the entire directions of manifestation of the architecture.

Semnificativă este, în acest sens, situarea revistei în deceniile dintre cele două războaie mondiale. După încheierea conflagraţiei mondiale şi după Marea Unire au avut loc schimbări majore în, practic, toate domeniile vieţii politice, sociale, economice şi culturale, prin eforturile de modernizare a întregii societăţi, în pas cu spiritul vremii. Arhitectura şi urbanismul s-au înscris în contextul marilor înnoiri care au fost la baza noului stat. Pentru profesie, perioada interbelică a reprezentat, din multe puncte de vedere, un moment de reaşezare a valorilor şi a perspectivei asupra întregului mediu construit. Sfera profesiunii se lărgeşte considerabil şi, treptat, îşi consolidează rolul în societate. Sunt, în această direcţie, esenţiale, rolurile asumate de Societatea Arhitecţilor Români şi, după înfiinţarea sa, în 1932, Corpul Arhitecţilor din România.

Asimilarea spiritului modernităţii a fost factorul determinant pentru întreaga sferă a arhitecturii noastre. Consecinţele au fost dintre cele mai variate, inclusiv în direcţia consacratei deja arhitecturi neoromâneşti, care, prin impulsurile modernizatoare, a deschis noi căi de recuperare a filonului tradiţiei naţionale.

Recunoaşterea deplină de către profesionişti, pe lângă preocupările estetice, a rolului social şi economic al arhitecturii, direcţie care capătă un accent considerabil. Atenţia acordată noilor necesităţi ale societăţii, în general, şi a clienţilor diverşi (fie că este vorba de clădiri industriale, publice sau de locuinţe) a condus la modernizarea treptată a organizării funcţionale, apărând, uneori, noi tipologii arhitecturale, adaptate unui nou mod de viaţă sau de lucru, în condiţiile folosirii, pe scară din ce în ce mai largă, a noilor materiale şi tehnologii în construcţie. Domenii care, până la Primul Război Mondial, fuseseră pe un plan secundar devin de mare interes, cum sunt locuinţa socială (locuinţa ieftină), apretura industrială sau cea legată de lumea rurală. În consecinţă, se cristalizează, treptat, o specializare a arhitecţilor în diferite domenii (sistematizare, restaurarea monumentelor, arhitectura şi amenajarea rurală), completând mai vechile specializări – parţiale, şi ele – ale arhitecţilor activând la diferite ministere.

În fine, trebuie subliniat interesul sporit, inclusiv cel legislativ, pentru dezvoltarea controlată a localităţilor, în special a oraşelor, accentul pus pe planificarea urbană, prin planurile de sistematizare, precum şi formularea primei teorii de extindere a amenajărilor teritoriale la nivelul naţional, a lui Cincinat Sfinţescu.

Pe de altă parte, pluralismul expresiilor stilistice reprezintă o altă caracteristică importantă a perioadei şi, de fapt, o noutate faţă de perioada antebelică, nu atât prin căutările expresive propriu-zise, ci prin diversitatea şi numărul lor. De la consacrata, deja, arhitectură neoromânească, care a suferit pe parcursul deceniilor 3 şi 4 numeroase şi semnificative modificări ale orientărilor formale, la diversitatea arhitecturilor bazate pe căutările clasicizante (de la eclectismul târziu până la clasicismul modern ale celei de-a doua jumătăţi a anilor 1930), de la persistenţa unor târzii, de asemenea, expresii ale Sezessionului transilvănean la tentativele de asimilare a arhitecturii modernismului, prin arhitectura Art Déco şi cea modernă. Este o varietate care reflectă, fără putinţă de tăgadă, o societate având culturi (şi niveluri culturale) diferite, care îşi caută propria reprezentare în epoca modernă.

Această efervescenţă şi accentuată diversificare a direcţiilor de activitate a profesioniştilor a fost stimulată şi accentuată de prezenţa simultană, din ce în ce mai consistentă, a dezbaterilor de idei care însoţeşte practica profesională.

Este un aspect care, pentru peisajul arhitectural românesc, reprezintă o noutate absolută faţă de perioada anterioară, el contribuind, în mod considerabil, la maturizarea culturii profesionale. Este o noutate şi în raport cu alte forme ale culturii (filozofia şi literatura, în primul rând, dar şi faţă de cultura inginerească, de artele plastice sau muzică), pentru care discursul teoretic şi critic a existat de câteva decenii; arhitectura tinde, astfel, spre recuperarea unui decalaj evident în afirmarea propriei identităţi culturale. Fără îndoială, arhitectura a fost mereu (şi pretutindeni) o profesie legată de planşetă (practică) şi, prin urmare, prezenţa ei în cultură s-a făcut prin mijloacele tehnice şi artistice proprii. Dincolo însă de acest fapt, care este cât se poate de evident, orice cultură arhitecturală importantă s-a clădit, treptat, cu sprijinul reflectării critice şi teoretice şi, în general, prin dezbaterea ideilor, simultan cu deschiderea spre toate problemele sociale care îşi cer rezolvarea urbanistică şi arhitecturală.

Această deschidere culturală semnificativă a fost posibilă prin contribuţiile de reală calitate ale unui număr de arhitecţi aparţinând unor generaţii diferite: din generaţia ajunsă la maturitatea profesională, cum au fost Petre Antonescu, Spiridon Cegănescu, Duiliu Marcu, Nicolae Ghika-Budeşti, Ion D. Enescu, Florea Stănculescu, Ion. D. Trajanescu, Marcel Iancu, Toma T. Socolescu, sau cei aflaţi la începutul meritoriu al carierei lor profesionale care au obţinut diploma de arhitect (la şcoala din Bucureşti sau în străinătate) pe parcursul anilor 1920 sau 1930: G. M. Cantacuzino, Octav Doicescu, Al. Zamphiropol, Grigore Ionescu, P. E. Miclescu, Titu Evolceanu, Victor Smigelschi, Victor Asquini ș.a., pentru a numi doar pe cei cu o prezenţă constantă în dezbaterile teoretice prin conferinţe publice, unele susținute la Radiodifuziunea Română, articole, studii sau volume. Pe de altă parte, interesul intelectualilor şi al oamenilor de cultură pentru arhitectură, exprimând interesul mai larg al societăţii, a fost, şi el, mult mai mare decât până la Primul Război Mondial. Arhitecţilor li s-au alăturat, prin urmare, personalităţi din domenii apropiate arhitecturii, precum inginerii sau sociologii (urbanistul Cincinat Sfinţescu, Emil Prager etc.), dar şi esteticieni şi filozofi (Matila Ghika, Petru Comarnescu, Tudor Vianu sau Marin Simionescu-Râmniceanu), istorici de artă (Alexandru Busuioceanu) sau jurnalişti – cronicari ai fenomenului artistic (H. Blazian, Ion Zurescu), alături de mulţi alţii.

Interesul profesional şi de grup sau mai larg cultural, specializarea într-un domeniu sau altul al arhitecturii şi urbanismului, aderarea la anumite ideologii şi orientări artistice (arhitecturale), aprehensiunea dintre ei au fost printre cauzele care uneori – fără ca aceasta să fie o regulă absolută – au condus la coagularea în jurul unor idei a unei organizaţii (cum a fost Societatea Arhitecţilor Români, Comisiunea Monumentelor Istorice sau Institutul Urbanistic al României) sau a unor publicaţii periodice, înfiinţate, uneori, tocmai de astfel de grupuri („Simetria”). Totodată multe dintre personalităţile menţionate mai sus au avut colaborări ocazionale sau de lungă durată cu diverse astfel de publicaţii.

Din această perspectivă, a diversităţii publicaţiilor, pot fi luate în considerare, înainte de toate, câteva din cele mai importante, cu pronunţat caracter profesional în domeniul arhitecturii.

„Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice” (1908-1945) a fost revista apărută la scurt timp după primul număr al „Arhitecturii” (1906). Publicaţia trimestrială a Comisiunii Monumentelor Istorice a fost un periodic de mare rigoare ştiinţifică, specializat în publicarea de studii, cercetări şi articole fundamentale privitoare la arheologia şi istoria arhitecturii noastre, prin diferite monumente analizate, precum şi proiectele de restaurare. Printre colaboratorii arhitecţi s-au numărat Nicolae Ghika-Budeşti, arhitectul-şef al CMI, Petre Antonescu, Ştefan Balş, Ion Trajanescu, Horia Teodoru etc.1.

A doua revistă, în ordinea apariţiei, a fost „Urbanismul” (1932-1942), publicaţie a Institutului Urbanistic, înfiinţat în 1931 pe lângă Uniunea Oraşelor din România. Ea este, de fapt, continuatoarea „Monitorului Uniunii Oraşelor din România” cu apariţie regulată din 1924, fiind una din revistele specializate de prestigiu din Europa și una din cele mai prestigioase reviste româneşti științifice ale perioadei. Publicaţia a cuprins toată problematica urbanismului României, de la aspectele de circulaţie, igienă şi edilitate urbană până la cele de istorie, estetică şi proiectare a oraşelor, existând, totodată, permanent, referinţe consistente asupra practicii şi teoriei contemporane europene şi din Statele Unite. De existenţa revistei este legat numele lui Cincinat Sfinţescu, cel mai important urbanist al nostru până la cel de-al Doilea Război Mondial.

În fine, revista „Simetria, caiete de critică şi artă” (1939-1947) a fost una din cele mai prestigioase reviste ale vieţii culturale a perioadei. Înfiinţată de arhitecţii G. M. Cantacuzino, Octav Doicescu, Paul Emil Miclescu şi esteticianul Matila Ghika, i-a cooptat, ulterior, în redacţie, pe Tudor Vianu, Horia Creangă, Titu Evolceanu etc. În privinţa arhitecturii, revista a fost orientată spre sfera dezbaterii problemelor teoretice şi estetice fundamentale ale arhitecturii, din perspectiva unui subtil spirit clasic, înţeles ca formă desăvârşită a echilibrului în gândire. Revista a publicat, totodată, studii, eseuri şi articole de istorie şi critică literară şi de artă.

Alături de aceste principale reviste ale perioadei, altele, precum „Revista de Arhitectură şi Construcţii” (1919) şi „Căminul” (1928-1929), cu o durată mai scurtă a existenţei, au completat şi definit, în bună măsură, spectrul profesional variat al arhitecturii noastre, pentru perioade mai scurte sau pe întreaga durată până la cel de-al Doilea Război Mondial2.

Un loc aparte îl ocupă revista „Contimporanul” (1922-1932). Nu a fost, fără îndoială, o revistă de arhitectură, ci, probabil principala revistă a avangardei artistice din România. Prezenţa, alături de Ion Vinea, a personalităţii lui Marcel Iancu, arhitect şi reputat artist plastic, ca fondator al revistei a făcut din publicaţie principala promotoare din România a arhitecturii moderne. Începând cu anul 1924, Marcel Iancu își publică propriile articole în care propagă ideile şi principiile moderne, traduceri ale unor importanţi arhitecţi ai Mişcării Moderne – Le Corbusier, Theo van Doesburg – publică fotografii ale clădirilor moderne din întreaga Europă, ca şi ale propriilor realizări etc., iar câteva numere ale revistei sunt dedicate integral problemelor arhitecturii.

Aceste reviste, fiecare cu orientare suficient de bine precizată, reflectă deschiderea considerabilă a spectrului de interes profesional al arhitecţilor.

În sfera mai largă a interesului pentru arhitectură şi urbanism, prin probleme legate de specificul şi orientarea ştiinţifică a revistei respective, se înscriu câteva dintre cele mai remarcabile publicaţii cu caracter profesional şi ştiinţific ale perioadei: „Buletinul Societăţii Politecnice”, „Buletinul AGIR”, „Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială”, „Sociologie românească”, „Revista de Igienă Socială” etc.

În fine, nu poate fi ignorat un alt aspect important al perioadei, care poate fi considerat a fi acela al deschiderii spre ceea ce am putea numi azi „spaţiul cultural public”, prin prezenţa problemelor arhitecturii şi, în general, ale oraşului în publicaţii de largă respiraţie culturală, precum „România literară” (al cărei director a fost, pentru o perioadă, Liviu Rebreanu), „Gândirea”, „Luceafărul”, „Arta şi Oraşul”, „Epoca”, „Oraşul”, „Adevărul literar şi artistic”, „Convorbiri literare”, „Viaţa Românească”, „Revista Fundaţiilor Regale”3 etc., cotidiene sau periodice orientate, în mod special, spre problemele urbanistice ale oraşelor, cum a fost, în anii ’30, în Bucureşti, „Gazeta Municipală”4.

Fără a intra într-o analiză a referinţelor variate şi numeroase la adresa arhitecturii – absolut necesară, de altfel, pentru a ne apropia de înţelegerea întregii culturi arhitecturale a perioadei – pot fi doar „inventariate” categoriile acestora: de la simple semnalări – cu sau fără comentarii, la descrieri atente sau comentarii critice mai mult sau mai puţin elaborate, de la generalizări ale problemelor arhitecturii şi urbanismului raportate la nevoile sau dezideratele politice, sociale sau economice, la consideraţii estetice (argumentate sau nu) sau riguroase dezvoltări ale tehnicilor constructive moderne, de la avansarea unor fundamentate idei critice la formulări având nuanţe pregnant teoretice. Nu lipsesc, deseori, referinţele, semnalările sau comentariile asupra unor realizări europene. Fiecare din acestea şi-au găsit, în epocă, locul şi justificarea în definirea înnoitoare a arhitecturii noastre, a dezbaterilor epocii (tradiţionalism-modernism este cea mai cunoscută dintre cele care s-au manifestat în întreaga cultură românească) şi, fără îndoială, şi-au găsit locul în raport cu valoarea lor reală. Dincolo însă de acest fapt, trebuie subliniate, odată mai mult, rolul şi importanţa avute, pe de o parte, de „construcţia” teoretică globală a lui Cincinat Sfinţescu5 pentru urbanism şi, pe de alta, de reflecțiile profunde ale lui G. M. Cantacuzino6 în privinţa arhitecturii.

Privită în acest context mai larg al dezbaterilor de idei formulate într-un număr apreciabil de publicaţii, ca parte a unei culturi arhitecturale aflate într-un evident proces de maturizare, poziţia revistei „Arhitectura” îşi poate căpăta un loc mai bine precizat. În mod inevitabil, fiecare dintre aceste publicaţii a avut o perspectivă diferită deseori asupra aceleiași probleme, eveniment sau realizare, a deschis căi de înţelegere a arhitecturii în funcţie de orientarea şi profilul revistei. Ele au contribuit considerabil la semnalarea raporturilor arhitecturii cu alte domenii care îi lărgesc înţelesul şi semnificaţia: de la dezvoltarea economică la raporturile complexe cu societatea, de la aspectele tehnice la dezbaterile culturale fundamentale ale epocii etc. Împreună ne oferă o imagine mozaicată, cu perspective multiple, a unei arhitecturi care îşi afirma rolul şi însemnătatea în societatea modernă interbelică. Considerată a fi, până la mijlocul deceniului 4, ca promotoare (exclusiv) a direcţiei tradiţionaliste a arhitecturii noastre, reprezentând poziţia Societăţii Arhitecţilor Români, revista „Arhitectura”7 este, în realitate, unica publicaţie de specialitate a perioadei cu apariţie relativ regulată între cele Două Războaie Mondiale. Ea e singura revistă care a reflectat constant mare parte a direcţiilor de manifestare ale arhitecturii, ale transformărilor acesteia, precum şi ale profesiunii, în ansamblul ei.

NOTE:

1 Prezentarea generală a publicaţiei, însoţită de Indicii bibliografici, a fost făcută de Radu Sc. Greceanu, Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice 1908-1945. Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice 1914-1915, 1942-1943. Indici bibliografici, în „Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”, I/ 1990, nr. 3-4, p. 45-148 şi II/ 1991, nr. 1, p. 149-184.

2 Gabriela Tabacu, Monografii esenţiale cu indici. Revista de arhitectură şi construcţii (1919). Căminul. Studii şi planuri de case (1928-1929), Bucureşti: Editura Universitară „Ion Mincu”, 2012.

3 În aceste ultime trei reviste, G. M. Cantacuzino a publicat un număr însemnat de eseuri şi articole; unele dintre acestea care au fost ulterior strânse în volumele Introducere la studiul arhitecturii (1926, articolele din „Convorbiri literare”) şi Despre o estetică a reconstrucţiei (1947, articolele din „Revista Fundațiilor Regale”).

4 Pentru semnalarea în publicaţiile epocii a arhitecturii moderne vezi Nicolae Lascu, Modernist Architecture and Period Journalism, în Arts & Architecture 1920-1940, Between Avant-garde and Modernism, Proceedings of the International Symposium, Bucureşti, 22-24 aprilie 1993, p. 12-27.

5 Andreea Udrea, Toader Popescu, Irina Calotă, Cincinat Sfinţescu. Începuturile urbanismului românesc, București: Ed. Universitară Ion Mincu, 2015, Lista cronologică a lucrărilor la p. 20-25.

6 Cea mai recentă bibliografie a lucrărilor lui G. M. Cantacuzino aparţine lui Dan Teodorovici în George Matei Cantacuzino. Modernismul hibrid (traducere din limba engleză a volumului publicat în 2014 de Wasmuth Verlag, Tubingen-Berlin), Bucureşti: Ed. Simetria, 2016, p. 239-242.

7 Vezi solida monografie a revistei, Gabriela Tabacu, Revista Arhitectura. Studiu monografic şi indici, 1906-1944, ediția a II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti: Editura Humanitas, 2008.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog