RDW

Despre critică în etapa socialistă

Este de apreciat faptul că împlinirea a 110 ani de la apariția primului număr al revistei „Arhitectura” a îndemnat la formularea unor puncte de vedere vizavi de etapele parcurse de acest „memorator” – cu limitele sale – al existenței profesiei de arhitect, în intenții și fapte. Acceptând că parcursul nu a fost mereu la înălțimea așteptărilor, nu trebuie uitat însă că au fost și mulți factori – de la orientarea și exigențele nivelului de instruire, până la comanda socio-economică și contextul politic – care și-au lăsat amprenta asupra conceptului și produsului creației.

On Criticism in the Socialist Era

Even today architecture criticism is a tricky subject, lacking contributions and method. The author starts by looking at the criticism activity of the magazine between 1945 and 1989, saying that “it wasn’t always up to the expectations,” but then adds that there were “many factors – ranging from the level of professional education to the socioeconomic and political context – that left their mark on the production of architecture.”

The author places the magazine in the context of architecture publications of that time, noticing that Arhitectura was the only architecture magazine that set itself the task to “reflect the multi-faceted aspect of architecture creation, from conception to construction, that is from formulating the brief to calculating prices, defining technical specifications, obtaining building permits and dealing with the constrains of the construction industry.” Arhitectura was indeed the “diary of architectural practice”, but also the “messenger” of related disciplines such as urban planning, interior design and graphic design.

The new spirit brought by the editor-in-chief Mircea Lupu in 1971 created the conditions for a novel and critical approach, which gave priority to Romanian modernist architecture from the Interbellum and architecture theory, and at the same time opened to influences from Western thought. New magazine sections were introduced such as Bibliografie [Bibliography], Critică și bibliografie [Criticism and Bibliography], Cronica ideilor [Chronicle of Ideas], Cadran [Display], Convorbiri cu… [Conversations with…], complementing Marcel Melicson’s Notes on the history of contemporary architecture thinking’ [Fișe pentru o istorie a gândirii arhitecturale contemporane] established in the 1960s. Thus, authors that had ‘something to say’ had the possibility to express their opinion.

It was only in 1987 that the Union of Architects aimed at creating a section of architecture theory and criticism. However, it never produced anything but discussions. Two years later, the [1989] Revolution triggered a paradigm shift. Nevertheless architecture criticism did not find a place of its own inside the magazine.

Având în vedere că aparițiile revistei au fost confruntate cu trei regimuri politice cu trăsături inconfundabile, cred că și opiniile, pentru mai multă obiectivitate, se pot cala pe o apreciere dedicată doar unei etape. Plecând de la această idee, m-aș orienta către perioada 1945-1989, insistând pe o temă ce m-a preocupat atunci, ca și acum. Cred că etapa ce-o am în atenție s-a regăsit destul de fidel ca problematică – atât cât a permis sistemul politic – în paginile revistei. De altfel, a fost și singura publicație de profil până și-a făcut apariția și Buletinul de Informare Tehnică – B.I.T. (editat de Centrul de Documentare pentru Construcții, Arhitecturi și Sistematizare – C.D.C.A.S.), un fel de „cronică la zi” atât pe plan intern, cât și – într-o doză redusă – pe plan extern. Ca organ de publicitate al Uniunii Arhitecților, colectivul redacțional s-a străduit să reflecte cât mai multe fațete ale creației de arhitectură, de la concepte la materializări în teren, inserând din când în când și constrângerile la care era supus proiectul (vezi intervențiile de genul „Mi-a spus un șef de proiect”1), începând de la formularea comenzii/ temei de proiectare, până la înscrierea în indicii tehnico-economici, tipizare directive, avizarea ierarhizată, condiționările industriei de profil și ale constructorului (aprovizionare, tehnologie disponibilă) ș.a. Ca o „cronică” a realizărilor (organizată de multe ori pe tematici) necesară istoriei arhitecturii sau informării curente, revista se face și mai utilă după ce schimbarea de regim din 1989 s-a soldat, în majoritatea institutelor județene de proiectare, cu o condamnabilă dispariție a arhivelor, supuse degradărilor sau „substituirilor”… Trebuie reținut, de asemenea, că în acest efort de informare s-au avut în vedere și: prezentarea premiilor U.A.; comentarea concursurilor; comemorarea înaintașilor; documentarea tehnică („fișele tehnice”); învățământul de profil (prezentare de proiecte de diplomă); debuturile tinerilor arhitecți; „spicuiri” din mass-media referitoare la arhitectură; o permanentă atenție acordată recenziilor din arhitectura străină de specialitate ș.a. Prin comentarea unor expoziții din domeniul artelor plastice și al designului, s-a menținut o legătură (e adevărat, firavă, față de cea din anii 1930-’40) cu ceilalți creatori. Și nu trebuie eludată nici atenția acordată „evadărilor” unor arhitecți pe tărâmul picturii, graficii sau caricaturii. Nu trebuie uitat nici faptul că revista a ținut locul și unui „mesager” din zona urbanismului și amenajării teritoriului.

Este de consemnat și regretul redactorului-șef Mircea Lupu (ce a venit cu un suflu nou în ținuta revistei), care în 19722 semnala că „… revista […] nu a găsit încă forma de a se adresa marelui public”. Dar nu cumva o atare misiune i-ar fi revenind în primul rând Uniunii? Sperăm însă că apariția în ultimii ani a mai multor publicații de profil să realizeze totuși o apropiere de beneficiarii producției de arhitectură și, mai mult, să le capaciteze interesul și celorlalți creatori de artă.

Revenind la CRITICA3 de specialitate, în 19694, arh. Ion Mircea Enescu constată că „… deși arhitectura mânuiește structuri de gândire și reprezentare pe care le putem identifica și la celelalte arte”, ea se afla (și se află – n.n.) într-o anumită stare de izolare în cadrul societății, dar și față de „marile dialoguri despre artă”, iar necesitatea criticii de arhitectură e evidentă: „Căci dacă, în celelalte arte, produsul mediocru, maculatura și kitsch-ul timpul le înlătură cu ușurință, judecata neavizată nu are atâtea urmări și implicații ca în cazul cadrului construit, pentru mulți, prea mulți ani ai arhitecturii ratate”. Iar lipsa acestui „instrument” de atenționare a făcut ca arhitectura românească să cunoască „anacronismul” de la cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, să gafeze în definirea unei adevărate școli naționale (care „… nu a dat roadele scontate”), să rateze efectele „școlii de la Bauhaus” și să fie absentă în susținerea pașilor făcuți de Horia Creangă, Marcel Iancu ș.a. spre o arhitectură contemporană. Acest deziderat, apariția unei critici de profil, mai ales în condițiile unui sistem politic rigid și doctrinar, se va regăsi în paginile revistei, chiar dacă va lua diverse titulaturi ca „bibliografie”, „critică și bibliografie”, „Cronica ideilor”, „Cadran”, „Convorbiri cu…”, prezentarea preocupărilor unor creatori internaționali5 ș.a. O deschidere spre preocupările secolului al XX-lea – teorie și practică – o va face Marcel Melicson (începând din anii 1960) prin acele „Fișe pentru o istorie a gândirii arhitecturale contemporane”. O prezență aproape constantă va fi cea a lui Gheorghe Săsărman (ce îl vom regăsi și în presa cotidiană), care pe lângă „cronica ideilor” se va implica și în unele probleme ale teoriei, și nu va fi singurul pe acest tărâm6. În 1981, am propus conducerii U.A. înființarea unei secții de critică, în speranța că un asemenea organism va putea stimula prin diverse modalități (inclusiv printr-un premiu acordat periodic) prezența continuă a unui „aparat critic”, util atât profesioniștilor, cât și în relația cu celelalte arte sau în conștientizarea publicului larg. În 1982, printre cele cinci „grupe de lucru” înființate se va afla și cea de „teorie și critică”. La plenara comitetului U.A. din februarie 1982, am subliniat că „…menirea criticii nu este de a «controla» și de a da «verdicte», ci de «a pune în discuție»/ radiografia, atât în interiorul breslei, cât și în dialog cu marele public, ceea ce s-a înfăptuit în domeniul arhitecturii, sistematizării și în literatura de specialitate din țara noastră, respectiv de a contura niște etape în raport […] și cu realizările altor țări (ceea ce nu am găsit în «Istoriile» din 1981 și 1982), pentru a putea ști unde ne situăm, în cadrul unui sistem de referință […] pentru a sesiza valori – opere, autori –, pentru a semnala factorii ce frânează sau tendințele demne de a fi îmbrățișate spre a evidenția tot ceea ce ne poate defini moral și spiritual […] pentru a depăși mai rapid momentele de incertitudini pe plan teoretic sau practic…”. Și continuam cu enumerarea unor modalități pentru nașterea unui „…auditoriu «informat/ avizat» cât mai larg, dar și pentru a ne face cunoscuți – opere, opinii – în afara țării. Consideram, de asemenea, că preocupările criticii n-ar trebui să neglijeze și formarea profesională („presupunând că e în măsură să sesizeze comandamentele fiecărei etape”) și de ce nu și înființarea unui „Muzeu al arhitecturii din România”, chiar dacă exemplele internaționale erau foarte reduse7.

În mai 1987 a apărut un birou al secției de teorie și critică (cam târziu…) al U.A. și consideram că, în mod normal, era deja momentul să atragă „simpatizanți” din domeniile pe care creația de arhitectură le implică și „în felul acesta, unghiul de abordare s-ar apropia mai mult de 360° […] iar opinia publică va fi mult mai ușor de sensibilizat și câștigat”. Dar… la o dezbatere din 1988 privind „analiza celor mai reprezentative ansambluri de clădiri de locuit și centre culturale”, arh. Cosma Iurov8 constata că nu și-au trimis purtători de cuvânt nici Colectivul de Critică și Teorie a Arhitecturii din U.A. și nici revista „Arhitectura”. Și autorul articolului continuă, printre altele, că: „Pentru etica lor profesională și pentru justa conturare a opiniilor lor critice, aceștia (criticii – n.n.) se cere să cunoască poziția autorilor, a beneficiarilor (comanditarilor – n.n.), a constructorilor și, nu în ultimul rând, a utilizatorilor direcți, ca și constrângerile întâmpinate etc.”, subliniind că „…analiza critică vizează opera arhitecturală și nu pe autorul (sau pe autorii) ei. Mai departe, Cosma Iurov se întreabă: „1/ Avem critici de arhitectură? 2/ Dacă nu avem, atunci cine anume face, totuși, necesara critică a creației/ producției arhitecturale? Criticii de artă? Sociologii? Economiștii? Sau improvizăm, prin critici de ocazie […] când subiectivismul va fi atunci în floare!”. Situația semnalată, nu va fi sensibil atenuată nici după 1989, deși contextul e cu totul altul. Desigur, revista nu are rolul de a „școli” critici și nici Uniunea sau învățământul de specialitate, dar împreună pot contribui în diverse moduri la asigurarea emulației pentru formarea unor militanți ai unei critici omniprezente și care să devină un actor major în diagnosticarea diverselor tendințe interne și externe și în procesul de departajare a valorilor nu numai ca un act cultural, ci și ca aport social în devenirea condiției umane.

NOTE

1 Revista „Arhitectura” 1987, p. 36; arh. Dan Budică, cu o diversificată contribuție.

2 Revista „Arhitectura” nr. 5/ 1972, p. 3.

3 O analiză mai detaliată a conținutului revistei am prezentat în „Arhitectura”, nr. 2/ 1976, p. 36-37.

4 Revista „Arhitectura”, nr. 5-6/1969, p. 27-28.

5 Suită de convorbiri, prezentări de personalități ale arhitecturii contemporane, recenzii și opinii, susținută de dr. arh. Adrian Mahu.

6 Revista „Arhitectura”, op. cit.

7 Revista „Arhitectura”, nr. 6/ 1987, p. 46-47.

8 Revista „Arhitectura”, nr. 1/ 1988, p. 7-8, „Critica de arhitectură și condiția criticului”.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog