RDW

Lupta cu limitele: o arhitectură scrisă de oameni

Lupta cu limitele: o arhitectură scrisă de oameni

text: Alexandra PURNICHESCU

Un text despre îmblânzirea limitelor, arhitectura de aproape şi jocul cu cuvintele.

Dor Mărunt şi Belciugatele, judeţul Călăraşi, două sate de câmpie în drum spre mare. Acolo am petrecut câteva zile în vara fiecărui an, începând cu prima ediţie din 2012 până anul trecut, la ediţia cu numărul 6. Pentru mine, ArhiPera este şi va fi întotdeauna despre o arhitectură solară, ce poate îmbrăca toate epitetele ce decurg de aici: căldură, deschidere, toleranţă, universalitate.
Martor-cronicar neofit în ale arhitecturii, în pofida anumitor tangenţe şi apropieri punctuale de istoria, curentele şi esteticile arhitecturii petrecute în perioada studiilor, aveam să (re)descopăr treptat lucruri familiare, dar mai ales unghiuri noi, nebănuite. Nu de puţine ori, eram singurul non-arhitect din cadrul echipei, ceea ce a fost iniţial destul de incomod. Perioada de „adopţie” a fost însă deopotrivă captivantă şi emoţionantă. Şi, aşa cum s-a întâmplat probabil şi cu ceilalţi membri şi participanţi, aveam să-mi descopăr noi teritorii sufleteşti şi noi paliere de gândire şi cunoaştere.

Şcolile de vară la care am luat parte m-au ajutat să înţeleg cel mai bine spiritul ArhiPera şi să găsesc, cred eu, uneltele lingvistice şi cognitive cele mai potrivite pentru a reda, măcar în parte, atât mecanismele şi implicaţiile transformării mediului construit, cât şi poezia locului.
Îmi aduc aminte şi acum de dezordinea şi liniştea care cuprindeau sălile improvizate de atelier seara, după plecarea studenţilor. Se întâmpla să-mi uit agenda şi să mă întorc acolo după ce toată lumea se retrăsese sau se bucura de câteva momente de relaxare pentru a putea face față următoarei zile ce se anunţa cel puţin la fel de plină precum cea care tocmai se încheiase; afară mirosea a ierburi coapte şi praf, cerul, de cele mai multe ori senin, îşi dezvăluia cu mândrie toate constelaţiile. Peste tot domnea o linişte atât de copleşitoare încât părea că freamătul şi agitaţia oraşelor se aflau la sute de kilometri depărtare. Înăuntru, pe mese şi scaune erau presărate schiţe, fragmente de machete, instrumente de scris şi desen, bucăţi de hârtie, cărţi şi reviste de arhitectură rămase deschise la vreo pagină cu modele sau scheme de interes pentru proiectele în desfăşurare; urme palpabile ale trecerii studenţilor pe drumul lor de devenire.
Sub aspect narativ, textul se descoperă pe sine în procesul lecturii, sensurile se camuflează în spatele semnelor, căutând noi forme de inefabil. Structura este deschisă, pe urmele structurii construcţiei. Eterogenitatea limitelor. Interior-exterior. Reinventare continuă. Relaţia dintre om şi mediul construit. Locuinţe armonizate cu mediul, locuitorii şi societatea.

Extrem de actuală în contextul social al secolului al XXI-lea, arhitectura practicată şi promovată de ArhiPera se bazează pe o abordare esenţialmente umanistă ce pune în centru dorinţele şi nevoile comunităţii şi îşi concentrează toate eforturile în vederea dezvoltării acesteia, axându-se pe trăsături postmoderne – deschidere, spontaneitate, participare, dispersie, îmbinare de unghiuri şi viziuni.
Spaţiul care ne întâmpină are propriile reguli şi este nevoie de timp şi intuiţie pentru a-i descifra tainele. Exponent al vagului, situl desemnează un teritoriu anacronic continuu şi aparent omogen în care publicul şi privatul se substituie constant. Case mici, joase, decorate rudimentar şi înconjurate de spaţii generoase care se desfăşoară cât vezi cu ochii: un tărâm al libertăţii şi al ciulinilor. Gropi şi resturi. Fragmente de mobilier rupt sau uzat. Acoperişuri de tablă, ţiglă sau plastic, fundaţii de piatră de râu, pereţi din chirpici coloraţi în albastru sau verde.
Confruntarea cu realitatea locurilor este destul de dură: condiţii extrem de precare, sentiment de abandonare, copii cu potenţial, dar lipsiţi de perspectivă…. Era absolută nevoie de intervenţie la mai multe niveluri, acţiunile în domeniul locativ constituind astfel un prim pas fundamental în resituarea în contemporaneitate a localnicilor şi deschiderea de posibilităţi de creştere şi evoluţie, în special în cazul copiilor. O ilustrare a spuselor lui Hernando de Soto referitoare la importanţa vitală a unei locuinţe personale ca premisă fundamentală pentru o existenţă decentă şi oportunităţi egale.
Cunoştinţele mele din sfera arhitecturii au suferit o restructurare cu ocazia plonjării în realitatea de pe teren. Problema relaţionării cu beneficiarii este delicată şi presupune renunţarea la idei preconcepute, tact, intuiţie şi, cel mai important, o doză considerabilă de empatie. Construirea unui limbaj comun duce la consolidarea încrederii, elementele unui dialog indispensabil pentru concretizarea şi trăinicia demersului. Se folosesc machete, cuvinte, desene şi planuri; astfel ia naştere un cod, o punte ce leagă teritorii altminteri imposibil de conectat. Un rol important îl joacă şi observarea îndeaproape a practicilor curente şi activităţilor zilnice şi discuţiile purtate pentru a afla aspiraţiile fiecăruia în materie de locuire, muncă şi învăţare.
Recentrare, construire, continuitate. Concepte puse în practică nu doar în plan fizic, odată cu edificarea sau finisarea locuinţelor, ci şi în raport cu geografia personală a locuitorilor şi a participanţilor. Jocul cu limitele avea în vedere şi graniţele care delimitează propriile noastre teritorii interioare mentale, nu doar cele exterioare. Experienţa atmosferei spaţiale şi redarea în plan fizic presupune parcurgerea teritoriului, în timp ce transpunerea acestuia în fotografii contribuie la înţelegerea atmosferei locului şi la observarea particularităţilor ce pot fi abstractizate, vizualizate, comunicate şi interpretate pentru a găsi soluţia optimă, o bună ilustrare a conceptului conform căruia forma urmează funcţiunii. Detaliile subtile surprinse cu ajutorul camerei ţes un spaţiu ce apropie. Analizarea atmosferei duce la o mai bună percepţie a acesteia. Dacă este adevărat că fiecare arhitect mare ascunde o anumită structură poetică ce îl ajută să devină un interpret al timpurilor sale, instrumentele de sondare a interiorului uman, utilizate cu o abilitate şlefuită de timp şi experienţă, aduc la suprafaţă poveştile locului, memoria spaţiului. Trebuie să laşi locul să vorbească despre oameni şi oamenii să se povestească. Pentru ca o casă să iasă bine, ea trebuie mai întâi vorbită.

© Lorin Niculae

Organism viu, casa-rizom înfloreşte şi se dezvoltă sub acţiunea factorului uman şi al afecţiunii pe care o aduce cu sine. Locuinţa impune un tipar comportamental celor pe care îi adăposteşte şi acţionează la nivel comunitar şi al identităţii culturale prin exemplul pe care îl reprezintă. Pentru ca arhitectura să nu înşele şi să fie o expresie reală a vieţii, atenţia se îndreaptă asupra vetrei ca element matricial, valorilor umane şi implicării beneficiarilor în etapele transformării şi devenirea casei.
În cadrul unei comunităţi defavorizate, sărăcia antrenează îngrădirea libertăţii pe care arhitectul este chemat să o readucă prin viziunea şi metodele specifice profesiei. Regândirea teritoriului, extinderea fondului construit, caracterul integrat al intervenţiilor, consolidarea comunităţilor, toate aceste duc, în cele din urmă, la crearea unei „petite histoire” construite pe experienţe individuale proprii unui context spaţio-temporal dat.
Pe lângă seria de cursuri şi lecturi axate pe aspecte tehnice sau metodologice puţin familiare şi mai greu accesibile unui filolog, dar necesare în economia proiectării pentru comunităţile defavorizate, atenţia mi-a fost captată în special de atelierele de fotografie şi de arta luminii scandinave. Poate pentru că făceau apel, printre altele, la interpretare, inefabil, scriere şi simboluri, contribuind la ordonarea amalgamului de frânturi de imagini şi cuvinte acumulat în cursul perioadei petrecute alături de echipele de arhitecţi şi facilitând transpunerea lor într-o formă cât mai inteligibilă sub forma unor pagini din jurnalul şcolii de vară.
Încercam să culeg cuvinte de pretutindeni, de pe urmele paşilor copiilor care se jucau printre materialele de construcţie sau ale studenţilor care desenau sau lucrau la casă, din privirile iniţial nelămurite, neîncrezătoare ale oamenilor, martorii unor experimente şi deveniri, din întinderea văzduhului şi ritmul pământului. Casele se transformau şi, odată cu ele, traiectoriile urmau să-şi continue evoluţia sub chipurile noi ale speranţei.
Între ateliere de tip arborescent şi şantierul de lângă şantier, printre relevee, machete şi un amestec eterogen de materiale şi unelte, studenţii ArhiPera învaţă să privească dincolo de programa universitară şi să se apropie de factorul uman şi de componenta socială, întru redescoperirea şi reinterpretarea arhitecturii vernaculare. Antrenament pentru viitorul omenirii, exerciţiu pentru ochi şi suflet.

 

La fel ca în alte locuri izolate sau marginalizate de pretutindeni, copiii constituiau o comunitate în sine, gata oricând să declanşeze o cruciadă pentru a-şi răscumpăra o inexistentă vină. Lupta trebuie dusă însă pentru redobândirea drepturilor esenţiale, la joacă, educaţie, protecţie împotriva discriminării, violenţei şi abandonului, servicii medicale şi libertatea de gândire. Studenţii-arhitecţi s-au apropiat imediat de copiii locului, au început să le explice diferite lucruri, să le ceară părerea şi, cel mai important, să se joace cu ei. Copiii, la rândul lor, animaţi de curiozitate şi încântaţi de atenţia acordată şi de nou-veniţi, s-au grupat în jurul studenţilor şi au început să studieze obiectele, să pună întrebări, să privească fascinaţi desenele şi machetele realizate pe teren sau în timpul atelierelor de design, de multe ori implicându-se de bunăvoie şi cu dragă inimă în diferite activităţi. Multe dintre amintirile speciale legate de şcolile de vară au în prim-plan întâmplări sau figuri de copii, creaţii pure ale locului.
Dacă măsurăm timpul în ani-vară, fiecare casă finalizată urmează celeilalte şi obţinem un palimpsest de structuri, texturi, idei şi emoţii. O serie de victorii, încă mici, asupra limitei. Aşa cum o corespondenţă îndelungată cu o persoană dragă de care distanţa şi micile mecanisme ale rutinei zilnice te ţin departe, dar care îşi revendică constant locul în evoluţia şi structura ta sufletească, urmele acelor zile petrecute parcă într-o dimensiune atemporală şi aspaţială, în ciuda unor coordonate geografice palpabile, au contribuit la fundaţia umană a celor ce au fost acolo, chiar şi pentru scurt timp.

© Lorin Niculae

An după an, Câmpia Bărăganului a fost scena celor şase ediţii ale şcolii de vară. Mai multe familii din categorii vulnerabile au primit şansa reală de a merge mai departe, împreună cu copiii lor, care au acum posibilitatea de a alege, la rându-le, să schimbe în bine traiectoria unor semeni, având posibilitatea de a se dezvolta prin educaţie şi de a-şi alege profesia dorită, poate tocmai cea de arhitect.
Pe liniile de telegraf, siluete de păsări descriu portative tăcute. Benzi late de cer, ochiuri de apă, lanuri de floarea-soarelui tremură uşor printre nori de praf. Câţiva copii îşi fac de lucru cu nişte unelte, în timp ce alţii privesc curioşi. În lumina amiezii, se lucrează intens, se fac ultimele retuşuri pentru inaugurarea de a doua zi. ArhiPera priveşte direct în obiectiv: da, ei sunt prietenii cu care poţi construi castele.

Fighting the limits: An architecture written by people

text: Alexandra PURNICHESCU

© Lorin Niculae

A text about taming the limits, architecture at hand
and playing with words.

Dor Mărunt and Belciugatele, Călăraşi County, two lowland villages on the way to the seaside, the place where I spent a few days each summer, from the first edition in 2012until the sixth, which was held last year. For me, ArhiPera is and always will be about a solar architecture characterized by all the resulting attributes: warmth, openness, tolerance, universality.
Vacillating between witness and chronicler, I was on my way to getting familiar with architecture, despite certain individual contacts with the history, the styles and the aesthetics of architecture occurring during my studies, when I started to (re)discover, one step at a time, familiar things, but especially new, unexpected angles. More often than not, I was the only non-architect in the team, which was rather awkward initially. The „adoption” period was both captivating and moving. Besides, as has probably been the case for other members and participants, I was to uncover new emotional territories and different levels of comprehension and insight.
The summer schools I took part in helped me understand the ArhiPera spirit and presumably find the most adequate linguistic and cognitive tools to express, at least partially, both the mechanisms and implications of the built environment conversions and the poetry of the place.
I can still recall the messiness and silence enveloping the improvised workshops in the evenings, after all the students had left. I sometimes forgot my notebook, so I had to go back there after everybody had retired or was enjoying a few relaxing moments meant to help them cope better with the next day which promised to be at least as busy as the one that was just ending; outside, the air smelled of mellow grass and dust while the mostly clear night sky was proudly revealing all its constellations. The silence overwhelming the place made the bustle and commotion of the city seem hundreds of kilometres away. Inside, the tables and chairs were covered in scattered plans, scale model fragments, writing and drawing instruments, pieces of paper, architecture books and journals left open at different pages showing models or diagrams relevant to the ongoing projects. Material traces of the students’ path of evolution.
From a narrative perspective, the text unfolds throughout the reading process, the meaning is camouflaged by signs in its search for new forms of the indefinable. The structure is open, closely following that of the building. Heterogeneous limits. Interior-exterior. Constant reinvention. The relationship between man and the built environment. Houses in harmony with the environment, the inhabitants and society.

© Lorin Niculae

Highly topical in the social context of the 21st century, the architecture practised and promoted by ArhiPera is grounded on atypically humanist approach focusing on community wishes and needs, and concentrates its efforts on its development while drawing on postmodern features – openness, spontaneity, participation, dispersion, combinations of angles and visions.
The space we encountered has its own rules and it takes time and intuition to decipher its mysteries. A representative of the vague, the site designates a continuous and seemingly homogenous anachronic territory where the public and the private are constantly interchanging. Small houses displaying simple decorations and surrounded by generous spaces spreading as far as the eye can see: the realm of freedom and thistles. Pits and garbage. Fragments of broken or used furniture. Roofs made of tin, tiles or plastic, boulder foundations and adobe walls coloured in different hues of blue or green.
Facing the reality of the place was by no means easy: highly precarious conditions, a feeling of abandonment, promising children lacking perspectives…There was an absolute need for interventions at different levels – the housing programmes represented the first essential step towards a contemporary repositioning and building opportunities for growth and evolution, especially with regard to children. An illustration of Hernando de Soto’s view on the crucial importance of owning a house as a fundamental prerequisite for a decent existence and equal opportunities.
My knowledge in the field of architecture underwent a restructuring with my immersion in the reality on the field. Establishing relationships with the beneficiaries is a delicate endeavour that needs giving up on preconceptions, tact, intuition and, more importantly, a considerable amount of empathy. Building a common language consolidates trust, an element crucial to a key dialogue meant to support the materialization and permanence of the enterprise. The concerted use of scale models, discussions, drawings and plans generate a code, a bridge joining territories otherwise impossible to join. In addition, an important role is played by the close observation of current practices and daily activities, as well as the conversations meant to bring to light the individual aspirations in terms of housing, work and study.

Recentering, building, progressing – the concepts apply not only on the physical plane, with the construction or finishing of the house, but also in relation to the inhabitants’ and participants’ personal geography. Playing with the limits also involves the boundaries separating our inner mental territories, not just the exterior ones. Experiencing and physically recreating the spatial setting involves travelling the territory; converting it into image helps to grasp the atmosphere of the place and notice the particularities that can be rendered abstract, visualised, communicated and interpreted in order to find the optimal solution, a good illustration of the concept stating that form follows function. The subtle details captured by the camera lens compose a space that brings together. Analysing the atmosphere leads to a better understanding. Given that each great architect possesses a certain poetic structure enabling him to become an interpreter of his time, the instruments used for deciphering the human soul, when employed with an ability polished by time and experience, can reveal the stories of the place and the memory of space. One must let the place tell about people and people tell about themselves. In order to get a house right, you must first build it on words.

© Lorin Niculae

A living organism, the rhizome house flourishes and grows under the action of human agency and affection. The house imposes a behavioural pattern upon those it shelters and acts at the level of community and cultural identity by means of representation. Since architecture needs to be right and serve as a faithful embodiment of life, attention turns to the hearth as a matrix element, human values and the beneficiaries’ involvement in the transformation stages and the development of the house.
In the case of disadvantaged communities, poverty entails a restriction of the freedom the architect is summoned to recover by means of his specific professional vision and methods. Rethinking the territory, the development of the built environment, the integrated nature of the interventions, community consolidation, all these ultimately lead to the creation of a „petite histoire” drawing on individual experiences characteristic to a given spatial-temporal context.

Apart from the range of courses and lectures focusing on various technical or methodological aspects less familiar to a philologist yet fundamental when designing for disadvantaged communities, my attention was particularly drawn to the workshops on photography and the art of Scandinavian light. Maybe it was because they referred to interpretation, ineffability, writing and symbols, thus helping me to organize the entire mix of image and words accumulated during the time spent with the architect teams and to work towards a more coherent rendition of the experience which was to be hosted by the pages of the summer school journal.
I was trying to gather words from everywhere: by following in the footsteps of the children playing among the building materials or scanning the students who were sketching or working by the house, from the initially elusive and distrustful looks of the people witnessing experiments and transformations, from the realm of the sky and the rhythm of the earth. The houses were evolving and the individual paths would follow their course revealing the new faces of hope.
Splitting time between radial workshops and the idea laboratory by the building site and dealing with survey plans, scale models and a composite mix of materials and tools, the ArhiPera students learn to take a look beyond the academic curricula and get closer to the human force and the social component with a view to rediscovering and reinterpreting vernacular architecture. Training for the future of humanity, exercises for the eye and the soul.

© Lorin Niculae

As in other isolated or marginalised places throughout, children represented a community in and of itself, ever ready to start a crusade to needlessly redeem themselves. Instead, the fight should be carried for recuperating the essential rights, to play, education, protection against discrimination, violence and abuse, medical services and freedom of thought. The student architects got attached right away to the local children, began explaining different things to them and asking for their opinion and, most importantly, played with them. In their turn, led by curiosity and thrilled with the attention received and with the newcomers, the children gathered around the students and started analyzing the objects, asking questions, looking mesmerized at the drawings and models made on the spot or during the design workshops, willingly taking an active part in different activities. Many of the summer schools special memories are about events involving children, pure creations of the place. 

If we are to measure time in summers, each finished house follows the one before it, resulting in a palimpsest of formats, textures, ideas and emotions. A series of still small triumphs over the limit. Similar to a lifelong exchange of letters with a dear friend kept away by distance or petty routine mechanisms but constantly adding to your emotional development and structure, the memories of those days spent in a seemingly atemporal and aspatial dimension despite tangible geographic coordinates, strengthened the human foundation of those who have been there, even if just for a short while.

© Lorin Niculae

Year after year, the Bărăgan Plain acted as the setting for six editions of the summer school. Several families belonging to vulnerable categories were granted the real opportunity to move on, together with their children, who now have the possibility to improve their fellows’ lives thanks to the chance at educational development, and to pursue a profession, maybe even that of architecture.

On the telegraph lines, the bird silhouettes depict silent staves. Broad straps of sky, waterholes, sunflower fields swinging slowly among dusty clouds. A few children are busying themselves with some tools while others are watching them inquisitively. In the afternoon light, the students are working hard, adding the finishing touches for the next day inauguration. The ArhiPera members are looking straight into the lens: yes, they are the friends you can build castles with.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog