RDW

Conversaţie dinăuntrul revistei

Void Deck, Singapore, © Kamilla Csegzi, Kelvin NG

Void Deck, Singapore, © Kamilla Csegzi, Kelvin NG

Anca Sandu Tomaszewski: Dragă Françoise, tu care pari a lua mereu totul în glumă, cum ai reuşit să te amuzi când ai luat în primire responsabilitatea revistei „Arhitectura”? Se întâmpla în…?

Françoise Pamfil: 2010. Atunci nu prea mi-a ieşit. Gluma s-a transformat repede de tot în seriozitate, când am constatat că n-aveam de rezolvat doar elegante probleme de natură intelectuală, ci aveam, în primul rând, de depăşit prozaice condiţionări de natură practică. Am constatat curând că am de investit toată energia în inventarea şi alimentarea unui sistem logistic, iar pentru conţinutul revistei – care mă preocupa, de fapt, şi pentru care credeam că eram chemată – îmi găseam cu greu frânturi de timp.

Conversation within ”Arhitectura” magazine

2016 is for ”Arhitectura” magazine the celebration of its 110th anniversary. The Union of Architects in Romania (UAR) made some gestures in honor of the magazine and published online valuable archive information.

In this context the editor have invited architect Françoise Pamfil and architect Anca Sandu Tomaszewski to reveal us – from the periods in which they wrote in – some meaningful insights of the UAR’s official publication.

Taking up this challenge of professional editor’s memories and honesty in the fall of 2016 began a conversation that ended in January 2017. We reproduce it below.

(…)

A.S.T.: Yes, noblesse oblige, but it was just a matter of personal honor. There was a distinct love and gratitude for the magazine and distinctively for what it meant for the guild in tough times and this continued all the time. And perhaps especially in the dark years of 1980s. I felt the need to do something about it, to support the magazine when the need was high. It was not easy in the early 1990s, when all the relevant people, as you say, were busy to carve out a new career. But the magazine found ways.

(…)

F.P.: It was hard to quit a job that I learned gradually how you do it. At least having a successor in the current system, which does not have to take everything from the beginning again would have helped. And finally, I did not gave up because I felt a discreet protection from someone who loved the magazine – as I did – and that I consider not to disappoint.

A.S.T.: N-aveai experienţă în chestiuni de management? Fuseseşi un nou-născut aruncat în apă, să se descurce?

F.P.: Stai să vezi că nici apă nu era. Atunci a fost un alt moment de luciditate care mi-a eradicat cheful de glumă.

A.S.T.: Nu şi umorul, niciodată. Deci, ai deschis uşa să-ţi iei jobul în primire şi ai găsit o cameră goală.

F.P.: Cu un computer şi o doamnă. Şi în computer nimic, niciun contact, niciun partener, niciun contract, niciun nume, nicio adresă – pentru tipografie, publicitate, distribuţie, schimburi culturale, vreun furnizor de materiale şi servicii, vreo bibliotecă sau arhivă. Nicio substanţă din care să încep însăilarea unei reviste. Şi, mai ales, lipseau colaboratorii revistei; nu era acolo niciun grafician, nicio persoană relevantă care să scrie.

A.S.T.: Nu erau în calculator, dar ei existau în realitate. Deci, tu trebuia să redescoperi sursele de apă şi să construieşti canale de aducţiune. Te-ai descurcat, bineînţeles, pentru că noi toţi avem în gene şi descurcatul, şi veşnica luare de la început.

F.P.: Da, pas cu pas: doi paşi înainte, unul înapoi. Am reluat legăturile revistei prin metode primare şi am răsuflat când m-am asigurat cu un profil de conţinut pentru vreun an şi cu o tipografie.

A.S.T.: Dar ce se întâmplase cu moştenirea vechii redacţii? Pe vremea mea, Ştefan Radu Ionescu (Fică) deşi rănit, după mine nemeritat, a lăsat totul în bună rânduială când s-a retras cu demnitate, în 1990.

F.P.: În 2010 însă, ruptura de UAR a echipei Ghenciulescu-Goagea a fost percepută de ambele părţi ca un război. Urmare a acestei supărări, a fost declanşată o sciziune în rândul vechii ţesături de relaţii din jurul revistei; colaboratorii s-au trezit în situaţia de a alege să fie aliaţi cu una sau alta din părţi şi, automat, inamici ai celeilalte.

A.S.T.: „Cine nu-i cu noi e împotriva noastră”, cum ar fi. Îmi amintesc situaţia ingrată în care am fost puşi, fără nicio vină. Orice am fi făcut, eram implicit trădători. Eu dădusem deja un articol revistei „Arhitectura” când am aflat că, în felul acesta, semnasem o adeziune şi mă auto-exclusesem din cealaltă falangă. Nu mi-a trecut nici în ziua de azi uimirea şi tristeţea pentru felul în care s-a pus problema. Dar tu ai depăşit blocajul.

F.P.: Cred că a fost, în primul rând, meritul revistei, care coagulase breasla în jurul ei de peste o sută de ani, la vremea aceea. Acum sunt 110. Datorită devotamentului arhitecţilor faţă de revistă, am bătut, în majoritatea cazurilor, la porţi deschise.

A.S.T.: A fost extraordinară coeziunea breslei în jurul revistei, am constatat şi eu în 1990. În 2010 însă, iată-ne împărţiţi în categoria fidelii-de-toate-vârstele-ai-revistei-„Arhitectura” şi categoria tinerii-de-la-„Zeppelin”. Neplăcut, pentru că unii dintre noi am fi vrut să rămânem imparţiali, ca tot elveţianul. Oricum, am fost şi atunci de părere că autonomizarea vechii redacţii a fost pentru ei pasul înainte de după şutul în fund şi se vede cât de bine a evoluat revista „Zeppelin”. De ce nu se pot petrece la noi aceste necesare schimburi fără tensiuni interumane, lezări nedrepte şi facerea lumii de la început?

F.P.: De aia, că nu suntem elveţieni…

A.S.T.: Cine a asigurat finanţarea revistei?

F.P.: Uniunea singură, pentru început. Am avut un sediu OK, am angajat oameni, la un moment dat am putut renunţa să mai lucrez la revistă pe laptopul personal. Doar că, după un timp, au început presiunile – să restrângem, să renunţăm, să economisim.

A.S.T.: Şi echipa redacţională?

F.P.: Când, în fine, am avut una, a venit recomandarea să reducem salariile.

Minas Tirith. Extras din seria cinematografică „The Lord of the Rings”, © New Line Cinema, Wingnut Films, The Saul Zaentz Company

A.S.T.: Vai, ce importantă e echipa, atunci când omul-orchestră chiar nu mai prididește. Tu ai reuşit marea performanţă de a nu pierde ritmul de apariţie a revistei. Preţul a fost că n-ai putut controla întotdeauna chiar toate detaliile, care au rămas pe seama membrilor echipei. Le identificam cu uşurinţă.

F.P.: Ştiu. De exemplu, nu se poate obţine un layout de calitate dacă nu asimilezi conţinutul textelor, ci lucrezi doar pe baza criteriilor grafice.

A.S.T.: Da, mi s-a întâmplat să-mi văd articolul ilustrat pe criteriul rezoluţiei pozelor, şi astfel mesajul din text era diluat, iar ierarhia ideilor răsturnată. La fel se întâmplă când faci o corectură ori o traducere doar pe baza criteriilor lingvistice. M-am amuzat când am citit despre o biserică transformată în columbarium, că a devenit columbărie, ceea ce aduce a hulubărie.

F.P.: Sau condiţionezi competenţa ori gradul de implicare de dimensiunea salariului. Am dus dorul unor oameni care să-şi fi asumat împreună cu mine, responsabil, gestionarea intelectuală a revistei. Când începuseră a se fi format, i-am părăsit.

A.S.T.: Împotriva voinţei tale, că aşa a vrut destinul. Vrei să ne povesteşti?

F.P.: Nu. Vreau să uit.

A.S.T.: Tu ai reuşit să plăteşti şi onorarii colaboratorilor, ceea ce era plăcut, chiar dacă la noi n-a scris nimeni niciodată pentru bani, ci doar din interesul de a-şi comunica ideile şi, eventual, pentru o oarecare recunoaştere publică, ce nu-i strică nimănui. „Scriem ca să fim iubiţi”, spunea Berthold Brecht.

F.P.: Aşa cum spui, şi eu, ca şi tine, ca şi toţi redactorii de până la noi, am beneficiat de suportul necondiţionat al colaboratorilor de toate vârstele. Cel puţin colegilor noştri cadre didactice, cu care vrând-nevrând dădeam nas în nas în şcoală, le crăpa obrazul de ruşine dacă întârziau cu un articol – era o chestiune de onoare.

Alexander Brodsky & Ilya Utkin, Wandering Turtle, In a maze of a big city. A style for the year 2001, Central Glass Co., Japan Architect competition, 1984-90. © prin amabilitatea Bureau Alexander Brodsky

A.S.T.: Da, noblesse oblige, dar nu era doar o chestiune de onoare personală. A fost tot timpul iubire pentru revistă şi recunoştinţă pentru tot ce însemnase ea pentru breaslă în vremuri grele, adică toată vremea. Şi, poate, mai ales în întunecații ani ’80. Simţeau nevoia să facă ceva pentru ea, s-o sprijine când avea şi ea nevoie. Nu le era uşor la începutul anilor ’90, când toţi oamenii relevanţi, cum spui tu, erau ocupaţi să-şi croiască o nouă carieră. Dar pentru revistă îşi găseau timp.

F.P.: Şi uite cum şi eu, la rândul meu, am simţit nevoia să nu profit la modul bourgeois de nobleţea autorilor şi am făcut un efort organizatoric, ca să acredităm revista la Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice. S-a obţinut astfel avantajul ca articolele publicate să capete un punctaj mai bun la evaluările activităţii.

A.S.T.: Şi te-ai simţit mai înseninată. Ai început să râzi de tine şi de vechile îngrijorări, ai revenit la lejeritatea ta aparentă. Revista era cumpărată, citită şi „risca” să devină tot mai bună. Se zvonea însă că în rândul Uniunii erau nemulţumiri.

F.P.: Passe-parole. Mi-ar plăcea şi mie să ştiu exact ce se întâmpla, de fapt, şi de ce. Dar să ştii că lejeritatea mea era într-adevăr aparentă, pentru că nu-mi permiteam să mă relaxez. Sistemul de lucru pe care-l inventasem, cu mintea mea de autodidact improvizat în ale managementului redacţional, presupunea un permanent control riguros.

A.S.T.: Nu prea stă în firea noastră, a arhitecţilor, care ne vrem artişti.

Monument istoric Hala Matache Măcelaru, poziția 451, cod B-II-m-B-18182, construit în 1887, coperta revistei „Arhitectura” nr. 2/2013, © Adrian Florin Bălteanu

F.P.: Cred că mi se trage de la cunoaşterea sistemelor de operare ale calculatoarelor. Îmi imaginam intrările informaţiilor, locul lor în revistă, procesarea, ieşirea şi supravegheam concentrată funcţionarea acestui mecanism.

A.S.T.: Şi nu ţi s-a buşit niciodată sistemul. Dar de ce nu ţi-ai luat lumea în cap atunci când, ca urmare a primelor rezultate bune şi greu obţinute, ai fost răsplătită cu reduceri de salariu, de personal şi de cheltuieli, plus critici?

F.P.: Cred că din acelaşi motiv pentru care n-ai făcut-o nici tu când ţi-a fost greu, adică, toată vremea. Din vreo trei motive. Mai întâi, pentru că m-am bucurat de o deplină libertate în ceea ce priveşte conţinutul revistei. Tu nu?

A.S.T.: Ba da, şi eu. Chiar prea multă şi nu numai cu privire la conţinut. Eram liberi să ne aducem mopul, topul de hârtie, agrafele şi ce ne mai dădea administraţia, cu sacoşa, de la Casa Presei. Mi-l amintesc pe Lucică (n.red.: Lucian Mihăescu) în uşa redacţiei cu o geantă de voiaj care nu se închidea din cauza găleţii şi în mâna cealaltă cu mătura. Era agitat că fusese şi aglomeraţie în autobuz. Eu eram liberă şi să-mi aleg prietenii personali pe care să-i rog să-mi copieze câte ceva la xerox şi în curând urma să fim liberi să tipărim singuri revista cu ce bani vrem noi şi să luăm tirajul la subraţ să-l vindem pe la cine vrem noi. Ca voluntari.

F.P.: Îmi explici, te rog?

A.S.T.: Revista era a Uniunii Arhitecţilor, dar ea n-avea nici bani pentru a ţine revista, nici un serviciu administrativ suficient pentru a se ocupa şi de gestionarea ei. De mulţi, mulţi ani, exista un contract, un protocol sau aşa ceva, cu un serviciu din Ministerul Culturii, care finanţa şi administra publicaţii cu natură culturală: asigura tipărirea şi difuzarea revistelor, plătea salariile, îi aproviziona pe fotografi cu substanţe etc. Era un fel de serviciu personal-administrativ-financiar-contabil pus la dispoziţia editurilor, dar și asociaţiilor şi uniunilor.

F.P.: Şi asta a fost bine sau rău?

A.S.T.: A fost o soluţie care a funcţionat. Dar după ’90, când am preluat revista, acel sistem de întrajutorare socialistă între instituţii de cultură a devenit tot mai anacronic. O vreme a mers totul ca înainte, doar cenzura dispăruse. Cu timpul însă, mecanismul se tot gripa şi-mi amintesc că mergeam la ministrul Pleşu şi apoi la Spiess în audienţă, ca să obţin finanţarea numerelor. În interiorul Uniunii apăruse un curent care dorea desprinderea revistei de acel serviciu, pentru că Ministerul Culturii era perceput ca o instituţie comunistă, numai că redacţiei nu i se prezenta nicio soluţie alternativă realistă. Noi, în redacţie, eram trei: un fotograf, un tânăr secretar de redacţie şi eu. Au existat câteva iniţiative din partea unor arhitecţi independenţi de a ajuta cu finanţarea, dar la Uniune au apărut probabil suspiciuni şi temeri, aşa că nu s-a întâmplat nimic. Până la urmă, desprinderea s-a înfăptuit în 1993, spre marea relaxare a Ministerului Culturii, care dorea de mult să scape de noi. După patru luni fără salariu, am înţeles şi noi că trebuie să plecăm. Domnul Dumitru, fotograful, a ieşit oficial la pensie.

F.P.: Şi cum s-a descurcat revista în continuare, în aceste condiţii, fără redacţie?

A.S.T.: Eu nu ştiu, că nu mai eram. Probabil nu prea uşor, bănuiesc, dar cel mai bine ştie Augustin Ioan. Pe urmă, din 2000, Uniunea a încredinţat revista unei echipe tinere, alcătuită din George Harpău, Constantin şi Cosmina Goagea, iar ei au alcătuit din nou o redacţie, cu un sistem; revista a putut să-şi reia, în fine, un ritm normal de apariţie. Am colaborat foarte bine cu ei. Dar rămăsesem la motivele pentru care n-ai abandonat tu, atunci când ţi s-au scurtat aripile. N-o să vrei să-mi spui, cred, despre finalul brusc şi regretabil – zice lumea – al acestei experienţe.

F.P.: Mi-a fost greu să las baltă o treabă la care mă înhămasem, acum, când învăţasem cum s-o fac. Cel puţin să fi avut un continuator, la curent cu sistemul, care să nu fie nevoit să ia încă o dată totul de la început. Şi, în fine, n-am renunţat pentru că am simţit în spatele meu o protecţie discretă din partea cuiva care iubea revista şi pe care nu voiam să-l dezamăgesc: domnul Derer.

Aldo Rossi, Theatro del Monde, Venise 1979-1980, © Centre Pompidou, Musée national d’art moderne. Courtesy Fondazione Aldo Rossi

A.S.T.: În cazul meu, cred că îngerul păzitor al revistei a fost Alecu Beldiman. A putut, tot discret, să-i asigure existenţa, în acei trei ani străbătuţi continuu de tot felul de mişcări telurice. Iar domnul Derer a avut şi în destinul meu personal un rol crucial, legat de revistă: el a fost cel care, primul, mi-a cerut un articol pentru revista „Arhitectura”, la începutul anilor ’80; aşa a început „mariajul” meu cu ea.

F.P.: Care din ei te-a propus pentru locul vacant, în ianuarie 1990?

A.S.T.: A fost Ştefan Radu Ionescu, care a trebuit atunci să facă, „la vremuri noi… un pas înapoi”. Fusese redactorul revistei de prin 1975, cred, până în 1989 – o etapă pe cât de ingrată, pe atât de lungă. Nu ştiu de ce se vorbeşte atât de puţin despre faptul că a menţinut revista la calitatea maximum posibilă atunci, în acele condiţii sumbre, şi asta cu eforturi pe care le depăşea râzând. Pentru acea generaţie de arhitecţi damnaţi de socialism, revista a constituit atunci un reper şi un refugiu. Şi azi îi îndrum pe studenţi să se documenteze din ea.

F.P.: Cum de s-a acceptat propunerea unui om căzut atunci în dizgraţie revoluţionară?

A.S.T.: Păi, erau cu toţii arhitecţi, nu barbari. Existau convenienţe. Probabil că Fică avea totuşi o autoritate şi, tacit, probabil că îl apreciau. Nu ştiu. Bănuiesc că s-a întâmplat ca în nuvela lui Damian Stănoiu „Alegere de stareţă”. Acolo, taberele, cu protejatele lor bine verificate, s-au neutralizat reciproc în lupte interne, aşa că, în cele din urmă, o măicuţă tânără, naivă şi devotată, străină de intrigi şi prezumptiv capabilă să facă faţă misiunii, s-a trezit învingătoare. Dată fiind inocenţa candidatei, această soluţie de tip deus ex machina le-a fost convenabilă tuturor. Acum, între noi fie vorba, eu zic că atât în viesparul acela monahal, cât şi în mica lume a Uniunii, miza era şi ea destul de inofensivă, cu toate spiritele inflamate. Pe tine de ce te-au ales?

F.P.: Din disperarea de a umple un gol. Dar pe mine, de bine de rău, mă mai cunoşteau.

A.S.T.: Din şcoală.

F.P.: Da, pe de o parte. Dar şi din propunerea mea pentru structurarea Centrului de Cultură Arhitecturală, care se prefigura ca instituţie din 2009 şi care acum funcţionează în strada Calderon.

A.S.T.: Pe mine, la drept vorbind, Fică Ionescu mă cunoştea mai mult din texte. Când deschideai uşa redacţiei, mai întotdeauna te întâmpina sociabilul domn Dumitru, căruia îi lăsam, de obicei, articolul şi plecam. Nu ştiu cum de au avut curajul să mizeze pe mine.

F.P.: Unii te credeau manipulabilă.

A.S.T.: Eram tânără, de un metru şaizeci, eram şi cam naivă.

F.P.: I-ai păcălit pe aceia, ha, ha. Dar unde îşi avea sediul revista?

A.S.T.: I-oi fi păcălit, nu ştiu, oricum fără intenţie. Eram concentrată pe un singur scop: să pot continua, pe moment, drumul moştenit al revistei. Să trecem peste momentul de cumpănă. Sediul revistei era în şcoală, din timpuri imemoriale, în primul atelier pe dreapta, la etajul I. Din capătul scării, la stânga, era sediul Uniunii. Să ştii că era un mare avantaj amplasamentul – ştii cum e cu principiul vecinătăţii într-o comunitate. În redacţie era ca pe peronul gării, aşa îi învăţase Fică Ionescu pe colaboratori. El dezvolta şuete cu toţi vizitatorii şi obiceiul se păstrase. Trecea lumea, în drumurile ei, pe lângă uşa redacţiei, băga un cap, apoi intra să facă un chat. Nu mai era Fică, eram eu, bine şi aşa. E adevărat că era ruinător pentru lucrul la revistă şi trebuia, de fapt, să lucrez acasă, noaptea, dar n-aş fi schimbat niciodată situaţia. E atât de amuzant să-i cunoşti pe arhitecţi, oamenii ăştia care pe atunci erau atât de interesanţi, care veneau cu prietenie pentru un moment de comunicare deconectantă. Tu ştii asta, odată ce s-a mutat la tine acasă centrul de socializare intelectuală.

F.P.: Doar că la tine veneau atunci zilnic şi arhitecţi pe care nu-i cunoşteai. Înseamnă că era bine şi frumos pe vremea ta. Sau te simţeai ameninţată? Cine te ajuta?

A.S.T.: Ameninţată nu, doar din când în când obstrucţionată. Să-ţi spun cum am receptat eu lucrurile? Nu mă plâng, dar ţie, între noi, pot să-ţi spun sincer: simţeam clar că cineva, cu o putere nevăzută, intervenea ca munca mea să fie un eşec. Am simţit şi că şcoala era de partea revistei, şi toţi arhitecţii, dar n-aveau cum să intervină. Iar cel care mă ajuta efectiv, zilnic, era domnul Dumitru, veteranul, angajat al revistei ca fotograf de pe vremea lui Mircea Lupu. Era un om cumsecade, manierat, cu şcoala vieţii, care cunoştea pe toată lumea. A jucat un rol benefic în conectarea mea cu arhitecţii ţării, îmi spunea pe cine să mă bazez, îmi sugera pe cine să solicit, mă învăţa de bine. Ulterior, am realizat că era exponentul grupării majoritare, care nu dorea destabilizarea revistei. Dacă n-ar fi fost aşa, sigur eşuam, oricât aş fi muncit eu cu zel.

F.P.: Dar ce motiv ar fi avut cineva să dorească destabilizarea revistei? Erau aproape o sută de ani de existenţă editorială, de fapt, o mărturie a istoriei breslei.

A.S.T.: Ştii că Haydn şi-a petrecut toată viaţa pe domeniul Esterházy, departe de zumzăiala lumii şi era tot timpul foarte ocupat, aşa că a rămas cam naiv în cele lumeşti. La pensie, i s-au organizat turnee în Anglia, dar acolo tot timpul i se întâmplau lucruri ciudate. Ca un făcut, mai mereu se închidea sala cu două zile înainte de concert. Impresarul îi spunea că aşa e în marile oraşe, există interese. Dar Haydn întreba, candid ca şi tine: dar de ce, nu le place muzica lui? Atunci de ce l-au invitat? Cum să aibă cineva interes să nu se cânte o muzică pe care el a făcut-o ca să-i bucure pe oameni? Cât priveşte revista noastră, nu voia nimeni s-o omoare. O fi fost pe de o parte doar o biată dorinţă omenească de a-mi lua locul, pe de altă parte, la un moment dat, am avut impresia că, tot izolat, a mai fost şi iluzia că revista ar putea să se implice şi în domenii extra-arhitecturale, măcar puţin. O deturnare în sens politic nu i-ar fi reuşit niciodată nimănui, de asta sunt absolut sigură. Doar că momentul era agitat, iar eu eram tentantă: păream, se vede, uşor de împiedicat. Vreau să spun că au venit şi oferte de a mă lăsa cumpărată, de aceea îmi permit să fac speculaţii. Apoi, dacă n-a mers cu binele, am simţit răul – discreditări aiurea, încercări de a-i alunga pe colaboratori.

F.P.: Aveai semne concrete?

A.S.T.: Da. Am fost uluită, nu mai trăisem niciodată astfel de ciudăţenii. Era o lume nouă – cu care, între timp, ne-am obişnuit. La drept vorbind, n-am ştiut niciodată precis de ce şi cine făcea asta, că l-aş fi întrebat. Oricum – ce să vezi? – revista n-a fost lipsită de apărare, din partea Uniunii, bineînţeles.

Chipboard City 2007, © Tegmark pentru OMA

F.P.: Plăteaţi colaborările?

A.S.T.: Cu sume simbolice. Nu erau bani. Uite, dintotdeauna, revista a avut un redactor-şef, până când a preluat-o Ştefan Radu Ionescu. El n-a fost niciodată numit redactor-şef, habar n-am de ce. Timp de 8 ani (n.r.) a avut salariu de redactor de rubrică, deşi, practic, făcea revista singur. Tradiţia inaugurată cu el s-a păstrat şi la mine. Amintesc că salariul ni-l plătea Ministerul Culturii, dar probabil că nu de capul lui. Apoi, după mine, au revenit redactorii-şefi, cum era şi normal, dar în noua conjunctură, Uniunea te lăsa să te recomanzi cum vrei, pentru că titlul nu se mai lega de un salariu, ca pe vremuri. Trebuie că atunci a fost mai mult o problemă de bani. Sau ştiu şi eu?

F.P.: Păcat însă că a existat întotdeauna ceva, un drăcuşor, în uniunile de creaţie româneşti, care a făcut ca unii redactori să-şi părăsească cu un gust amar locul în care au muncit cu drag. Şi tatăl meu, François Pamfil, a fost redactor-şef al revistei „ARTA”, până când a fost silit să plece, aproape ca un „element duşmănos”, fără o vorbă de mulţumire. Nici Uniunii noastre, draga de ea, nu i-a fost dat să scape de drăcuşor. Şi-mi amintesc cât de emoţionată am fost când am intrat în UA! Am simţit şi la tine umbra amară. Una peste alta, ţi-a părut rău că ai trecut prin toate astea?

A.S.T.: Cea mai nemeritată amărăciune a simţit-o, cred, Ştefan Radu Ionescu, şi apoi şi alţii. Dar nu cred că a regretat vreodată cineva această experienţă, cu toate culisele ei bântuite. Eu cel puţin, când a trebuit să plec, nu m-am despărţit de revistă cu supărare.

F.P.: Mai spune-mi un singur lucru: de ce n-a fost atunci antrenată revista în manifestările care aveau loc sub egida Uniunii?

A.S.T.: M-a întrebat şi Monica Lotreanu. Din punctul meu de vedere, ar fi fost o imposibilitate obiectivă: dacă mă implicam şi în alte activităţi, revista cine o mai făcea? Mai mult nu ştiu.

F.P.: Sigur ai tu o idee, dar n-o să-mi spui niciodată. Sau ai şi spus.

A.S.T.: Păi, şi aşa cred că dialogul acesta al nostru sună ca văicăreala a două orfeline, care au găsit acum prilejul să-şi exorcizeze frustrările. Mă gândesc că era poate mai cuminte să scriem un raport septic şi călduţ. Ce dacă ne adormeau cititorii?

F.P.: Acum tu te alinţi cu întrebări retorice. Ştii bine că nu. Sincerele noastre confesiuni făcute aici, la gura sobei, vor rămâne nişte consemnări, uşor condimentate, înăuntrul revistei.

A.S.T.: Sau poate şi în afara ei – dacă or interesa vreodată pe cineva.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog