RDW

„Arhitectura” 1999-2010. Autonomie și deschidere

Cum am ajuns noi – câțiva oameni, aproape toți sub 30 de ani și având ca resurse doar cele două sau trei calculatoare personale – să reconstruim o revistă fondată în 1906? Ei bine, această șansă are legătură cu contextul sălbatic de tranziție. După Revoluție, deși au condus cu mari eforturi și au scris în revistă o serie de profesioniști redutabili, aceasta a apărut foarte rar și în mod neregulat, mai ales din cauza problemelor de finanțare. Lucrurile s-au agravat la sfârșitul anilor ‘90; Uniunea Arhitecților era pe atunci săracă, iar statul cam abandonase revistele culturale și profesionale.

Arhitectura 1999 -2010. Autonomy and openness

At the end of the 1990s, the horizon of Romanian architectural publications widened with the issue of new magazines, such as Virtualia and Octogon. At the core of the new wave of Romanian architectural theory and critique was a small group of young architects and, among them, George Harpău, Cătălin Berescu, Cosmina Goagea, Constantin Goagea. They were also the ones that Alexandru Beldiman, President of the Union of Romanian Architects and Augustin Ioan, editor-in-chief, called to find a new path for Architectura magazine. In 2001, Cosmina Goagea, Constantin Goagea and Ștefan Ghenciulescu formed the core team that was to publish the magazine until 2010.

Although at beginning there was not a predefined editorial project, the most important aim of the team was to create an editorially and financially independent magazine. The framework and the concept of the review evolved gradually. This meant for the magazine more and more colour prints, an increasing number of pages and full English translations.

It was important for the team to promote not just indigenous architecture, but also good international practice, in order to create a reference guide for Romanian architects: fewer elaborated and expensive designs, but mostly low budget investments based on ingenious architectural solutions and also efficient responses to key architectural challenges – social housing, interventions on existing buildings, and architecture for communities in need.

It was not the national focus that the team wanted to emphasize, but the regional context of architecture, from well-known examples in Timișoara to less promoted/ visible critical regionalism from Szekler Land. The Central- and South-Eastern context and post-communism also became extremely relevant, having at some point a whole section. And as a mature post-communist approach of the editorial staff, a new heading for the review was issued: “Neighbours” [Din vecini].

Arhitectura defined itself as a professional oriented magazine (with architectural reviews, blueprints and details), but in its new coordinates, the voice of Arhitectura also intended to be a part of a larger cultural discourse tied to architecture and oriented towards arts, philosophy, sociology and literature.

The editorial project born at the dawn of the 2000s and crystallized during a decade, defines itself as a mature and autonomous approach of contemporary architectural discourse. The same editorial board that re-invented Arhitectura from 1999 until 2010 is now directing ”Zeppelin” magazine.

Pe de altă parte, cam în aceeași perioadă, se formase un grup de tineri arhitecți preocupați de critica de arhitectură. Grupul a pornit mai ales de la realizarea revistelor „Virtualia” (un experiment de teorie de arhitectură pe net), continuând apoi cu „Octogon” (ediția românească). Era vorba, în primul rând, de George Harpău, Cătălin Berescu, Cosmina Goagea și Constantin Goagea și ei sunt cei care, chemați fiind de Alexandru Beldiman (pe atunci, președinte al Uniunii) și de Augustin Ioan, redactor-șef, s-au apucat să relanseze „Arhitectura”. George Harpău a fost printre cei mai implicați în acest proiect până la plecarea sa din țară, în 2001. Tot în 2001, echipa a ajuns în formula sa permanentă, cu trei parteneri – Cosmina Goagea, Constantin Goagea și Ștefan Ghenciulescu (fost colaborator intens la toate trei publicațiile).

Independență, concentrare și creștere lentă 

Sincer, nu am început cu un mare proiect editorial, ci l-am construit pe parcurs, odată cu reconstruirea, stabilizarea și dezvoltarea revistei. Însă ne-au obsedat de la început – și ne chinuim să păstrăm și astăzi în tot ce facem – independența editorială și financiară (strâns legate), discutarea în adâncime a subiectelor și deschiderea față de alte locuri și discipline.

Ne-am dorit atunci și o revistă centrată pe arhitectură, și nu pe arhitectură și arte sau arhitectură și lifestyle: cu o arie tematică mai restrânsă, dar cu o abordare mai profundă, cu texte critice, piese desenate și nu doar fotografii etc.

Ne-a fost clar de la început că revista trebuie să stea pe propriile ei picioare și să își asume o continuitate a apariției, deci să se susțină prin vânzări, dar mai ales prin publicitate. Din această cauză, structura și conținutul s-au construit în același timp cu finanțarea, și aceasta de la primul număr; cum spuneam mai sus, fără nicio investiție prealabilă, într-un mod cu totul atipic pentru un proiect editorial.

De fapt, așa am și continuat, dezvoltându-ne pas cu pas: asigurarea unei apariții constante, care ne-a și permis să ne asumăm abonamentele și o creștere de la două-trei la patru, la șase și apoi la zece numere pe an; primele pagini color (la început, doar reclamele erau astfel) și apoi întreg numărul; creșterea lentă de tot a numărului de pagini pe număr; apariția timidă a rezumatelor în engleză și, în timp, a traducerilor complete. Dacă, în primii ani, distribuiam revistele cu rucsacul, ne ocupam singuri de marketing (nu foarte bine, ce-i drept), făceam și grafica tot singuri, în 2005 ajunsesem la o echipă de zece oameni. Surse publice de finanțare au început să apară cam din 2008, foarte reduse, de altfel, însă ne-am descurcat până la sfârșit fără a greva în niciun fel Uniunea Arhitecților.

Revistă națională sau internațională? Despre loc, istorie, public, modernitate și alte câteva lucruri 

Încet-încet, fără manifeste și uneori aproape fără să ne dăm seama, s-a construit și un profil editorial. Unul din elementele principale se lega de selecția proiectelor și autorilor. Ni s-a reproșat în mai multe momente că nu suntem destul de „naționali”, pentru că publicăm prea multe proiecte din afara țării. Chiar dacă în revista pe care o scoatem acum materialele din România sunt preponderente, ne asumăm și azi acea orientare. Ne interesa foarte mult să punem fenomenul românesc într-un context internațional, ceea ce presupune evident o selecție mai dură. Ni s-a părut important să aducem în România și proiecte mari și scumpe, excelente, dar mai ales arhitectură care putea servi drept model pentru cea românească, adică proiecte cu resurse puține, cu bugete mici, însă folosite inteligent; dar și răspunsuri bune la programe esențiale, cum ar fi locuirea socială, lucrul cu construcțiile existente, arhitectura pentru comunități în dificultate. Pe scurt, un proiect chilian sau portughez deștept și responsabil și, da, și frumos e mai important tocmai pentru problemele de aici decât un proiect românesc mediocru.

Pe de altă parte, mai mult decât națiunea, stilul național și altele de acest gen, ne-a interesat regiunea: atât în sensul geografic restrâns, de arie în cadrul țării, cât și de regiune continentală. Pentru prima categorie, e vorba despre promovarea proiectelor care încearcă să se integreze și să ducă mai departe un loc – un context fizic, dar și o sumă de practici, tehnici, materiale, un spirit al unei comunității, o interpretare și nu o copiere superficială. În numerele din 1999-2000 se vorbea mai ales de fenomenul timișorean, de prin 2004 de regionalismul critic din Ținutul Secuiesc sau de practica mai izolată, dar puternică, a unor birouri din mai multe regiuni ale țării.

În ceea ce privește regiunea central și sud-est europeană, post-socialismul și Balcanii, ne-am înscris, credem, într-un curent cultural mai larg: după ce în anii ’90 nu voia să știe nimeni de cei din jur și toți din zonă eram fixați, pozitiv sau negativ, doar pe situația internă și pe Occident, a început să devină interesant să te uiți și la ce se întâmplă în jur, la probleme și identități comune, la modurile altora de-a se descurca și a face bine. Rubrica „Din vecini” a fost special dedicată fenomenului.

Vorbeam de centrarea pe arhitectură și oraș: ea a însemnat, pe de o parte, o insistență asupra materialității și a proceselor – de la detalii la documentarea construirii și felului în care sunt folosite clădirile. Dar a reprezentat și o încercare de a contextualiza practica, de a o privi drept un domeniu al culturii și a aduce către un public de arhitectură discursuri din alte discipline. Nu am avut rubrică de pictură sau cronică teatrală. Însă ne-au incitat întotdeauna arta sau discursurile filosofice, sociologice, literare legate de arhitectură sau oraș, în general, cultura urbană, în toate ipostazele sale, și nu doar cele estetice.

Nu poți face o revistă fără să te gândești la relația cu trecutul. Una din marile probleme e că o revistă, prin însăși natura sa, se ocupă de contemporan, de imediat. Nu voiam, evident, o publicație de istorie, însă ne doream istoria în revistă. Un mijloc în acest sens a fost rubrica intermitentă „Istoria acum”, în cadrul căreia publicam câte o operă mai veche, de obicei mai puțin cunoscută, însă nu în manieră academică, ci exact în formatul standard pentru lucrări de ultimă oră – cu poze mari, dacă se putea noi și planuri (eventual redesenate): o „dez-mumificare” a înaintașilor și o relevare șocantă a „hipermodernității” atemporale a lucrărilor lui Barragán sau casei proiectate de Wittgenstein la Viena. Tot de relația cu trecutul ținea prezența din ce în ce mai accentuată în revistă a lucrărilor de restaurare și reabilitare. Nu am fost deloc paseiști, dimpotrivă, am încercat să promovăm acele practici care privesc trecutul drept o resursă și o bază și nu drept un catalog de elemente și care încearcă să regenereze patrimoniul, nu doar să îl prezerve, și să ducă mai departe istoria unui loc.

În treacăt fie zis, dacă produci mai mult timp o revistă, ajungi în mod inevitabil să îi contempli propria istorie. Am accentuat în mod programatic publicarea arhitecților tineri și ne mândrim destul de tare că majoritatea echipelor de top din România au apărut pentru prima oară la noi – de la ADN BA la Planwerk. Și mai e ceva de care suntem mândri: faptul că, pe lângă exemplele de bună practică, am încercat de la bun început să avem și o poziție critică. Nu ne-am rezumat la plângeri generale, ci am luat atitudine clară față de operații cu probleme, de la distrugeri de case valoroase la Catedrala Mântuirii Neamului sau Diametrala Buzești-Berzei.

Poate ar fi ceva de spus și despre accesibilitate, pentru că, oricât de teribil de banal sună, până la urmă o publicație are sens doar dacă ajunge cu adevărat la un public. Am încercat să refuzăm comercialul, dar și izolarea autosuficientă printr-o strategie a nivelurilor multiple. Aceasta înseamnă, pur și simplu, în locul rabatului populist, să îți asumi o varietate (de subiecte și rubrici, de materiale spectaculoase și serioase în același timp) și, mai ales, mai multe paliere de acces. Astfel, poți fi sigur că o mare parte a cititorilor tăi se va rezuma la fotografii; foarte bine, le dai fotografii spectaculoase atunci, dar despre opere de calitate. Un procent mai mic se va uita pe planuri, apoi pe legende, și mai puțini vor citi rezumatele, apoi textele despre proiecte; în fine, o minusculă minoritate va citi și textele teoretice; nicio problemă, credem, atâta vreme cât îți respecți publicul și încerci să fii clar și sintetic, fără a deveni superficial. Combinată cu selecția de care vorbeam mai sus și cu politica de traduceri, această strategie a făcut și ca revista să devină o resursă de informație despre fenomenul românesc pentru un public internațional.

Dincolo de „Arhitectura”. Extindere și continuare 

Chiar dacă nu am renunțat niciodată la practica proprie de arhitecți, ea a fost la început complet separată de cea publicistică. La un moment dat, am început să construim o intensă activitate culturală – Bienale, cărți, expoziții și proiecte de cercetare și intervenții urbane. Nu are rost să vorbim despre toate acestea aici. Însă ele au devenit fundamentale pentru proiectul editorial, ducând mai departe principii și discursuri, dar și aducând experiența unei practici către privirea critică. Combinația dintre acțiune și reflexie a devenit esențială pentru întreaga noastră activitate.

În 2010 a apărut numărul 90 al revistei „Arhitectura” și ultimul al seriei conduse de către echipa noastră. În februarie apărea numărul 91, de data aceasta sub numele de „Zeppelin”: marcam astfel continuitatea totală de echipă și proiect editorial. La „Zeppelin”, toate elementele esențiale descrise mai sus s-au păstrat sub o formă sau alta. În același timp, atenția față de arhitectura responsabilă și de contextul social, de felul în care sunt produse și folosite arhitectura și orașul e mai puternică, credem. Ne interesează din ce în ce mai mult ce se întâmplă dincolo de arhitectură în sens strict, complexitatea și implicațiile proceselor; la fel și discuțiile despre tehnologie, față de care ne-am dezvoltat o atitudine în același timp entuziastă și critică. Ar mai fi multe de spus – inclusiv despre asumarea tăvălugului digital, dar asta începe să fie o cu totul altă poveste.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog