RDW

Discreta disidență: Fică (Ştefan Radu) Ionescu, redactor-șef la „Arhitectura” anilor ’80

Secvenţa inaugurală a numărului 1/ 1984, p. 11

În numărul 5-6/ 1991, revista „Arhitectura” îmi publica articolul „Discreta rezistenţă”, o introducere la materialul prezentat de colegul Emil Anghel, din Arad, referitor la proiectul lui pentru Cinematograful Arta, din Arad, material pe care îl scrisese prin 1988. Ca să fiu mai exact, vorbeam despre rezistenţa la presiunile exercitate asupra arhitecţilor de către puterea comunistă sau contextul economic şi profesional, în direcţia sistematizării oraşelor şi satelor, a întregului teritoriu naţional. Finalmente, se preconiza înlocuirea completă a vechilor habitate şi ansambluri urbane sau rurale cu ceea ce trebuia să corespundă noilor doctrine comuniste.

The discreet dissidence: Fică (Ștefan Radu) Ionescu, editor-in-chief of Arhitectura in the 1980s

In 1991, an article about “Arta” cinema in Arad was published by Arhitectura magazine. It was a text written in 1988 by Teodor Octavian Gheorghiu. The article emphasized the resistance of Romanian architects towards political demands. Actually, the 1880s represent the period when a new architectural landscape, fit for the communist doctrine, was meant to replace the historical urban and rural tissue. As the author of the article acknowledges, this kind of texts was not an exception for the Arhitectura magazine before 1990 and the delay of the article was probably an accident. The editor-in-chief of Arhitectura was, at that time, Fică (Ștefan Radu) Ionescu.

However, an overview of the 1980 Arhitectura magazine can be confusing without a close-up reading, due to the front pages of some of the issues, which were celebrating the presidential couple. Despite this, the headings of the magazine were sometimes in a clear contradiction to the urban interventions supervised by the political power. Teodor Octavian Gheorghiu argues this idea by mentioning that the headline of one of the issues of Arhitectura in 1984 was “Architectural Heritage”. This was a time when demolitions in the center of Bucharest were initiated as preparations for the construction of the new civic centre.

In such a context, between 1984 and 1988, Teodor Octavian Gheoghiu, encouraged by Ștefan Radu Ionescu, published a series of articles having urban historical research and monument protection as main focus. Also, he was co-author of articles that advocated, more or less explicitly, for the monument protection.

Is seems to be obvious today for Teodor Octavian Gheorghiu, that in the 1980s, “only those who didn’t want to take position by writing were not in Arhitectura’s pages” because the editor Ștefan Radu Ionescu found a way to keep a balance between different opinions, politically oriented or not. It was, as the author of the article argues, a manifest of (professional) dissidence or, at least, a way to support the (professional) dissidence.

Era singurul articol „cu mesaj” pe care Fică Ionescu nu mi l-a publicat înainte de 1990, iar motivul îmi scapă; am prins, probabil, evenimentele de la sfârşitul lui 1989, când totul era aruncat în aer. Oricum, nu era vorba despre teamă sau conformism din partea lui Fică; la el mergeam întotdeauna cu orice tip de articol, contestatar, istoric, protectiv, fiind sigur că, în ciuda atmosferei din ce în ce mai ameninţătoare, va găsi metoda optimă de a-l publica. Şi nu numai mie…

Recitind articolul acum, îmi amintesc contextul apariţiei lui şi de ce mă bucuram că este publicat, chiar şi la 1-2 ani distanţă şi, mai ales, după schimbarea de regim: în domeniul arhitecturii, lucrurile deja începeau să se repete, iar mesajul rămânea acelaşi. Trecusem de euforia revoluţiei şi începeam să descopăr cum unii dintre colegii noştri, trecând de la un comanditar unic comunist la mai mulţi, capitalişti, se repliaseră, fie teoretic, fie practic. Chiar în numărul cu pricina începuseră să apară propuneri de zgârie-nori bucureşteni plantaţi haotic prin centrul istoric sau se contesta importanţa unor situri urbane istorice. Nu numai că nu se profita de dispariţia „dictatorilor” şi de şansa unor noi politici urbanistice şi de protecţia monumentelor, ci se pregătea terenul pentru a se demonstra (încă o dată) că o clădire sau un ansamblu istoric pot fi obstacole în calea dezvoltării şi practicării „libere” a meseriei. Ca urmare, simţeam nevoia să scriu că, aidoma perioadei comuniste în care, pentru protecţia unor ansambluri sau monumente istorice ameninţate, se părea că nu se poate face nimic, şi acum (după 1989) într-un context care devenea, treptat, mult mai complicat şi periculos, rezistenţa la presiunile momentului (doctrinare, financiare, economice etc.) poate fi radicală sau discretă, un bun profesionist fiind obligat să acţioneze optim profesional, dar şi moral.

Câteva scurte citate cred că descriu suficient de bine atmosfera respectivă: „Până în decembrie ’89, una dintre frecventele întrebări ale unei categorii de români era: şi totuşi, ce se poate face? Era, indiferent de răspuns, măcar o punere corectă a problemei: aceea de a nu te lăsa târât într-o acţiune ce devenea aberantă… Reacţia celor care au căutat alternative a fost diferită, de la nivelul radical la cel persuasiv. Niciunul nu trebuie judecat decât prin rezultate, iar rezultatele celor discreţi, până la urmă, pot fi socotite ca fiind la fel de importante” (p. 45). Făceam astfel introducerea la textul colegului Anghel („Spiritul locului”), în care arăta cum, presat de tema care i-ar fi cerut demolarea unui corp de clădire istorică din Arad, găsise o soluţie ingenioasă de translatare a lui, salvându-l. Un mic, dar semnificativ gest de profesionalism.

La timpul acela mă gândeam doar la puţinii arhitecţi care acţionaseră corect, discret sau radical şi încercam să-i dau exemplu. Acum, rememorând secvenţe din colaborarea mea la revista „Arhitectura” din anii ’80, îmi dau seama ce luptă acerbă a fost dusă de întreaga redacţie, dar mai ales de redactorul ei şef, Fică Ionescu1, care răspundea primul de conţinutul revistelor, pentru menţinerea unei minime decenţe profesionale şi pentru exprimarea unor opinii diverse, chiar contrare celei oficiale. O luptă care, pentru a avea rezultate (doar în contextul în care revista continua să apară) în condiţiile controlului exercitat în domeniu, nu putea fi decât discretă. Cine nu citeşte atent revista „Arhitectura” din acei ani, poate fi păcălit de paginile inaugurale ale unora dintre numere, omagiind figurile celor doi conducători de tipul: „Unanim şi fierbinte omagiu la înaltele sărbătoriri din ianuarie” („Arhitectura”, nr. 1/ 1989), care se refereau la zilele de naştere ale celor doi conducători. După câteva pagini de omagii şi fotografii ale realizărilor urbanistice şi arhitecturale ale perioadei, urma tematica obişnuită.

Două pagini din articolul „Despre o permanenţă a valorilor în arhitectură – probleme ale formei şi compoziţiei ansamblurilor defensive ţărăneşti din Transilvania”, în „Arhitectura” nr. 2/ 1984, p. 52-53

Mai mult, în numărul 1/ 1984, când se declanşase de câţiva ani operaţiunea de sistematizare a centrului Bucureştilor (demolările în zona Antim-Schitul Maicilor începuseră în 1982), în pagina inaugurală, sub un inspirat citat din Nicolae Ceauşescu: „Dezvoltând recunoştinţa şi preţuirea faţă de strămoşii care […] trebuie să sădim în conştiinţa oamenilor sentimentul răspunderii faţă de moştenirea înaintaşilor…” (extras dintr-o expunere din 1976), urma primul articol („O zestre care poate fi întregită”, autor Aurelian Trişcu), din tematica numărului: „Patrimoniu arhitectural”. Putea fi găsit un mai bun mijloc de a readuce pe o traiectorie normală procesul care se prefigura? Evident, nu, chiar şi într-o atmosferă publicistică democratică. Era un mesaj de o claritate excepţională şi utilizând ca reper şi argument exact doctrina oficială afişată până în acel moment.

Pentru a nu fi niciun dubiu asupra mesajului, în interiorul revistei erau câteva articole cu un conţinut la fel de explicit, multe referitoare chiar la Bucureşti, care urma să fie supus supliciului sistematizator2. Ţin minte că atunci am fost entuziasmat de numărul cu pricina, mai ales că văzusem şi fotografiasem începuturile demolărilor din zona viitoarei axe „Victoria Socialismului”. Credeam că mesajul, mai mult decât clar, era cu atât mai tare cu cât venea din partea „oficiosului” Uniunii Arhitecţilor. Or, în afara mesajelor unor posturi străine sau scrisorilor de protest ale unor intelectuali români adresate liderilor de partid, Uniunea chiar ar fi putut influenţa poziţia conducătorilor. Acum îmi dau seama că nimeni dintre cei implicaţi (revista „Arhitectura”, redactorul-şef, autorii articolelor, la care se adaugă cititorii) nu prea ştiau la ce să se aştepte şi cum vor evolua evenimentele, dar au simţit pericolul şi au reacţionat conform crezului lor. Atunci nu-mi dădeam seama că este unul dintre ultimele mesaje „explicite” care, din momentul înăspririi presiunii, vor fi înlocuite de o altă generaţie de mesaje, discrete, să le spunem „subliminale”.

Ştefan Radu Ionescu i-a succedat ca redactor-şef al „Arhitecturii” profesorului Mircea Lupu, la începutul anilor ’80 (cred că în 1982), adică exact când programul naţional de sistematizare începea să prindă contur, şi pentru Bucureşti devenise destul de clar. Cu toate că ar fi interesant de dezbătut cauzele schimbării de atitudine a şefilor statului (destul de bruscă după intervalul 1975-1977), nu este locul să încerc acest demers. Cert este că rolurile arhitecţilor şi Uniunii lor deveneau extrem de importante în derularea procesului şi simţeam cu toţii că începe să conteze opinia şi reacţia fiecăruia, fie ca şef de instituţie (în administraţie, ministere sau proiectare), fie ca simplu executant. Nu e locul să fac nici această radiografie a rolului unora sau altora în acest proces efectiv dramatic, dar trebuie spus cu tărie că, în ceea ce priveşte mediul arhitectural românesc, concepţiile că zonele istorice (mai ales cele centrale din oraşele extracarpatice) sunt arii urbane edificate târziu (sec. al XIX-lea), nevaloroase arhitectural şi că sunt insalubre au fost generate de mediile profesionale şi s-au insinuat în mediile politic, administrativ şi social din anii ’80, precedate fiind de concepţii similare interbelice. În contextul respectiv, rolul (de informare sau chiar de educare, de corectare a unor opinii extremiste) al singurei reviste oficiale din domeniu devenea major. Probabil că Fică Ionescu a gândit la fel, dar este sigur că a acţionat în acest sens; chiar dacă discret, a fost suficient de tenace în acţiunile lui, măcar pentru a nu-şi reproşa vreodată obedienţa faţă de putere sau că n-a făcut ceea ce era demn să facă în poziţia pe care o avea. Astfel, revista „Arhitectura” a devenit (iarăşi) atent citită, iar în afara unei platforme de exprimare liberă a opiniilor, chiar o tribună a unor proteste.

Pentru a putea evalua corect situaţia, trebuie făcute referiri exacte la ceea ce constituia opinia „de grup” a majorităţii arhitecţilor români, care desconsiderau (fie sincer, fie interesat, fie obedient) vechile ansambluri istorice. Dovadă stau crezurile lor exprimate în aceeaşi revistă „Arhitectura” din anii ’81-’82, când încă nu se simţea niciun fel de presiune explicită3. Majoritatea nu considera, pur şi simplu, că există un „centru istoric” urban. Oraşul, în întregul lui, trebuia să constituie un câmp de acţiune pentru arhitecţi. Puterea a profitat de această opinie majoritară a grupului de profesionişti cel mai implicat în sistematizare sau, cred, chiar s-a inspirat din ea. În ceea ce priveşte opiniile disidente, ele nu erau excluse; trebuiau doar exprimate şi Fică găsea maniera de inserare în revistă. Oricum, „Arhitectura” a fost, poate, singura revistă de cultură din acei ani în care „biserica” nu devenise „edificiu de cult” sau „monument” şi mănăstirea nu devenise „ansamblu de cult” sau „ansamblu monumental”. Chiar şi numai asta însemna verticalitate, dar cele câteva exemple pe care le-am selectat din „Arhitectura” anilor ’80 întregesc profilul moral al lui Ştefan Radu Ionescu, care a făcut posibil ca alţi disidenţi, la fel de discreţi, dar hotărâţi, să se exprime public. Cine avea urechi de auzit…!

Cinematograful Arta, Arad. Imagini din Arhiva de fotografie a UAR, apărute în nr. 5-6, 1991 al revistei „Arhitectura”

Dacă Bucureştiul şi marile oraşe au fost principalele ţinte ale sistematizării, nici micile oraşe n-au scăpat prea uşor, iar cauza a fost fie dorinţa de parvenire a şefilor locali (prim-secretari de oraş sau judeţ), fie nestăvilita pornire creatoare a unor arhitecţi. Cunosc suficiente exemple din ambele categorii, dar şi exemple de arhitecţi locali sau din Bucureşti care s-au exprimat liber, mai mult sau mai puţin voalat, împotriva exceselor sistematizatoare.

Un prim exemplu ar fi Rădăuţi, micuţul oraş din nordul Bucovinei, depozitar, însă, al unor valori urbanistice şi arhitecturale remarcabile. La începutul anilor ’80, propunerile schiţei de sistematizare se apropiau de centrul istoric, dar arhitectul Sorin Pentilescu publică un articol în care pledează pentru menţinerea a cât mai mult din acest patrimoniu, iar felul în care au evoluat lucrurile şi rezultatul lor (astăzi centrul conservă mare parte din ţesutul vechi) pot proba că intervenţia a slujit la ceva4.

În categoria oraşelor medii, dar aflate în vizorul puterii, Târgovişte iese în evidenţă ca urmare a dorinţei de a fi transformată într-o capitală regională a României. Ţin minte disperarea multora (ca şi în legătură cu Suceava şi Alba Iulia) şi febrilitatea (unora) în găsirea de soluţii de protecţie a elementelor celor mai valoroase sau a cât mai mult din ce se prefigura a fi periclitat. În acest context, am remarcat articolul semnat de Ina Hariton şi F. Cristian, în care se spunea nevoalat: „…este neacceptabilă graba de a se demola fără a privi înapoi, în oraşe vechi…”, făcând referire clară la orice oraş cu centru istoric şi, în speţă, la Târgovişte5.

Piteşti este un alt exemplu de oraş în care s-a dus o luptă surdă între putere şi arhitecţii ei, pe de o parte, şi rezistenţa profesionistă, pe de alta. În afara cărţii scrise de Eugenia Greceanu şi publicată datorită gestului corect al unui alt disident „cu funcţie” (prof. dr. Florian Georgescu, directorul Muzeului Naţional de Istorie)6, revista „Arhitectura” adăpostea un articol al lui Andrei Pănoiu care încerca să ofere argumente pentru o sistematizare raţională a oraşului, făcând apel la istorii similare petrecute în Piteştiul sec. al XIX-lea7.

În același număr din „Arhitectura”, în care unii dintre arhitecţii planşetari (dar cu pretenţie de „creatori”) îşi expuneau argumentaţiile sistematizărilor propuse de ei pentru centrul istoric al Craiovei (care trebuia să dispară complet), au apărut numeroase opinii ale confraţilor lor, care exprimau respect pentru ansamblul istoric central şi toate celelalte arhitecturi istorice ale oraşului. Între ei, arhitectul Dan Budică publica un studiu foarte bun asupra evoluţiei oraşului şi locului ocupat de monumentele sale istorice8.

În același chestionar realizat de Vasile Mitrea pentru Iaşi (amintit anterior), în afara majorităţii arhitecţilor care nu percepeau decât realizările lor prezente şi cele care vor urma (unul dintre ei considera centrul istoric al oraşului ca pe un „imens maidan” de care arhitecţii ieşeni pot profita pentru a se exprima liber), şi-au făcut loc şi câteva opinii reflectând respect pentru valorile ţesutului istoric ieşean9. Din păcate, macheta sistematizării centrului istoric (Târgul Vechi sau Târgul de Jos) publicată cu acel prilej a fost materializată în cea mai mare parte, având astfel câştig de cauză arhitecţii „activi”. Nu „nostalgicii”. În ciuda acestui deznodământ, gestul lui Vasile Mitrea10 şi al revistei „Arhitectura” au fost ireproșabile exemple de profesionalism.

La începutul articolului am amintit în treacăt despre relaţia mea cu Fică Ionescu, într-un moment în care începusem să devin interesat de istoria urbană şi a arhitecturii şi să încerc să public rezultatele unor studii personale sau simple observaţii. Pentru a-l defini mai bine pe Fică, trebuie să dezvolt puţin subiectul.

Încep prin a susţine că, într-o perioadă în care aveam incertitudini, nu-mi găseam întotdeauna forma optimă de a mă exprima, eram excesiv de circumspect în ceea ce priveşte calitatea şi finalitatea studiilor mele şi, mai ales, calitatea exprimării, Fică Ionescu a fost printre puţinii care mi-au dat curaj. Ţin minte că odată, după câteva articole publicate, am îndrăznit să-l întreb ce părere are despre ele şi mi-a spus ceva de genul ăsta: „Domnu’ arhitect, mergeţi mai departe, mie îmi place cum scrieţi”. Aşa se face că am mers mai departe şi, între 1984 şi 1988, am scris, şi Fică Ionescu mi-a publicat vreo 10-11 articole doar pe tema cercetărilor de istorie a oraşelor şi protecţiei monumentelor.

Cred că merită să amintesc subiectele unora dintre ele, atât timp cât au fost porniri ale unor studii mai ample care s-au finalizat cu un doctorat şi câteva cărţi. În primul rând, fiind deja la Centrul Judeţean de Proiectare Buzău (deci „planşetar” pus să fac detalii de sistematizare pentru centrul istoric buzoian) descoperisem necesitatea, chiar obligaţia de a studia istoria şi morfostructura oraşului înainte de a propune ceva. Aşa s-au născut articolele „Buzău – oraşul medieval”, în „Arhitectura” nr. 1/ 1986, „Metodă de studiu şi modele ale genezei unor oraşe medievale româneşti extracarpatice”, în nr. 1/ 1988, apoi, ca o exemplificare a metodei, „Studiu de caz Pitești”, în nr. 3/ 1988, propunându-mi să continui (în manuscris existând deja) cu alte studii de caz. După ’90, a intervenit doctoratul şi le-am orientat spre el.

În domeniul istoriei arhitecturii, cel mai drag subiect mi-a fost şi mi-este arhitectura de apărare medievală, pe care o descopeream (ştiinţific) prin metode frecvent neconvenţionale. Aşa au ieşit articolele „Arhitectura de refugiu şi apărare – valea Râmnicului Sărat şi Nişcovului – Buzău”, în „Arhitectura” nr. 1/ 1985, „Monument….”, în nr. 6/ 1986 (despre conacul Hrisoscoleu din Buzău, părăsit şi în curs de demolare), „Arhitectura subterană” în nr. 4/ 1988 (despre reţelele subterane urbane medievale destinate refugiului). În acelaşi registru al cercetării patrimoniului construit din România se înscria şi o teoretizare asupra calităţilor compoziţiilor unor ansambluri medievale, bazată pe o combinaţie de teorie a percepţiei în viziune proprie şi interpretări ale esteticii informaţionale, în articolul „Despre o permanenţă a valorilor în arhitectură – probleme ale formei şi compoziţiei ansamblurilor defensive ţărăneşti din Transilvania”, în „Arhitectura” nr. 2/ 1984.

În fine, am colaborat cu colegi arhitecţi la scrierea unor articole care, sub forma unor eseuri, militau mai mult sau mai puţin explicit pentru protecţia unor elemente de patrimoniu construit urban. „Traveling”, în „Arhitectura” nr. 5/ 1986, şi „Exces de cărămidă?”, în nr. 3/ 1987, erau realizate împreună cu Emil Anghel din Arad. În primul erau demonstrate, printr-o suită de fotografii de interior, virtuţile unui spaţiu istoric arădean, iar în al doilea se explicau virtuţile unor faţade cu cărămidă aparentă ale unor clădiri care urmau să fie demolate în centru, sperând că vor fi salvate. N-a fost suficient. „Convorbire cu arhitectul Sorin Gavra”, în nr. 6/ 1988, era o discuţie – pretext – pentru a evoca, încă o dată, calitățile deosebite ale arhitecturii rurale din Munţii Apuseni, pe care profesorul Gavra o studia de câteva zeci de ani, inclusiv prin prelungite practici studenţeşti, care reuşeau să corecteze mentalităţile multor viitori arhitecţi din școala din Timişoara.

Din cele relatate aici rezultă un fapt lipsit de orice dubiu: numai cine nu voia să se exprime în scris nu era publicat în „Arhitectura” anilor ‘80, Fică Ionescu găsind mijloacele unui echilibru elegant între opinii partizane politicilor oficiale în domeniu şi opinii rezervate sau chiar contrare. După mine, era o formă de a fi disident şi de a sprijini disidenţa sau, măcar, de a fi un bun (inclusiv moralmente) profesionist. Este sigur că, pe măsură ce timpul trecea, începând de prin 1985, ponderea articolelor contestatare a scăzut în favoarea prezentărilor producţiilor arhitectonice ale perioadei (la care este clar că participau cei mai importanţi arhitecţi ai momentului şi în maniera cea mai dedicată), dar nici aici nu consider că se exagera, cu excepţia numerelor omagiale care nu se putea să nu apară, pentru ca revista să continue să existe. Oricum, revista „Arhitectura” acelor ani este o oglindă fidelă a atmosferei tensionate şi contradictorii din domeniile arhitectură-urbanism din România.

Pentru mine, Fică Ionescu rămâne un mentor, datorită căruia am reuşit să mă manifest publicistic, aproape fără niciun fel de restricţii, chiar în cea mai dificilă perioadă a României postbelice. Prin el cred că am căpătat curajul studiului şi al opiniei.

NOTE

1 Nota redacției: arh. Ștefan Radu Ionescu, redactor, a preluat coordonarea revistei „Arhitectura” începând cu numărul 1/ 1982, dar a rămas cu funcția de redactor, consemnată în caseta tehnică, până la numărul 5-6/ 1989 inclusiv.

2 Sanda Ignat, „Coordonate actuale ale politicii de conservare integrată a patrimoniului arhitectural”, (p. 12-13), Paul Gherasim, „Frînturi de gînd” (p. 14), Peter Derer, Dan Zamora, „Fondul locativ tradiţional, stare-valoare-utilizare” (p. 15), Răzvan Theodorescu, „Un capitol al istoriei nescrise: monumentul de arhitectură între morfologie şi ideologie”(p. 16), la care se adăugau câteva propuneri de reabilitare pentru zona Curtea Veche-Lipscani (Gh. Leahu, p. 17-19), aria urbană din jurul Curţii Vechi (Nicolae Pruncu, p. 20-21), Calea Moşilor (Peter Derer, Dan Zamora, stud. Nicolae Barbu, p. 21-23). În fine, urma un dialog cu Ştefan Balş despre restaurarea monumentelor istorice (realizat de Cristina şi Ştefan Mănciulescu, p. 23-27).

3 Concludente sunt opiniile exprimate de arhitecţii ieşeni intervievaţi de Vasile Mitrea („Îşi spun cuvântul arhitecţii ieşeni”, p. 32-36) din „Arhitectura” nr. 2-3/ 1981, p. 32-36 (atunci redactor-şef al revistei era Mircea Lupu, iar Fică Ionescu era – de mult timp – membru al Colegiului de redacţie), sau cele ale unor arhitecţi craioveni în articolul „Anul 2000 nu vine numai pentru arhitecţi”, în „Arhitectura”, nr. 3/ 1982, p. 19-24, sau a lui V. Voia, „Zona centrală Calea Unirii – străzile 30 Decembrie, Maxim Gorki, Olteţ”, în acelaşi număr, p. 27-30.

4 Arh. Sorin Pentilescu, „Opinii asupra sistematizării zonei centrale a oraşului Rădăuţi”, în „Arhitectura”, nr. 1/ 1986, p. 31-33.

5 Ina Hariton, F. Cristian, „Târgovişte, case-martori din vechiul centru”, „Arhitectura”, nr. 5/ 1983, p. 40-45.

6 Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval Piteşti, Bucureşti: Muzeul Naţional de Istorie, 1982.

7 Andrei Pănoiu, „Date inedite despre oraşul Piteşti în prima jumătate a secolului trecut”, „Arhitectura”, nr. 5/ 1983, p. 33-38.

8 Dan Budică, „Monumentele istorice ale Craiovei”, „Arhitectura”, nr. 3/ 1982, p. 49-58.

9 Cel în cauză era Nicolae Muntean : „Oraşul de mîine trebuie gîndit prin prisma respectului faţă de monumentele rămase, prin înţelegerea străzilor vechi, a scării lor…”, citându-l finalmente pe G.M. Cantacuzino, îndrăgostit de farmecul şi valoarea Iaşilor, „Arhitectura”, nr. 2-3/ 1981, p. 33.

10 În acelaşi număr, introducerea extrem de obiectivă la subiectul Iaşi (aceasta fiind tema numărului) era făcută de Vasile Mitrea, prin articolul „Arhitectura ieşeană, unele puncte de vedere”, p. 15-29.

 

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog