RDW

O cronică a reinventării unei profesiuni

Întâmplarea face ca puțin înainte de a fi invitată să scriu pentru dosarul „Arhitectura 110”, să fi vizionat documentarul Videograms of a Revolution (1992, Harun Farocki și Andrei Ujică). Am decis atunci că cel mai potrivit moment de comentat din istoria revistei este cel al revoluției din 1989. Haosului zilelor din decembrie i-au urmat efortul și confuzia unei reconstrucții pentru întreaga țară. În vreme ce filmul amintit se rezumă la documentarea a cinci zile din timpul revoluției, numărul 5-6/ 1989 al revistei „Arhitectura” merge și mai departe – notează agitația, devălmășia, dar și incipientele gânduri despre cum poate și cum trebuie abordată reconstrucția unei profesiuni direct afectate de relația cu regimul, pune problema vinii împărtășite, dar și a posibilelor ieșiri din culpă.

A Chronicle of Professional Reinvention

The article proposes a re-reading of the last issue of the Arhitectura magazine from 1989 which was published, as it was generally the case in the late 1980s – with a delay, after the Revolution. The double issue, 5-6/1989, contains a thematic dossier, “Under the Breath of Liberty,” dedicated to the commemoration of the victims of the Revolution as well as opinions on the various ways in which the architectural profession should reform itself. The relevance of the issue is asserted by comparing it to another chronicle of the events of 1989, the documentary Videograms of a Revolution (Harun Farocki and Andrei Ujică, 1992).

The seventeen pages dedicated to the newly found freedom are distributed into different themes, ranging from articles expressing hope for the future and trust in future generations to those that acknowledge the less than enviable stance of architects as collaborationists of the regime. The article lists these various positions, referencing them to other public reactions of the time. Through commentary and quotations from the original, the author traces the initial steps of the reformation of the profession, from its publicly announced dissolution, to the reinstatement of the Union of Architects. A necessary period of introspection followed by a public acknowledgement of guilt is suggested by some architects, while others advocate for the normalisation of architecture as a liberal profession.

Sadly, the self-evaluation of the profession was cut short in the 5-6 issue of Arhitectura, thus projecting an unfinished professional reinvention, easily observed 28 years later.

Videograms of a Revolution este o surprinzătoare colecție de filmări ale zilelor revoluției, din surse alternative celor oficiale, însoțită de comentarii menite să lămurească cronologia evenimentelor și să creeze un context teoretic al unei revoluții transmise la televizor. Vizionarea filmului mi-a amintit emoțiile acelor zile (asociate în memoria mea cu naivitatea vârstei) și amplificate de trăirile celor din jur și de omniprezentul televizor, dar mi-a și schimbat înțelegerea revoluției care, de data aceasta, părea transmisă la televizor. Documentarul creează o narațiune cu multiple puncte de privire, fiecare cameră de filmat devenind un personaj care își afirmă poziția față de evenimente – de la prezența stânjenitoare într-o cameră de spital, intervievând o femeie rănită, sau privirea furișă, din spatele unei perdele de cămin studențesc, până la camera „mobilă” aflată într-o Dacie printre manifestanți și, în final, la camera unui profesionist din televiziune, preocupat de ceea ce se întâmplă în instituția în care lucrează. Toate acestea sunt puse în paralel cu transmisiile oficiale, inițial supuse rigorilor reprezentării regimului politic și, mai apoi, intereselor noilor poli de putere care se afirmă cu repeziciune. Surpriza imensă a acestei vizionări rezidă în înțelegerea relativității sub care stau chiar și fapte de a căror autenticitate nu ar trebui să ne îndoim – cum ar fi, de pildă, o transmisiune „live”. Repetițiile dinainte de intrarea în direct, intrarea într-un rol („Mircea, te prezint și tu scrii, arăți, arăți că lucrezi la un apel!”1), autocenzura, toate acestea lovesc în ideea de desfășurare autentică și observabilă a evenimentelor, fac ca ele să devină „performance”, să plonjeze în societatea spectacolului lui Debord.

Având în minte această posibilă punere între paranteze a autenticității reprezentării evenimentelor din 1989, pricinuită de fragmentarea multiplelor perspective, am recitit numărul 5-6 din 1989 al revistei „Arhitectura”.

Mai rar lasă o revistă de arhitectură impresia jurnalismului „de teren”, spontan și emoțional, așa cum o face acest număr. Tocmai de aceea, când mi-am propus să scriu despre el ca despre un document istoric (ceea ce a devenit între timp), emoțiile cuprinse în diferitele texte mi-au creat o impresie cinematografică a constituirii lui, iar paralela cu Videograms a fost de la sine înțeleasă.

La finalul anilor 1980 intrase deja în obișnuință ca apariția revistei „Arhitectura” să fie întârziată. O singură dată, poate, acest lucru a fost de bun augur: când întârzierea a făcut ca ultimele două numere ale revistei din 1989 să apară împreună, după Revoluție. Pentru un ochi necunoscător al acestor detalii, întârzierea pune revista într-o situație paradoxală: în loc să încheie anul la timpul său, apariția dosarului „Sub suflul libertății” fură, simbolic, startul și leagă începuturile restructurării profesiunii de anul 1989, nu de 1990 (și de o reîncepere a numerotării aparițiilor revistei).

Într-un prim editorial dedicat schimbării, o paranteză amară ne vorbește despre frustrarea privării de prioritate, dar și despre ocazia de a produce un număr care reflectă la cald reacția profesiunii la evenimentele politice: „Cu programări aleatorii ale imprimării ce au scos-o mereu din fluxul priorităților (acordate altor publicații și – desigur – opusurilor omagiale), «Arhitectura», în descurajanta lentoare a ieșirilor ei de sub tipar, a fost surprinsă de nesperatul iureș al Revoluției Tinerilor din decembrie 1989, la numerele ei 5 și 6 (înfățișate acum comasat) și cu neascunsa încredere în noul făgaș al rostuirilor ei viitoare cele mai viabile și mai oportune”2.

Merită observate câteva detalii înainte de a intra în comentarii asupra textelor din acest număr. Cel mai semnificativ, probabil, este cel legat de copertă. Cu o calitate a hârtiei în continuă scădere începând din 1980, coperta este doar cu puțin mai groasă decât paginile pătrate din interior. Ilustrația arhitectului Ștefan Radu Ionescu (unul din personajele principale ale producerii acestui număr, în postura de redactor de număr, machetator, secretar general de reacție, grafician de copertă și autor al unor texte) reia cu simplitate tricolorul cu stema decupată, simbolul revoluției. Titlul este și el simplu: „România. 22 decembrie 1989”. Steagul este, mai curând, schițat din pete de culoare și pare să surprindă mișcarea. O privire din scurt înțelege simbolul, însă una mai atentă observă că steagul este pe dos. Poate fi, desigur, o eroare (n. red.: la zincografie, acolo unde se treceau fotografiile pe placi de zinc) care trădează graba, emoția.

O citire pe diagonală a cuprinsului arată natura duală a volumului, cu unele rubrici și texte în mod evident păstrate dintr-o variantă ante-revoluționară a revistei (în general, este vorba despre materialele profesionale și tehnice), iar altele scrise special pentru celebrarea libertății și reformării profesiunii. Din cele 160 de pagini ale numărului dublu, doar vreo 17 sunt dedicate revoluției. Dar sunt, fără îndoială, cele mai semnificative și asupra lor voi comenta în continuare.

Ca întregul număr, paginile cu format îngust3 alătură textele fără referiri la evenimentele politice cu importanta trecere în revistă a activității de restructurare a Uniunii Arhitecților, „Tatonări organizatorice și perspective UAR”. Punctul central al scurtei treceri în revistă a activității febrile a Uniunii este anunțarea comitetului de conducere interimară a acesteia, cu prof. Ascanio Damian în postura de președinte. Aproape ar putea scăpa atenției un detaliu – anume comentariul asupra anunțului public de dizolvare a Uniunii în primele zile după revoluție: „O măsură singulară, pe care nu știm să o mai fi luat în pripă vreo altă asociație profesională”4 și care pare să fi suscitat derută la momentul respectiv. Evident, reînființarea Uniunii încercând o reluare a continuității de dinainte de război este un semn al bazei pe care vrea să se reconstruiască profesiunea. Articolul este însoțit de fotografii de la întâlnirile UAR, din Sala Frescelor sau ateliere. Unui necunoscător ar putea să îi transmită un mesaj contradictoriu – arhitecții din imagini sunt îmbrăcați ca de plecare, însă așezați, atenți la vreo prezentare sau angajați în dialog – apar însă, în sfârșit, așa cum se întâmpla de ani de zile, înfrigurați în lipsa încălzirii spațiilor de lucru. Tot aici aflăm că UAR reintroduce sistemul de participare pe baza cotizațiilor, ceea ce justifică și anunțul de pe coperta 2, în care arhitecții români din străinătate sunt invitați să devină membri, pentru a constitui „conexiuni profesionale din cele mai bune”5.

Surprinzătoare este scurta cronică „Tezaur de civilizație bucureșteană”, dedicată unei expoziții închise abuziv la scurtă vreme după vernisaj (care avusese loc în iunie 1989), pentru că subiectul său leza sensibilitățile conducerii politice. Expoziția de la Casa Armatei, care ilustra viața în Bucureștiul secolelor XVIII-XIX, „a provocat atâta supărare și mânie «principială», la nivelurile diriguitoare, prea supuse inculturii dictatoriale, încât urmările nu puteau să nu se resimtă, spre dezamăgirea inimoșilor organizatori (aspru «criticați», înlocuiți din funcții, cu duritate avertizați etc.), ca și a celor ce nu au mai apucat să o viziteze”6.

Trecând la dosarul „Sub suflul libertății”, avem o serie de texte care ilustrează preocupările arhitecților legate de schimbarea politică și mult sperata reformă profesională. Spectrul este larg și, prin aceasta, relevant. Titlurile anunță urgența și patetismul: unele articole cheamă la acțiune cât mai rapidă („Imperativele momentului în arhitectura Capitalei”), altele privesc spre viitor cu speranță („Sensuri noi și speranțe”, „Punct de plecare”, „Scrisoare tinerilor colegi sau viitori colegi, arhitecți”, „Privind către valoare: opțiuni fragmentare”), unele rezumă trecutul în cuvinte dure („Coșmarul s-a încheiat”). Urmând valul de reîntoarcere către credință resimțit la nivelul întregii societăți în acele zile, este de observat imperativul semnificării traumei care tocmai se petrecuse: „Închinare”, „Troițe”, „Ridicați troițe!”.

Editorialul dosarului, semnat de către întreaga echipă a revistei, reprezintă un fel de depunere a armelor în privința a ceea ce se întâmplase anterior în arhitectură și în publicarea revistei, dar și un omagiu stângaci adus victimelor revoluției. Limbajul de lemn, singurul care pare să fie la îndemână, este chemat să exprime sentimente contrare celor ideologizate, de până atunci, iar rezultatul este, iarăși, paradoxal: „Fie ca exemplul supremului lor sacrificiu, de la care emană strălucirea speranțelor noastre de viitor curat și demn, să-și răsfrângă lumina și asupra căilor cele mai potrivite, de optimă restructurare a paginilor noastre, de săltare pe noi și desigur extinse paliere ale muncii redacționale, cu asumarea unor cât mai largi deschideri spre cotele de sus ale creației arhitecturale și în permanent consens cu preferințele și exigențele cititorilor noștri!”7. Inabilitatea de a schimba registrul limbajului este evidentă și într-una din scenele de început ale Videograms, în care o lucrătoare la fabrica de confecții, Rodica Marcău, rănită în schimburile de focuri din Timișoara, devine purtătoare de cuvânt a revoluționarilor și transmite un program plin de patos către întreaga națiune.

Radu Drăgan pune problema reformării profesiunii dintr-o poziție de culpă general asumată, care reclamă restructurarea radicală, ale cărei principii le enumeră pe scurt: „Va trebui ca arhitecții, noi toți, să ne facem un sever examen de conștiință. Toate acestea nu ar fi fost posibile fără o abdicare – excepțiile sunt nesemnificative – a prea multor dintre noi de la principiile morale care guvernează și fac posibilă civilizația. A existat în tot acest răstimp și o rezistență, uneori voalată, alteori mai fățișă, al cărei cel mai semnificativ produs ar putea fi numit «arhitectura subversivă». […] Acum doi ani, o expoziție de arhitectură adevărată a unui grup de patru arhitecți a dovedit că se poate. Că dezertarea morală nu e obligatorie, că nu toate cunoștințele profesionale sunt pervertite. De aici va trebui să plecăm, în acest moment de răscruce când, probabil, profesiunea însăși se va reorganiza, reintrând în sfârșit în normal. […] Vor trebui desființate marile institute, descentralizat întregul mecanism de proiectare, va trebui redat arhitecturii statutul de artă și arhitectului libera inițiativă, odată cu o mai puțin flexibilă șiră a spinării”8.

Pare că nu mulți arhitecți îi împărtășesc opiniile, însă Adrian Mahu o face, punând și el problema eticii profesionale: „A ne eschiva de la momentul de reflecție asupra gradului nostru de culpabilitate ar însemna să ne perpetuăm lașitatea la nesfârșit…”9. Interesante poziții venind din partea unor arhitecți care nu devin parte a conducerii interimare a Uniunii!

Se face însă apel la identificarea unor arhitecți a căror statură morală să nu poată fi pusă la îndoială, pentru a prelua finalizarea lucrărilor din București: „… propunem sistarea tuturor construcțiilor, inclusiv a blocurilor de locuințe din zonele sus-amintite și constituirea de urgență a unui colectiv de specialiști onești (arhitecți, ingineri, oameni de cultură), cu calități profesionale și morale verificate, care nu au fost angrenați în mod substanțial în lucrările sus-amintite și nu au avut putere de decizie sau control”10.

Ședința pentru reînființarea secțiilor de Arhitectură Cluj, Iași și Timișoara

O poziție mai puțin tranșantă și mult mai echilibrată emoțional este cea a Ancăi Sandu Tomașevschi, redactor al revistei. Articolul semnat de ea, deși are titlul cel mai dur, „Coșmarul s-a încheiat”, asumă un ton familiar – ceea ce îl salvează de limbajul de lemn, însă trădează un soi de tristețe generală în raport cu profesiunea și o echilibrată doză de încredere în viitor: „Acum coșmarul s-a încheiat. Mai dezbatem puțin, ne mai organizăm, mai revendicăm (că se poartă și a venit momentul), mai bârfim puțin (că oameni suntem), citim ziare din scoarță în scoarță și ne uităm la televizor (și asta durează). Dar, în timpul ăsta, pregătim casetofonul și fixăm calcul pe planșetă (cei care o au, căci unii umblă să și-o găsească). Și cheamă comenzile. E altceva de făcut?”11.

Finalul dosarului cuprinde câteva texte și ilustrații nostalgice: comentariul unei expoziții „premonitorii” a Militzei Sion, sau reluarea articolului „Troițe”, al profesorului Florea Stănculescu, publicat în 1942 și folosit ca introducere la cursul „Arhitectura rurală” al Facultății de Arhitectură. Arcul peste perioada comunistă este semnificativ, mizează încă o dată pe rețeserea continuității cu un moment în care profesiunea avea un statut apreciabil.

În încheiere, o serie de fotografii de Paul Stănescu și comentate de Anca Sandu Tomașevschi propun un „scurt periplu fotografic – Prin Bucureștii neuitării”. E, poate, de notat că seria de fotografii se oprește la două coloane de pagină, lăsând să curgă articolele profesionale în continuare (începând cu cel al Rodicăi Eftenie, „Argumentare obiectiv-urbanistică a studiului de amplasament”). Este, evident, un final dezamăgitor, care împiedică concluziile și care lasă cititorul să se întrebe cum or fi arătat ședințele de redacție pentru producerea acestui număr? Ce secrete ar dezvălui o filmare a acestor întâlniri? Care vor fi fost tensiunile, confruntările, resemnările?

Este, poate, o prefigurare tristă, căci, în câteva pagini, numărul 5-6 schițează un portret al societății românești postrevoluționare: revoltată, dar și resemnată, plină de speranță, dar și bășcălioasă.

Ilustrarea articolului este făcută la propunerea redacției, cu imagini din Arhiva de fotografii a UAR.

NOTE

1 Înainte de a intra în transmisiunea directă, în fluxul de persoane aflate în Studioul 4 al televiziunii, Ion Caramitru are acest dialog cu Mircea Dinescu. Într-un interviu acordat de Caramitru pentru Digi24, în martie 2014, acesta spune că momentele dinaintea intrării în emisie au fost înregistrate pe ascuns, pentru a funcționa ca dovezi în cazul unui eșec al răsturnării regimului. Cuvintele au rămas emblematice pentru acele zile.

2 *** „Sensuri noi și speranțe”, în „Arhitectura”, nr. 5-6/ 1989, p. 9.

3 Ele apar începând cu anul 1968 și sunt rezervate chestiunilor tehnice sau informative. Calitatea hârtiei este mai slabă decât cea a paginilor pătrate, în care apar articolele profesionale. Observații și comentarii asupra formatului revistei apar în comprehensivul articol „Testing the Physiognomy of the Arhitectura Magazine 1952-1989”, semnat de Ana Maria Zahariade în Studies in History and Theory of Architecture, Printed in Red. Architectural Writings during Communism, vol. 1/ 2013, p. 161-183.

4 *** „Tatonări organizatorice și perspective UAR”, în „Arhitectura”, 5-6/1989, p. 5.

5 *** „Anunț important”, „Arhitectura”, Idem, coperta 2.

6 Ștefan Radu Ionescu – „Tezaur de civilizație bucureșteană”, „Arhitectura”, Idem, p. 4.

7 *** „Sensuri noi și speranțe”, „Arhitectura”, Idem, p. 9.

8 Radu Drăgan, „Punct de plecare”, „Arhitectura”, Idem, p. 10.

9 Adrian Mahu, „Toporul și pădurea”, „Arhitectura”, Idem, p. 10.

10 Peter Derer et al., „Imperativele momentului în arhitectura capitalei”, „Arhitectura”, Idem, p. 11.

11 Anca Sandu Tomașevschi, „Coșmarul s-a încheiat”, „Arhitectura”, Idem, p. 13.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog