RDW

Revista „Arhitectura” şi dezbaterea urbanistică în a doua jumătate a anilor 1960

În numărul 6/ 1966 al revistei „Arhitectura”, apare publicat proiectul lui Cezar Lăzărescu pentru centrul civic al oraşului Piteşti1. În acea vreme, când nu se revenise încă la împărţirea administrativă a teritoriului României în judeţe, Piteştiul era una dintre capitalele regionale cel mai puţin dezvoltate. Ca rang administrativ, era egalul unor oraşe ca Iaşi, Cluj sau Constanţa, din punctul de vedere al istoriei arhitecturii, practic, nu exista pe harta României, însă din punct de vedere economic şi social, era în plin elan recuperator.

Arhitectura magazine and the urban planning debate in the second half of the 1960s

Our Forerunners was one of the most durable sections of the Arhitectura magazine, with an uninterrupted run between 1972 and 1989. Initiated by a group of young architects just as the entire publication was undergoing a major makeover at the beginning of the 1970s, Our Forerunners rapidly became one of Arhitectura’s flag columns. The authors publishing under this header amounted to a very heterogeneous group, with consecrated figures sharing the pages with young researchers on the rise.

The section enjoyed a well-defined graphic identity, as a particular page format and a specific font created an easily recognizable brand that quickly acquired professional notoriety. Even if the topics of the articles were quite diverse, some of the frequently re-emerging subjects insured the scientific relevance of the column, as they were seldom treated elsewhere at the time. Among these, one can certainly emphasize the biographies of some well-known architects, the studies on 19th century and interwar Romanian architecture and planning or on the history of architectural education, the articles discussing doctrinal issues linked to urban restoration and renewal, etc.

During its almost two decades of existence, Our Forerunners established itself as platform that had the merit of being both accessible to most of the relevant researchers of the time and open to scientific topics that would have been otherwise hard to publish. Many of the articles still maintain their interest and validity today, and some of them became a base for larger research projects after 1990. At the same time, the column maintained high professional and scientific standards, and even indulged in upholding topics and opinions sometimes at odds with the official discourse.

Proiectul de centru civic al lui Cezar Lăzărescu pentru Pitești, care propunea nu numai înlocuirea aproape completă a elementelor arhitecturale care defineau piața principală2, dar și schimbarea radicală a scării orașului, a fost perceput în anii următori ca un adevărat punct de cotitură şi exemplu de urmat de către arhitecții și activiștii politici preocupați de restructurarea urbană a reședințelor județelor nou-înființate prin reforma administrativă din 1968.

Din păcate, colecția revistei „Arhitectura” nu ne aduce lămuriri cu privire la felul în care Cezar Lăzărescu negociase conținutul programatic și expresia stilistică pentru proiectul de la Piteşti: cine propusese alăturarea casei de cultură a sindicatelor sediului politico-administrativ în piața principală, cine avusese inițiativa conturării esplanadelor, dintre care numai una s-a realizat conform proiectului, cine propusese numărul de apartamente, suprafețele comerciale, dimensiunea pieței şi indicatorii economici aferenți, de cine și în baza căror desene fusese acceptată forma tipic brutalistă a Casei de Cultură, ce surse de inspirație fuseseră invocate în discuții ș.a.m.d.? Procesul de luare a deciziilor în statele comuniste de tip sovietic este mai mereu ascuns publicului și acest caz nu reprezintă o excepție.

Din fericire, colecția revistei „Arhitectura” ne poate răspunde, măcar parțial, la cel puțin o altă întrebare: care a fost procesul prin care breasla arhitecților a deschis calea pentru ca astfel de proiecte să poată fi propuse și puse în practică.

Pentru a răspunde la această întrebare, se poate răsfoi numărul 1/ 1966 al revistei „Arhitectura”. Acesta reprezintă o mărturie unică în complexitatea ei și o sursă esențială pentru a urmări raporturile fluide și ambivalente dintre arhitecți și politicieni în perioada mai liberală a comunismului de tip sovietic.

Numărul respectiv al revistei prezintă de o manieră condensată părerile câtorva arhitecți, conturate în urma unei excursii de documentare în orașele Gheorghe Gheorghiu-Dej (astăzi, Onești) și Piatra Neamț și exprimate inițial într-o dezbatere organizată de Uniunea Arhitecților sub titlul adoptat ulterior și de revistă, Construcția și reconstrucția orașelor.

Problema centrală a discuțiilor s-a dovedit a fi felul în care ansamblurile de locuințe colective tipizate puteau să contribuie la conturarea unei identități a orașului. Cu ajutorul cofrajelor glisante și prefabricatelor, noile ansambluri de locuințe puteau fi realizate din ce în ce mai repede, de dimensiuni din ce în ce mai mari și din ce în ce mai economic. De câțiva ani buni deja, aceste ansambluri de locuințe, relativ monoton constituite, ocupau spații din ce în ce mai largi în mediul urban. Orașe ca Piatra Neamț, Suceava și Deva, aduse în discuție cu această ocazie, sau Tulcea, prezentată în același număr al revistei ca remarcată și recompensată de Uniunea Arhitecților pentru realizările arhitecturale din 1964, chiar își defineau zonele centrale cu astfel de ansambluri de blocuri3.

Din toate articolele publicate, reiese destul de clar că arhitecții consultați dispuneau de foarte puține mijloace de contracarare a impresiei de uniformizare adusă orașelor de noile cartiere de locuințe colective. Horia Maicu accentuează ideea de punere în valoare a peisajului natural4, remarcă tipic modernistă şi deloc nouă în acel context, iar Grigore Ionescu propune păstrarea și restaurarea patrimoniului deja construit5. La aceste observaţii, Alexandru Iotzu, autorul ansamblului central de locuințe colective de la Piatra Neamț – principala țintă a criticilor din această dezbatere – răspunde că proiectul său deja era orientat spre punerea în valoare a dealului Pietricica și că „dughenele insalubre” din orașul „patriarhal” nu puteau constitui o bază pentru identitatea orașului6.

Mai departe, Mauriciu Silianu ridică problema lipsei de experiență a arhitecţilor în lucrul la scara presupusă de un cartier de locuințe colective și sugerează că, grație mijloacelor de transport moderne, astfel de ansambluri pot fi amplasate la distanțe mai mari de industria pe care o deservesc, inclusiv din considerente de dezvoltare armonioasă a oraşelor şi de trai sănătos7. Nicolae Litvin cere, practic, mai mulți bani, o gamă mai largă de clădiri tipizate și permisiunea de a realiza clădiri-unicat, mai ales din cele social-culturale, dacă nu chiar și locuințe8.

Dintre toți contributorii la acest număr din „Arhitectura”, Horia Hudiță este cel mai clar în atitudinea adoptată: dincolo de multele abordări constructive, organizatorice și financiare prin intermediul cărora s-ar fi putut aduce îmbunătățiri aspectului general al cartierelor de locuințe colective, el susţine că zonele centrale ar fi trebuit păstrate pentru moment neconstruite cu blocuri. Locuințele reprezentau doar o prioritate de moment și, în viitor, centrele orașelor ar fi putut fi restructurate cu un alt tip de investiții, social-culturale, despre care Horia Hudiţă pare să fi crezut că nu ar fi ridicat problema monotoniei și lipsei de identitate9.

Oarecum curioasă apare atitudinea lui Dorin Gheorghe, care făcea parte din colectivul de proiectare al orașului nou Gheorghe Gheorghiu-Dej (acum, Onești). Față de Piatra Neamț, acest proiect este întâmpinat de aprecieri cvasiunanime, cu excepția unor obiecții ridicate la cromatica fațadelor blocurilor. În contrast cu Alexandru Iotzu, care fusese împins în defensivă de criticile vizitatorilor, Dorin Gheorghe afișează o atitudine prevenitoare, propunând el însuși direcții de critică a proiectului la care participase10. De exemplu, orașul nu s-ar fi realizat unitar pare-se, în principal datorită desfășurării procesului de proiectare de ansamblu în paralel cu execuția. Astfel, unele detalii apăreau „bizare”. Centrul comercial, de asemenea, fusese „insuficient” gândit, prea dens, prea închis, prea lipsit de spații verzi. În plus, unele clădiri nu beneficiau de perspective favorabile, unele detalii de execuție fuseseră rezolvate prea în grabă și unele finisaje nu rezistaseră în puținul timp de când fuseseră puse în operă.

Contrastul dintre aprecierile cvasiunanime ale vizitatorilor orașului nou și atitudinea mai degrabă autocritică a lui Dorin Gheorghe poate fi explicată în mai multe feluri. În primul rând, aprecierea arhitecților se poate să fi transpus în cuvinte o atitudine, mai degrabă, realistă față de posibilitățile limitate de exprimare în contextul resurselor disponibile și al arhitecturii industrializate din anii 1960. În același timp, Dorin Gheorghe se poate să fi perceput deja o anumită schimbare de direcție politică posibil resimțită ca vulnerabilizându-i pe toți arhitecții activi în domeniul locuințelor, odată cu venirea la putere a lui Ceaușescu, în 1965. Această schimbare va fi foarte concret exprimată în anii următori prin criticile formulate la nivel oficial la adresa monotoniei intervențiilor noi în orașe, însoțite de îndemnul de a folosi mai mult tradiția ca sursă de inspirație11. Din acest motiv, prefera să rămână prudent în atitudine. Se poate, totuși, lua în considerare și ideea că proiectarea unui oraș nou implica o echipă foarte mare de arhitecți, cu păreri diverse, cu propuneri contradictorii, iar Dorin Gheorghe dorea să sublinieze caracterul experimental al întregii operaţiuni de construire a unui oraş nou socialist, din care toată breasla avea de învăţat. S-ar putea spune, totuși, că atitudinea prevenitoare a lui Dorin Gheorghe l-ar fi împiedicat să exprime ideile în curs de dezbatere internă despre centrul civic al oraşului nou. Astfel, în loc ca echipa sa să dea tonul unei dezbateri despre centrele civice, a trebuit aşteptată contribuţia lui Cezar Lăzărescu expusă câteva luni mai târziu.

Toate aceste articole citate mai sus sunt scrise de arhitecţi cu experienţă şi reprezintă puncte de vedere destul de diverse. Printre aceste puncte de vedere, se pot întâlni unele care puneau la îndoială discret câteva premise fundamentale ale regimului, cum ar fi: faptul că oraşele aveau nevoie de dezvoltare în salturi mari (Nicolae Litvin spune că, în regiunea Cluj, se descurcaseră mai bine în păstrarea specificului local datorită investiţiilor industriale de nivel mai redus, iar Mauriciu Silianu pare să propună distribuirea efortului de dezvoltare asociat unui mamut industrial între mai multe oraşe), faptul că principalul criteriu de evaluare a clădirilor era costul (principiu statuat din 1958, acum contestat şi de Nicolae Litvin, şi de Horia Hudiţă, care susţin diversificarea mijloacelor puse la dispoziţia arhitecţilor), şi faptul că noul regim, comunist, trebuia exprimat în forma construită urbană printr-o arhitectură manifest nouă (Grigore Ionescu propune intervenţii de reamenajare la standarde actualizate a locuinţelor cu păstrarea faţadelor vechi).

Chiar dacă astfel de păreri oarecum eretice se puteau formula la nivel individual, cert este că, într-un fel sau altul, conducerea Uniunii Arhitecților se dovedise suficient de abilă politic organizând această dezbatere şi aranjând publicarea sa în revista „Arhitectura”. Astfel, dând un semnal că trecutul imediat era supus privirii critice, pregătea terenul în propria breaslă pentru sugestiile care puteau sau nu să fie formulate la nivel politic, în urma venirii lui Ceaușescu la putere. Pe această cale deschisă, par să se descătuşeze, în primul rând, energii îndelung reprimate de arhitecţi pe direcţia restaurării şi conservării patrimoniului construit şi pe direcţia reinterpretării arhitecturii momentului în cheie tradiţionalistă. Oarecum în contra acestor energii descătuşate, după cum se vede în numărul 6/ 1966 al revistei „Arhitectura”, se va angaja Cezar Lăzărescu cu toată forţa prestigiului câştigat în urma proiectelor sale moderniste de pe litoral. Proiectul său pentru Piteşti va fi decisiv în consacrarea aplicării principiului de centru civic în restructurarea zonelor centrale ale orașelor reședință de județ din România lui Ceauşescu.

 

NOTE

1 Cezar Lăzărescu, „Studiu pentru sistematizarea zonei centrale a oraşului Piteşti”, „Arhitectura”, nr. 6/ 1966, p. 50-51.

2 Cu excepția Bisericii „Sf. Gheorghe”, monument istoric de secol XVII.

3 Lutfi Sefchi Sait, „Recompensă: Blocuri de locuit în zona centrală a orașului Tulcea”, „Arhitectura”, nr. 1/ 1966, p. 56.

4 Horia Maicu, „Ansamblurile noi trebuie să respecte cadrul natural”, Idem, p. 4-7.

5 Grigore Ionescu, „Să punem în valoare vechile ansambluri arhitecturale”, Idem, p. 8-9.

6 Alexandru Iotzu, „Puncte de vedere asupra construcției ansamblului central din Piatra-Neamț”, Idem, p. 10-13.

7 Mauriciu Silianu, „Să așezăm construcțiile la loc potrivit”, Idem, p. 14-16.

8 Nicolae Litvin, „Fiecare oraș își are un profil specific”, Idem, p. 17.

9 Horia Hudiță, „Construcția și reconstrucția orașelor și noile ansambluri de locuit”, Idem, p. 21-23.

10 Dorin Gheorghe, „Câteva observații asupra realizării orașului Gheorghe Gheorghiu-Dej”, Idem, p. 18-20.

11 Vezi, de exemplu, „Concluziile secțiunii pentru problemele construcțiilor și transporturilor”, Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român, 6-12 august 1969, București: Editura Politică, 1969, p. 610-616.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog